Leviticul 16:20-34 | Itinerar Biblic | Episodul 189

Dragi ascultători, vă reamintesc că parcurgem a treia carte din VT – Leviticul, care poate fi concentrată în următoarea axiomă: sfințenia unică a lui Dumnezeu impune credincioșilor închinare corespunzătoare, curățare sistematică, și celebrare plină de bucurie a măreției divine.

Capitolele 16 și 17 pun reflectorul pe Ziua cea mare a curățirii – Yom Kippur, Ziua ispășirii. Aici se prefigurează mai clar lucrarea de răscumpărare a lui Hristos. Este practic o umbră a lucrării Sale de răscumpărare. Spuneam și data trecută: rabinii desemnau Ziua Ispășirii printr-un singur cuvânt: Yoma – „Ziua” în care prin excelență se trata problema păcatului în cel mai profund mod, dintre toate ceremoniile sistemului mozaic. Ziua Ispășirii era sărbătorită în ziua a zecea a lunii a șaptea – nu mai subliniez semnificația biblică a celor două numere (7 și 10) am făcut-o data trecută...

Nu voi obosi însă a sublinia importanța noțiunii de „ispăşire” pentru viața omului; exclusiv prin ispăşire avem șansa de a intra în prezenţa lui Dumnezeu. Este cu neputinţă să respectăm dreptatea divină, justiţia naturală a lui Dumnezeu şi să venim în contact cu El. Este cu neputinţă. Dreptatea lui Dumnezeu solicită ca noi să plătim pentru păcatul nostru. Iar această plată nu este alta decât moartea. Este ceea ce ne spune şi apostolul Pavel în Epistola către Romani (6:23) - „plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa vecinică în Isus Hristos, Domnul nostru.”

Din această cauză era nevoie de ispăşire. Ispășire înseamnă că altcineva plătește prețul în locul tău! Darul harului divin este jertfa înlocuitoare de la Golgota a lui Isus Hristos, substitutul nostru în faţa dreptăţii lui Dumnezeu. Mai întâi a fost animalul de jertfă, iar apoi a fost Domnul nostru Isus Hristos – care S-a adus pe Sine o singură dată, ca singura jertfă necesară și suficientă (pt că El a fost singurul fără păcat) pt a satisface dreptatea, mânia și dragostea lui Dumnezeu. Este foarte important să înţelegem acest aspect, pentru că este fundamental în refacerea legăturii dintre om și Dumnezeu.

Încă de data trecută am văzut că nimeni din neamul omenesc nu se poate apropia de Dumnezeu fără această jertfă. Chiar preotul care făcea ispăşirea pentru întregul popor, trebuia să aducă mai întâi jertfă pentru el, abia apoi putea intra în locul unde aducea jertfele pentru popor... de fapt, în ordine: pt sine și pentru casa/familia lui, pentru Sfântul locaș, pentru altar și pentru întregul popor. Însemnătatea acestei jertfe vine şi din faptul că ea nu se făcea săptămânal sau lunar. Era o singură zi pe an prevăzută pentru această jertfă, când sângele era dus dincolo de perdeaua dinăuntru, deci în Sfânta sfintelor. Oamenii aveau datoria de a nu banaliza prin folosire repetată această importantă jertfă.

Apoi, cât de serios trebuie că era acest act al curățirii, dacă Aaron trebuia să primească întâi el curățare deplină – și doar așa putea face curățirea pentru norod! Cel care mijkocea pentru popor trebuia să fie fără cusur! Dragii mei, pentru noi această jertfă a fost adusă de chiar Fiul lui Dumnezeu odată pentru totdeauna. Depinde de credinţa noastră ca această jertfă să fie valabilă și în viaţa noastră.

Isaia (53:6) afirmă că „Domnul a făcut să cadă asupra Lui (Hristos) nelegiuirea noastră a tuturor”. De asemenea, afirmația „El L-a făcut păcat pentru noi…” (2 Cor. 5:21) este o realitate. Ambrozie a spus: „Hoțul știe astfel că rănile din trupul lui Hristos erau ale lui, și nu ale Domnului.”

După ce preotul aducea jertfa pentru păcatele sale, se făcea ispăşirea şi pentru altar, pentru locul unde erau aduse păcatele oamenilor. Abia după aceea era adusă jertfa pentru popor. De fapt acesta este fragmentul cu care continuă capitolul 16 din cartea Leviticul, şi vom începe de unde ne-am despărțit data trecută – de la versetul 20:

Când va isprăvi de făcut ispăşirea pentru sfântul locaş, pentru cortul întâlnirii şi pentru altar, să aducă ţapul cel viu. Aaron să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţapului celui viu şi să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul ţapului, apoi să-l izgonească în pustiu, printr-un om care va avea însărcinarea aceasta. Ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustiu să-i dea drumul. (Lev. 16:20–22).

În această zi marele preot îndeplinea singur ritualul respectiv. Aaron a stropit sângele „țapului Domnului” pe capacul ispășirii, iar acum își pune mâinile pline de sânge pe capul țapului viu și mărturisește păcatele lui Israel. Cu siguranță păcatele nu erau puține, și erau dezgustătoare, și chiar dacă și atunci, și până atunci, se aduseseră jertfe de ispășire pentru ele, lista trebuia parcursă până la capăt. Punerea mâinilor arată că acest țap devine depozitarul păcatelor lui Israel, pe care le va duce cu el în pustie.

Trebuie să reținem că în acea zi se făcea ispășire pentru două realități distincte: pentru oameni (preoți și popor), și pentru Sfântul locaș (și altar); păcatul mărturisit prin aducerea jertfei de ispășire de peste an nu pângărea tabăra, nici preotul, ci Cortul și altarul, care adunau/prezentau fărădelegile oamenilor înaintea Domnului, în așteptarea Zilei marii curățiri (Yom Kippur), când păcatul trebuia luat dinaintea Domnului. Prin sângele jrtfei necurmate, fărădelegile ajungeau înaintea Domnului, „depozitându-se” pe toate lucrurile pe care le atingea sângele: Cortul și cele două altare. O dată pe an, de Ziua ispășirii, toate păcatele adunate înaintea Domnului de-a lungul anului erau puse pe capul țapului pentru Azazel, pentru a fi apoi alungate afară din tabără.

(Vă rog să-mi îngăduiți doar câteva cuvinte în context – pe care nu-l vom mai avea în altă parte în Scriptură, pt că numele se întâlnește doar în Leviticul cap. 16 – să vă ofer câteva informații despre ce se ascunde sub acest nume: Azazel, Azayel sau Azazyel (Puternicul lui Dumnezeu) este o entitate demonică palestiniană, probabil o zeitate a deșertului; apare în Biblia canonică și în unele apocrife (Cartea lui Enoh), fie ca înger damnat, fie ca efect impersonal al propriei sale lucrări primejdioase. Ca demon al deșertului sau divinitate negativă, opusă lui Yahweh, apare menționat în ritualul de Yôm-kippur (Leviticul, 16). Este venerat de adoratorii săi ca geniu luciferic, care i-a învățat pe oameni să făurească și să folosească armele, i-a învățat să prelucreze metalele dar și meșteșugul sulemenirii și împodobirii cu tot felul de nestemate și vopseluri. Conform cărții lui Enoh (apocrifă etiopiană, VIII; IX), Azazel e învinuit că a dezvăluit tainele veșnice care se săvârșesc în ceruri. Ca rezultat al activității sale, aceeași apocrifă precizează că Azazel urmează să fie neutralizat; Yahweh îi ordonă îngerului Rafael: Aruncă-l în întuneric... deschide deșertul... și aruncă... peste el bolovani colțuroși și ascuțiți, acoperă-l cu beznă și să rămână acolo veșnic; acoperă-i tot așa și fața; după aceea, impune măsuri profilactice aproape cu caracter ecologic: tămăduiește pământul pe care îngerii l-au stricat; și să vestești vindecarea pământului până când își va tămădui plaga, pentru ca... fiii oamenilor să nu se prăpădească din pricina fiecărei taine pe care veghetorii le-au arătat-o și au dezvăluit-o fiilor lor. Tot pământul s-a stricat prin știința lucrării lui Azazel (ibid.,X). Azazel este o figură mitologică foarte complicată, prezent în cosmogonis și cărțile sfinte ale mai multor culturi, cu origini și din zone și epoci din cele mai diferite. Ca rival al lui Yahweh, Azazel este comparabil cu Diavolul și de fapt îl poate întruchipa pe Lucifer, îngerul răzvrătit.

Destui exegeți susțin și că termenul derivă de la cuvintele aze (capră) și azel (plecare, îndepărtare). iar încercările de a găsi semnificația reală a termenului continuă... Unii presupun că ar fi vorba de un loc specific unde acest animal era alungat, astfel încât păcatele să fie trimise înapoi la spiritele rele de la care vin. Alții spun că dimpotrivă locul respectiv era un „loc sălbatic” oarecare în afara cetății și că nu exista niciun loc anume numit Azazel. Cu alte cuvinte, „țapul ispășitor” sau „capra plecării” erau pur și simplu lăsați liberi în deșert.)

 Ne întoarcem la textul biblic și la ritualul de Yom Kippur din Leviticul 16... În context, trebuie să specificăm că tot ce nu era tabăra lui Dumnezeu, era socotit „afară din tabără”, teritorii alocate altor realități spirituale. Jertfele puteau fi aduse Domnului sau idolilor. Orice animal al cărui sânge nu se aducea înaintea Domnului, prin eliminare era socotit închinat idolilor – aceasta echivalând cu idolatrie, curvie spirituală – pedepsită cu moartea.

Teritoriul în care se aflau – deșertul – putea fi deci revendicat de două împărății: înăuntrul perimetrului taberei: împărăția lui Dumnezeu; în afara taberei era împărăția întunericului și morții, sau: împărăția lui Azazel. Aaron preda țapul unui om care nu avea nicio legătură cu el, iar diverși cetățeni erau plasați din loc în loc pentru a supraveghea îndeplinirea sarcinii. Țapul cel viu dispărea în cele din urmă în pustie și nimeni nu îl mai vedea sau găsea vreodată. (Să mai spunem că după intrarea în Canaan, când Yom Kippur a ajuns să fie prăznuită la Ierusalim, țapul era dus pe buza unei prăpăstii din apropiere și aruncat de acolo, pentru ca păcatele norodului să nu se mai poată întoarce niciodată în cetate!) Vestea că țapul a dispărut era transmisă de la un grup la altul și ajungea astfel la Cortul întâlnirii în câteva minute.

La fel cum vestea mergea de la un grup la altul, tot așa vestea bună că Hristos a luat păcatele noastre a trecut de la Matei, Marcu, Luca și Ioan la apostolul Pavel, apoi la părinții bisericii... și a ajuns, în cele din urmă, la mine și la tine. Hristos a îndepărtat păcatele noastre în mod complet și perfect! În imaginea țapului ispășitor se adună și se întâlnesc pasajele din Scriptură care vorbesc despre acest lucru; iată câteva: „Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi” (Ps. 103:12). „Iată, chiar suferinţele mele erau spre mântuirea mea; Tu ai găsit plăcere să-mi scoţi sufletul din groapa putrezirii. Căci ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele!” (Isaia 38:17). „Eu îţi şterg fărădelegile ca un nor, şi păcatele, ca o ceaţă: întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat” (Isaia 44:22). „În zilele acelea, în vremea aceea – zice Domnul – se va căuta nelegiuirea lui Israel, şi nu va mai fi, şi păcatul lui Iuda, şi nu se va mai găsi; căci voi ierta rămăşiţa pe care o voi lăsa” (Ier. 50:20). „Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său zicând: «Cunoaşte pe Domnul!», ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor” (Ier. 31:34)... și altele... și altele...

Are Ziua Ispășirii vreo semnificație și pentru creștini? Eu zic că este o zi binecuvântată și sfântă și pentru noi. Când îl văd pe marele preot cu mâinile pline de sânge pe capul țapului, mă gândesc la Domnul meu pe cruce. Ioan a spus despre El: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat” (1 Ioan 1:7). Dean Law s-a exprimat foarte bine când a spus: „Credința ne transferă păcatele; Hristos le înlătură; Dumnezeu le uită.”

Aaron să intre în Cortul întâlnirii; să-şi lepede veşmintele de in, pe care le îmbrăcase la intrarea în Sfântul Locaş, şi să le pună acolo. Să-şi spele trupul cu apă într-un loc sfânt şi să-şi ia din nou veşmintele. Apoi să iasă afară, să-şi aducă arderea lui de tot şi arderea de tot a poporului şi să facă ispăşire pentru el şi pentru popor. Iar grăsimea jertfei de ispăşire s-o ardă pe altar. (Lev. 16:23–25).

Astfel se încheie ritualul Zilei Ispășirii. Acum, că toate păcatele lui Israel fuseseră izgonite prin țapul viu pentru Azazel, tabăra era în sfârșit curată! Putem spune, fără să fim ireverențioși, că lui Aaron nu-i mai rămânea decât să se spele. Acest lucru nu își găsește echivalentul în Hristos; când El Și-a încheiat lucrarea, S-a așezat la dreapta lui Dumnezeu. Aaron nu îndrăznea să mai intre în Locul sfânt timp de un an, însă Domnul nostru stă în prezența Tatălui, pentru că în El nu e nici umbră de păcat – deși a purtat pe lemn toate păcatele!

Ca semn al dorinței lor de a păstra curată tabăra, trebuiau să se consacre lui Dumnezeu în întregime – prin arderile de tot și jertfele de mâncare. Rededicarea era făcută cu recunoștință și bucurie. Versetul 25 spune că grăsimea de la jertfa de ispășire este socotită ca o ardere de tot. Aceasta protejează persoana lui Hristos de orice atingere a păcatului, chiar dacă El a fost făcut păcat pentru noi.

Cel ce va izgoni ţapul pentru Azazel să-şi spele hainele şi să-şi scalde trupul în apă; după aceea să intre iarăşi în tabără. Să scoată afară din tabără viţelul ispăşitor şi ţapul ispăşitor, al căror sânge a fost dus în Sfântul Locaş pentru facerea ispăşirii, şi să le ardă în foc pieile, carnea şi balega. Cel ce le va arde să-şi spele hainele şi să-şi scalde trupul în apă; după aceea să intre iarăşi în tabără. (Lev. 16:26–28).

Cel ce mâna țapul viu în pustie era întinat prin atingerea de animal, și avea nevoie să se spele atât pe sine, cât și hainele lui. Ce mai rămânea din vițelul și din țapul pt ispășire era scos în afara taberei și ars acolo, iar persoanele care făceau acest lucru trebuiau și ele să se curățească.

Niciunul din cei ce aduceau peste an jertfele de ispășire înaintea Domnului nu trebuia să se scalde și să-și spele hainele! Oare de ce trebuiau s-o facă cei ce intrau în contact cu jertfa de ispășire din Yom Kippur? Probabil că întreg ritualul de curățire avea de-a face cu păcatul în sine: spălările metodice, repetate simbolizau dezavuarea și separarea totală de păcat, indicând că problema păcatului nu era pe deplin rezolvată până când întreaga tabără nu era curățată. Între tabăra lui Dumnezeu și domeniile lui Azazel trebuia să fie o separare clară, marcată și prin eliminarea oricăror urme/umbre de păcat de pe cei ce avuseseră de-a face cu țapul viu!

Prin toate aceste gesturi și obligații, Dumnezeu întipărea în mintea acestor oameni faptul că erau păcătoși, păcătoși pierduți. Le arată că El este sfânt și că păcatul îi desparte pe oameni de Dumnezeu. Dragii mei, păcatul ne-a despărțit de Dumnezeu, însă Hristos a murit pentru noi. El este Cel ce a îndepărtat păcatul nostru, atunci când a intrat în Locul sfânt cu propriul Său sânge.

Pentru că Ziua Ispășirii era și urma să rămână o zi de mare însemnătate, ea era marcată cu multă grijă în calendarul religios al lui Israel. Va fi de altfel una dintre cele șapte sărbători ale Domnului legiferate mai târziu, vom vedea tot aici în Leviticul. Deocamdată să reținem porunca divină în prima sa formă:

Aceasta să vă fie o lege veşnică: în luna a şaptea, în a zecea zi a lunii, să vă smeriţi sufletele, să nu faceţi nicio lucrare, nici băştinaşul, nici străinul care locuieşte în mijlocul vostru. Căci în ziua aceasta se va face ispăşire pentru voi ca să vă curăţaţi: veţi fi curăţaţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului. Aceasta să fie pentru voi o zi de Sabat, o zi de odihnă, în care să vă smeriţi sufletele. Aceasta să fie o lege veşnică. Ispăşirea să fie făcută de preotul care a primit ungerea şi care a fost închinat în slujba Domnului, ca să urmeze tatălui său în slujba preoţiei; să se îmbrace cu veşmintele de in, cu veşmintele sfinţite. Să facă ispăşire pentru Locul Preasfânt, să facă ispăşire pentru Cortul întâlnirii şi pentru altar şi să facă ispăşire pentru preoţi şi pentru tot poporul adunării. Aceasta să fie pentru voi o lege veşnică: o dată pe an să se facă ispăşire pentru copiii lui Israel, pentru păcatele lor.” Aaron a făcut întocmai cum poruncise lui Moise, Domnul. (Lev. 16:29–34).

Ce semnificație profundă aveau cuvintele lui Iahweh: „Aceasta să fie pentru voi o zi de odihnă” – adevăratul Sabat, adevărata odihnă!

Ziua Ispășirii este singura zi de jale și post pe care a poruncit-o Dumnezeu poporului Său. În această zi nu se spune „Yom Kippur fericit”, pentru că nu așa se sărbătorește această zi. Era ziua în care sufletul se întrista din cauza păcatului. Era o plângere pentru păcat și acest lucru stătea la baza postului din Vechiul Testament.

„Oricine nu se va smeri în ziua aceasta, va fi nimicit din poporul lui!” – vom afla că prescrie Iahweh (Lev. 23:29). Este singura poruncă pentru post, rugăciune și smerire stipulată clar poporului să fie ținută cu scumpătate. Oricine s-ar fi încumetat să nesocotească marea ofertă și promisiune a lui Dumnezeu, în acea zi de curățire, era vrednic de moarte. Pentru că esența vieții nu este existența fizică, ci relația cu Dumnezeu. Or, cel care cu bună știință și nonșalanță calcă în picioare smerirea, rededicarea și odihna lui Dumnezeu, care se sumețește și afirmă astfel – chiar și indirect, prin neascultare – că nu are nevoie de iertarea și odihna lui Dumnezeu, declară că nu vrea – și nici nu mai merită! – să trăiască... Vom reveni probabil cu alte detalii despre această importantă și austeră celebrare iudaică în pasajul din Leviticul dedicat sărbătorilor Domnului.

Această vibrantă celebrare trebuia respectată ad-litteram până la venirea jertfei de ispășire permanente și veșnice – realizată de Hristos în moartea Sa. Să rămânem din acest capitol 16, inima Leviticului, cu trei lucruri: păcatul, suferințele lui Mesia, țapul ispășitor.

1. a) Cât timp va dura firea omenească, și vrăjmașul care înșeală omenirea, păcatul va face ravagii pe acest pământ. Isus Mesia a fost făcut păcat pentru ca noi să fim îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu.
2. b) Țapul ispășitor este simbol al lui Mesia care ia asupra lui greșelile noastre, ispășindu-le în locul vinovaților: „Noi rătăceam cu toții... Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor" (Isaia 53:6). El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn. Dar această lucrare este valabilă doar pentru cel ce-și mărturisește păcatele și acceptă că pentru acele păcate Hristos a trebuit să moară.
3. c) Ziua Ispășirii nu se termină cu jertfa pentru păcat, ci cu arderea-de-tot (Leviticul 16:24). Păcatul fiind ridicat, greșelile mărturisite, iertarea dobândită, arderea-de-tot săvârșită, drumul este deschis pentru bucuria de la Sărbătoarea veșnică.

În/de către Domnul Isus, toate păcatele noastre sunt duse departe „cum e răsăritul față de apus” (Psalmul 103:12). El este nu doar Marele Preot, ci și sacrificiul final și total care ne-a spălat toate păcatele. Datorită Lui, și numele tău este scris în Cartea Vieții!

Nu o fac des, dar pentru că m-am dus cu gândul la un poem scris de P. P. Bliss, dați-mi voie să vi-l citesc în încheiere:  

„Om al durerii!” ce nume

Pentru Fiul lui Dumnezeu, care a venit

Să aducă păcătoșii pe calea cea bună!

Aleluia! Ce Salvator!

Purtând rușinea și batjocura,

A primit pedeapsa în locul meu;

A sigilat iertarea mea cu sângele Său;

Aleluia! Ce Salvator!

Noi – necurați, netrebnici și neajutorați;

El – Mielul fără pată al lui Dumnezeu:

„Ispășire deplină!” Se poate oare?

Aleluia! Ce Salvator!

„Înălțat” a fost să moară,

„S-a sfârșit!” El a strigat;

Și-acum e-n ceruri înălțat;

Aleluia! Ce Salvator!

Când va veni, Regele nostru slăvit,

Să-i ia acasă pe-ai Săi răscumpărați,

Atunci ei vor cânta un vechi imn nou:

„Aleluia! Ce Salvator!”

 

Dacă-și va întârzia revenirea până data viitoare, să ne reîntâlnim sănătoși pentru a continua survolarea Leviticului!

• Likes
• Download
• Share