Tuesday Jun 25, 2024
Leviticul 16:1-39 | Itinerar Biblic | Episodul 188
Dragi ascultători, vă reamintesc că parcurgem un segment biblic pe cât de impopular, pe atât de fundamental – cartea Leviticul, plasată sub (sau reductibilă la) imperativul adresat de Dumnezeu poporului Său, și repetat în text cât să-nțelegem că-i vorba de un leitmotiv fără de care nu se poate, și anume: „Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt!” În lumina acestui enunț ordonator, tot ce-am parcurs și peste ce vom mai trece din acest text scoate în evidență aplicația practică următoare: sfințenia unică a lui Dumnezeu impune credincioșilor închinare corespunzătoare, curățiri autentice și celebrare plină de bucurie a măreției divine – acestea fiind de altfel palierele pe care le acoperă cartea Leviticul: jertfele, purificările și sărbătorile prin care oamenii care se tem de Dumnezeu arată că-L ascultă și-L onorează pe Creatorul lor, în termenii și condițiile Lui! Rolul jertfelor și-al curățirilor era de a readuce și păstra toate aspectele vieții poporului în armonie cu natura lui Dumnezeu. Sfințenia lui Dumnezeu reclamă curățirea noastră responsabilă și disciplinată!
Și după ce în precedentele capitole am observat cât de meticulos și atent trebuia făcută curățarea alimentelor, trupului, hainelor, casei – ajungem acum la capitolul al șaisprezecelea, care echivalează cu ieșirea din tunelul sordidului vieții, către strălucirea de amiază a Soarelui. Acest capitol conține cea mai importantă lecție spirituală pentru noi. Subiectele tratate până acum în cartea Leviticului au fost jertfele, preoții și păcatul. Deși fiecare din acestea au avut de-a face și-au confruntat într-un fel sau altul tema păcatului, aceasta nu s-a tranșat încă în mod definitiv și complet. Capitolul în care am ajuns va trata problema păcatului într-un mod mai minuțios și aplicat. Cel puțin, aici se prefigurează mai specific și adecvat lucrarea de răscumpărare a lui Hristos. Este practic o umbră a lucrării Sale de răscumpărare.
„Nimeni, dar, să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos” (Col. 2:16–17). Umbra este o imagine. Deși imaginea este un slab înlocuitor al realității sau al persoanei reale, ea indică înspre realitate. Pe la jumătate sec. al XIX-lea, teologul luteran Ernst Wilhelm Hengstenberg afirma: „Elucidarea doctrinei arhetipurilor, neglijată acum, va fi de o importanță covârșitoare pentru viitorii teologi.” Ei bine, imaginea sau arhetipul reprezentat prin această Zi a Ispășirii merită o atenție sporită. Despre Ziua ispășirii (Yom Kippur, sau Marea zi a curățării) este vorba în acest capitol 16 din Leviticul.
Dr. Kellogg sublinia astfel semnificația Zilei Ispășirii: „Probabil cea mai importantă și mai specifică din toată legislația mozaică.” Rabinii numeau Ziua Ispășirii printr-un singur cuvânt și anume „Ziua” - Yoma. Era Ziua (cu majusculă) în care prin excelență se trata problema păcatului în cel mai corespunzător mod posibil, dintre toate ceremoniile sistemului mozaic.
De reținut (anticipez puțin!) ce scrie în versetul 16: „pentru toate călcările de lege, prin care au păcătuit ei”... în versetul 22: „Ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor…”, și în versetul 21: „și să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel...” El va face ispășire pentru toate fărădelegile lor, toate nelegiuirile lor, pentru toate păcatele lor! Legea nu putea oferi mai mult de-atât până la venirea lui Hristos!
Ziua Ispășirii era sărbătorită în ziua a zecea a lunii a șaptea. Aceste numere au o semnificație importantă în aproape toată Scriptura. Luna a șaptea este luna sabatică, ceea ce înseamnă încetarea muncii și odihnă. Cu siguranță nu la întâmplare a fost aleasă această lună pentru a reprezenta odihna răscumpărării în Hristos. „Fiindcă cine intră în odihna Lui se odihneşte şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale” (Evr. 4:10).
Numărul zece este și el un număr important în Scriptură și pare să transmită ideea a ceea ce exprimă voia desăvârșită a lui Dumnezeu. El a dat Cele zece porunci – ar fi putut să dea nouă, sau unsprezece.. dar n-a făcut-o. Dumnezeu cerea zeciuiala, o zecime... iar rămășița lui Israel a fost descrisă ca o a zecea parte (Isaia 6:13 - Şi chiar a zecea parte de va mai rămâne din locuitori, vor fi nimiciţi şi ei la rîndul lor. Dar, după cum terebintul şi stejarul îşi păstrează butucul din rădăcină, când sunt tăiaţi, tot aşa, o sămânţă sfântă se va naşte iarăşi din poporul acesta.) Numărul zece exprimă gândul și scopul lui Dumnezeu. Ziua a zecea exprimă faptul că Hristos a venit să facă voia lui Dumnezeu. Domnul L-a zdrobit prin suferință. El a venit la împlinirea vremii, la momentul stabilit.
Termenul pentru „ispășire” este ebraicul kaphar, care literalmente înseamnă „a acoperi.” În Vechiul Testament, Dumnezeu nu îndepărta păcatele; El le acoperea... până când a venit Hristos și le-a îndepărtat. Iată câteva pasaje din Scriptură care vorbesc despre lucrul acesta: „Dumnezeu nu ţine seama de [trece cu vederea] vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17:30); „Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire [adică, capacul ispășirii], ca să-şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu” (Rom. 3:24–25); „Prin aceasta, Duhul Sfânt arăta că drumul în Locul Preasfânt, nu era încă deschis câtă vreme stătea în picioare Cortul dintâi. Aceasta era o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri şi jertfe care nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta la desăvârşirea cerută de cugetul lui” (Evr. 9:8–9); „Şi tocmai de aceea este El Mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi să capete veşnica moştenire care le-a fost făgăduită” (Evr. 9:15).
Așadar, Ziua Ispășirii indica spre Persoana și lucrarea lui Hristos așa cum n-o făcea nicio altă jertfă, ceremonie sau ritual din Vechiul Testament.
Instrucțiunile, reglementările, restricțiile și ritualul corespunzătoare acestei mărețe Zile de anuală celebrare date pentru această zi au se pare ca punct de plecare incidentul istoric al răzvrătirii și neascultării lui Nadab și Abihu, fiii lui Aaron care – atunci când au intrat în mod neadecvat și cu foc străin în Cortul întâlnirii – au fost uciși instantaneu de judecata categorică a lui Dumnezeu (capitolul 10). De altfel, unii comentatori tratează aceste două capitole (10 și 16) luate împreună.
Domnul a vorbit lui Moise, după moartea celor doi fii ai lui Aaron, morţi când s-au înfăţişat înaintea Domnului. Domnul a zis lui Moise: „Vorbeşte fratelui tău, Aaron, şi spune-i să nu intre în tot timpul în Sfântul Locaş, dincolo de perdeaua dinăuntru, înaintea capacului ispăşirii, care este pe chivot, ca să nu moară; căci deasupra capacului ispăşirii Mă voi arăta în nor. (Lev. 16:1–2).
Legile, poruncile și ritualurile pentru Ziua Ispășirii au devenit vitale după incidentul morții lui Nadab și Abihu, care au intrat în Locul sfânt și au fost uciși de judecata directă a lui Dumnezeu. Marea Zi a Ispășirii oferea o explicație pentru moartea acestor doi oameni, sau mai degrabă prescripții ca așa ceva să nu se mai repete. Sfinţenia absolută a lui Dumnezeu şi păcătoşenia profundă a omului sunt arătate foarte clar în această ceremonie.
Ziua Ispășirii Îl prezintă pe Hristos, ca Marele nostru Preot, intrând în Sfânta Sfintelor pentru noi. Între Dumnezeu şi om exista o prăpastie... care, grație jertfei Mântuitorului nostru, nu mai este de netrecut. Îi suntem recunoscători lui Dumnezeu pentru că a aruncat podul Crucii de pe Golgota peste această prăpastie! Dumnezeu îl încurajează astfel pe om să vină la El pe această cale, unica valabilă. Când venim la Dumnezeu pe Calea crucii, venim cu îndrăzneală: „Astfel, dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său şi, fiindcă avem un Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţate de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată” (Evr. 10:19–22). „Căci, prin El [Isus Hristos], şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh” (Efes. 2:18). Invitaţia este sistematic înnoită: veniți la Dumnezeu pe calea Lui, așa cum cere El! Numai așa puteți veni cu încredere şi siguranţă!
Dacă la baza Zilei Ispășirii stă faptul că fiii lui Aaron au intrat în chip ușuratic în Locașul sfânt, înseamnă că Dumnezeu a vrut să le spună oamenilor: „Nu puteți veni oricum înaintea Mea!” Astăzi, lucrurile stau oarecum, dar nu total, altfel, pentru noi: putem intra în prezența lui Dumnezeu oricând și în orice loc, cu condiția să venim prin Hristos.
Nu e deloc greu să păcătuiești – o poți face chiar rugându-te! Oricine se roagă în public lui Dumnezeu, dar nu vine la El prin Isus Hristos, se înfățișează înaintea Domnului într-un mod inacceptabil. Acesta a fost păcatul pentru care Nadab și Abihu au plătit cu viața!
Iată cum să intre Aaron în Sfântul Locaş: Să ia un viţel pentru jertfa de ispăşire şi un berbec pentru arderea de tot. Să se îmbrace cu tunica sfinţită de in şi să-şi pună pe trup izmenele de in; să se încingă cu brâul de in şi să-şi acopere capul cu mitra de in; acestea sunt veşmintele sfinţite, cu care se va îmbrăca el după ce îşi va spăla trupul în apă. (Lev. 16:3–4).
Aspectul cel mai semnificativ și unic al acestei zile este că ceremonialul respectiv era îndeplinit numai de către marele preot. Nu se bucura de niciun fel de asistență „Să nu fie nimeni în Cortul întâlnirii când va intra Aaron să facă ispăşirea în Sfântul Locaş…” (v. 17). Toată munca îi aparținea, de la chestiuni legate de mâncare până la îndatoririle de mare preot. Doar el intra în Sfânta Sfintelor, deoarece lucrarea de ispășire era în întregime a lui. Este bine să remarcăm aceste aspecte, întrucât ele îl portretizează pe Hristos. El a rămas singur cu păcatele întregii lumi: „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit şi pentru ce Te depărtezi fără să-mi ajuţi şi fără s-asculţi plângerile mele?” (Ps. 22:1). Când a fost făcut păcat pentru noi, Hristos a fost părăsit atât de către Dumnezeu, cât și de către oameni. Fără îndoială că El și Tatăl au fost în comuniune în ceea ce privea planul salvării. „Iată că vine ceasul, şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui; şi pe Mine Mă veţi lăsa singur; dar nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine” (Ioan 16:32). Aceasta este o mare taină: „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine…” (2 Cor. 5:19).
Marele preot își punea deoparte hainele sale frumoase și glorioase. Rămânea în același veșmânt de pânză de in, precum ceilalți preoți. Se spăla, și se îmbrăca numai cu veșmântul de in; trebuia să fie simplu, fără podoabe, dar curat. Remarcăm aici o frumoasă prefigurare a Domnului Hristos, Marele nostru Preot, care a părăsit gloria Sa și a luat trup omenesc pentru a muri pe cruce. „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu... Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl... Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:1, 14, 18). Domnul nostru nu a renunțat la dumnezeirea Sa... dar când a venit pe pământ și S-a făcut Om, a părăsit gloria cerească. „Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Fil. 2:5–8).
Să ia de la adunarea copiilor lui Israel doi ţapi pentru jertfa de ispăşire şi un berbec pentru arderea de tot. Aaron să-şi aducă viţelul lui pentru jertfa de ispăşire şi să facă ispăşire pentru el şi pentru casa lui. (Lev. 16:5–6).
Este un ultim act al pregătirii personale a lui Aaron pentru o zi extrem de importantă. Aaron aducea o jertfă de ispășire pentru el și familia sa, și poate că această jertfă includea întregul trib al lui Levi.
O asemenea etapă a Zilei Ispășirii nu își găsește echivalentul în viața și lucrarea lui Hristos. El nu a avut păcat; a fost fără păcat. El nu a murit pentru Sine, ci a fost făcut păcat pentru noi. Hristos n-a adus niciodată o jertfă pentru Sine. Jertfirea celor două turturele, atunci când a fost adus pentru prima dată la Templu, a avut loc pentru curățirea Mariei, mama Lui. Această jertfă îi amintea Mariei că este păcătoasă. Nu se vorbește nicăieri despre o jertfă adusă pentru Isus. Aaron trebuia să aducă, însă, în primul rând pentru el însuși o jertfă, și abia apoi putea aduce jertfă pentru popor.
Citim în continuare de la vers. 7 indicațiile lui Iahweh privind pregătirea locului:
Să ia cei doi ţapi şi să-i pună înaintea Domnului, la uşa Cortului întâlnirii. Aaron să arunce sorţi pentru cei doi ţapi: un sorţ pentru Domnul şi un sorţ pentru Azazel. Aaron să ia ţapul care a ieşit la sorţi pentru Domnul şi să-l aducă jertfă de ispăşire. Iar ţapul care a ieşit la sorţi pentru Azazel să fie pus viu înaintea Domnului, ca să slujească pentru facerea ispăşirii, şi să i se dea drumul în pustiu pentru Azazel. Aaron să-şi aducă viţelul lui pentru jertfa de ispăşire şi să facă ispăşire pentru el şi pentru casa lui. Să-şi înjunghie viţelul pentru jertfa lui de ispăşire. Să ia o cădelniţă plină cu cărbuni aprinşi de pe altarul dinaintea Domnului şi doi pumni de tămâie mirositoare pisată mărunt; să ducă aceste lucruri dincolo de perdeaua dinăuntru; să pună tămâia pe foc înaintea Domnului, pentru ca norul de fum de tămâie să acopere capacul ispăşirii de pe chivotul mărturiei, şi astfel nu va muri. Să ia din sângele viţelului şi să stropească cu degetul pe partea dinainte a capacului ispăşirii spre răsărit; să stropească din sânge de şapte ori cu degetul lui înaintea capacului ispăşirii. (Lev. 16:7–14).
Este necesar să menționăm că cei doi țapi constituiau o singură jertfă de ispășire. Fiecare din ei ilustra un alt aspect al iertării păcatului. Unul din țapi era adus ca jertfă de ispășire, iar celălalt era dus în pustie.
Țapul trimis în pustie se numea „țap ispășitor”. Termenul folosit în limba ebraică este lo-azazel. Au existat nelămuriri în privința semnificației acestui termen. El se referă în primul rând la țap și la menirea sa în pustie. Septuaginta, Luther, Andrew Bonar, dr. Kellogg (între alții) consideră că semnificația termenului este de îndepărtare deplină, completă. Edersheim crede că acest termen înseamnă „să pleci cu totul!” Țapul este, în mod clar, parte a jertfei de ispășire. Un sorț cădea pe țapul care trebuia izgonit în pustie, și un sorț cădea pe țapul ce urma să fie jertfit.
Înainte de a face ceva cu țapii, Aaron trebuia să intre în Sfânta Sfintelor cu sângele vițelului pentru el și familia sa, așa că nu este chiar corect să spunem că marele preot intra acolo o singură dată. El intra acolo într-o singură zi din an, însă în acea zi intra de două ori.
Altarul de aramă era în curtea de afară. Vițelul pentru jertfa de ispășire a marelui preot era ucis după ritualul unei jertfe de ispășire obișnuite, însă un element nou se adăuga la sfârșitul jertfei. Mergând înspre Sfânta Sfintelor și trecând pe lângă lighean, cred că se spăla pe mâini și pe picioare. Apoi, în Locul sfânt, trebuia să ia o cădelniță plină cu cărbuni aprinși de pe altarul de tămâie și doi pumni de tămâie mirositoare pe care o punea pe cărbunii din cădelniță. După ce trecea dincolo de perdea, în Sfânta Sfintelor, norul de fum umplea Sfânta Sfintelor. Acolo se aflau chivotul mărturiei și capacul ispășirii. El trebuia să ia sângele vițelului, pe care îl adusese cu el într-un lighean, să-și înmoaie degetul în el și să stropească cu el de șapte ori înaintea capacului ispășirii. Sângele făcea ca partea de deasupra chivotului să se numească capacul ispășirii. Cifra „șapte” indică o ispășire corespunzătoare și deplină.
Sunt convins că era o zi copleșitoare pentru marele preot. El trebuia să săvârșească totul cu exactitate și meticulozitate, în prezența lui Dumnezeu. Cea mai mică abatere însemna moarte instantanee. Probabil că repeta ritualul de multe ori înainte de ziua respectivă. Din câte știm noi, niciun mare preot nu a murit vreodată în Sfânta Sfintelor; singurii care au murit au fost Nadab și Abihu.
Hristos a fost făcut păcat pentru noi pe cruce, care corespunde altarului de aramă din Cortul întâlnirii. Apoi, ca Mare Preot al nostru, El a intrat în cer și a adus sângele Său pentru păcatele noastre. Tronul lui Dumnezeu este acum pentru noi un loc de îndurare. Toate acestea ne sunt prezentate în mod clar în Evrei 9 și 10. În timp ce Aaron intra cu teamă și tremurând, nouă ni se spune să venim cu îndrăzneală, potrivit cu Evrei 4:16. Acolo unde el putea intra doar într-o singură zi pe an și unde nu îndrăznea să zăbovească, nouă ni se spune să venim mereu. Hristos, Marele nostru Preot, Și-a adus propriul sânge și tămâia mirositoare a mijlocirii Sale în cer, și El este acolo și astăzi, la dreapta lui Dumnezeu.
După ce Aaron a intrat în Sfânta Sfintelor pentru el și casa lui, urma să intre în Sfânta Sfintelor și pentru popor.
Să înjunghie ţapul adus ca jertfă de ispăşire pentru popor şi să-i ducă sângele dincolo de perdeaua dinăuntru. Cu sângele acesta să facă întocmai cum a făcut cu sângele viţelului, să stropească cu el spre capacul ispăşirii şi înaintea capacului ispăşirii. Astfel să facă ispăşire pentru Sfântul Locaş, pentru necurăţiile copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege, prin care au păcătuit ei. Să facă la fel pentru Cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurăţiilor lor. Să nu fie nimeni în Cortul întâlnirii când va intra Aaron să facă ispăşirea în Sfântul Locaş, până va ieşi din el. Să facă ispăşire pentru el şi pentru casa lui şi pentru toată adunarea lui Israel. După ce va ieşi, să se ducă la altarul care este înaintea Domnului şi să facă ispăşire pentru altar; să ia din sângele viţelului şi ţapului şi să pună pe coarnele altarului de jur împrejur. Să stropească pe altar cu degetul lui de şapte ori din sânge, şi astfel să-l cureţe şi să-l sfinţească de necurăţiile copiilor lui Israel. (Lev. 16:15–19).
Observăm că Aaron intră în Sfânta Sfintelor, nu doar pentru el și pentru familia lui, ci și pentru copiii lui Israel. Urma să facă ispășire pentru fărădelegile și necurățiile lor și este urmat același ritual în cazul țapului precum în cazul vițelului adus ca jertfă pentru Aaron. Marele Preot intră din nou în Sfânta Sfintelor, însă acum ispășirea se face și pentru Locul sfânt, din cauza necurăției lui Israel. Chiar și pe altarul de aramă trebuia pus sânge, pentru că acolo erau mărturisite și ispășite păcatele lui Israel; altarul era pângărit din cauza păcatului poporului.
Toate acestea ne amintesc de Cel ce a murit pe cruce pentru noi – dar nu atât crucea este importantă, cât Hristos, Cel care a fost jertfit pe ea. „Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană” (1 Pet. 1:18–19).
Înțelegem astfel explicit insuficiența ritualului în care era vărsat sângele vițeilor și al țapilor: „căci este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele.” (Evrei 10:4) „Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri au trebuit curăţate în felul acesta, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţate cu jertfe mai bune decât acestea” (Evr. 9:23). Eu cred că Isus Hristos chiar a dus sângele Său în Sfânta Sfintelor din cer, a cărei imagine este Sfânta Sfintelor din Cortul întâlnirii. Știu că unora nu le place să audă despre sânge și consideră că o astfel de interpretare literală este crudă. Observați, vă rog, că apostolul Petru îl numește „sângele scump al lui Hristos”. Eu cred că sângele lui Hristos va fi la tronul lui Dumnezeu pentru a ne aminti pentru eternitate faptul că mântuirea noastră a fost plătită cu un preț imens. Hristos Și-a dat sângele pe cruce, iar apoi Și-a prezentat sângele înaintea lui Dumnezeu, prin care a plătit pentru păcatele mele și ale tale; am fost răscumpărați prin sângele scump al lui Hristos, și prin rănile Lui suntem eliberați și vindecați.
Îmbărbătați-vă, bucurați-vă, hrăniți-vă cu această realitate binecuvântată și veșnică!