Tuesday Jun 25, 2024
Ioan 8:1-20 | Itinerar Biblic | Episodul 286
Dragi ascultători, suntem încă în prima jumătate a Evangheliei lui Ioan, semn că – deși se întrezăresc pătimirile inevitabile – Mântuitorul parcurge panta ascendentă a lucrării și învățăturii Sale, tot mai intense cu fiecare pagină... În plus, Omul Isus Hristos Se dovedește mult mai harnic, mai implicat și mai coerent în omenitatea și activitatea Sa... Iată-L spre exemplu la capătul perioadei efervescente a Sărbătorii Corturilor, care a ocupat backgroundul cap. precedent, Domnul n-a arătat a acuza de exemplu nici singurătatea pe care mulți o acuză în perioada unor celebrări, nici depresia post-sărbătoare, care îi bântuie pe cei ce fie au traversat momente stresante sau intense în zilele respective, fie trăiesc cu angoasa revenirii la obligațiile de fiecare zi. Domnul e mereu în priză, mereu implicat, mereu dispus să fie de ajutor, să intervină, să vindece, să elibereze – și datorită permanentei Sale racordări la Sursa divină. Fiecare avea un „acasă” al său unde se retrăgea (drept dovadă ultimele cuvinte ale cap. 7), doar Fiul omului n-avea unde-Și pune capul... fapt pentru care Se ducea de regulă să Se refacă la locul Său preferat: muntele Măslinilor, care-i oferea spațiul intimității cu Tatăl în rugăciune – acesta fiind secretul vivacității, seninătății și intensității trăirii Sale.
Capitolul 8 începe cu episodul care o prezintă pe femeia prinsă în timp ce comitea adulterul. Ioan îşi respectă obiceiul de a prezenta un discurs după fiecare incident major. Isus şi liderii religioşi vor fi prinși într-un conflict aprins cu privire la femeia aceasta, și-n special cu procedura care ar fi trebuit aplicată în cazul ei. După acest incident, Ioan redă un alt discurs memorabil în care Domnul Isus Se prezintă ca fiind Lumina Lumii – acestea fiind cele două secvențe asupra cărora ne vom apleca și noi în minutele următoare.
Trebuie menționat și detaliul tehnic că episodul cu această femeie, care acoperă primele unsprezece versete, nu se regăseşte manuscrisele cele mai timpurii și mai demne de încredere din limba greacă. Au fost folosite mai multe manuscrise pentru a se alcătui Noul Testament în greacă şi apoi acesta a fost tradus în multe limbi, pornind de la aceste texte. Textul grecesc alcătuit de Westcott şi Hort omite incidentul cu femeia prinsă în adulter din acest capitol 8, dar îl inserează la sfârşitul Evangheliei după Ioan. Textul grecesc al manuscrisului Nestle îl include, dar între paranteze. Încercând să-și explice motivul pentru care unele manuscrise nu l-au inclus, Augustin spunea că motivele acestei omiteri au fost pudoarea şi teama că o asemenea relatare ar putea încuraja adulterul. Dar dacă vom citi cu atenţie acest fragment, vom vedea că Domnul nu îngăduie, nu încurajează în niciun fel păcatul. Mai degrabă, îl condamnă. Avem atât un temei ştiinţific, cât şi unul moral pentru a considera această secţiune ca fiind o parte a Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu. De altfel, un specialist recunoscut precum prof. Bruce Metzger afirma că pasajul „prezintă toate semnele veridicității istorice”. (Ioan 8:1-2)
Isus S-a dus la Muntele Măslinilor. Dar, dis-de-dimineaţă, a venit din nou în Templu; şi tot norodul a venit la El. El a şezut jos şi-i învăţa.
Amintiţi-vă că în noaptea precedentă avusese loc o întâlnire de urgență a Sinedriului (care pare că practica asemenea ședințe nocturne, a nu se uita memorabila întâlnire din noaptea arestării lui Isus!); de astă dată, motivul invocat era emiterea unei poziții în legătură cu Domnul, pentru că – așa cum am constatat – poporul avea păreri împărţite despre identitatea și capacitățile lui Isus. Nicodim Îi luase apărarea Mântuitorului, atrăgându-și dezaprobarea colegilor cărturari.
Apoi, toţi plecaseră la casele lor, și bineînțeles că nimeni nu-L invitase pe Isus în casa lui. Dimineaţa devreme, Isus S-a întors la Ierusalim, din Muntele Măslinilor, S-a dus în Templu şi S-a apucat să explice oamenilor litera și spiritul Legii pe înțelesul oamenilor și pe placul lui Dumnezeu.
Atunci, cărturarii şi fariseii I-au adus o femeie prinsă în preacurvie. Au pus-o în mijlocul norodului şi au zis lui Isus: „Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă chiar când săvârşea preacurvia. (Ioan 8:3-4)
Ce putea fi mai crud, mai brutal, mai nepoliticos decât actul acestor conducători religioşi? (Dar ce pretenții de sensibilitate poți avea de la poliția Torei?!) În timp ce Domnul stătea în Templu învăţându-i pe oameni, afară era mare hărmălaie. Și iată că dau buzna liderii iudei, trăgând după ei o femeie cu hainele în neorânduială, cu părul răvăşit, probabil plânsă și rușinată... Mulţimea care asculta explicațiile Domnului, în mod firesc, s-a întors să vadă ce se întâmpla. Liderii religioşi o împing pe femeie chiar în mijlocul grupului care studia Scriptura... o trântesc la pământ şi aduc la cunoștința lui Isus brutala acuzaţie: „Femeia aceasta a fost prinsă chiar când făptuia adulterul.”
Ea era vinovată, fără îndoială. Ce făcuse ea se numea pur și simplu păcat. Domnul așa l-a numit și El, când la sfârşit, i-a spus: „Du-te şi să nu mai păcătuieşti!” Iudeii aceștia știau bine că Legea spunea, și-n Leviticul și-n Deuteronomul: „Când un om comite adulter... cu soţia aproapelui său, omul acela şi femeia aceea să fie pedepsiţi negreşit cu moartea”.
Sigur că prima întrebare care se impune este: unde era bărbatul? Simplul fapt că iudeii nu aduseseră şi bărbatul înaintea lui Isus arată, cred eu, că adevăratul motiv al gestului lor nu era aplicarea Legii... Se pare că aveau alte scopuri!
Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei: Tu dar ce zici?” Spuneau lucrul acesta ca să-L ispitească şi să-L poată învinui. Dar Isus S-a plecat în jos şi scria cu degetul pe pământ. (Ioan 8:5-6)
Ei aveau dreptate în legătură cu Legea lui Moise; nu se putea îndulci în niciun fel tonul. Femeia aceea trebuia să sufere lapidarea. Iudeii Îl pun intenționat pe Isus în faţa unei dileme. Îl va contrazice El pe Moise? Va spune altceva? Va da o altă explicaţie? E clar că voiau să-L prindă în capcană, ca să-L poată acuza. Nu în femeia aceea voiau ei să arunce cu pietre, ci în El. Iar Domnul le ştia foarte bine intențiile; El „n-avea trebuinţă să-I facă cineva mărturisiri despre nici un om, fiindcă El Însuşi ştia ce este în om.” (Ioan 2:25)
Este o scenă foarte interesantă. Femeia aceea provocatoare este târâtă înaintea Lui. Mulţimea nu are niciun respect pentru demnitatea sau sentimentele acelei femei, nu se gândește la ruşinea pe care o resimţea. Bărbații îi aruncau priviri răutăcioase sau pofticioase, şi îşi întindeau gâturile s-o vadă mai bine, sporind astfel umilinţa acelei fiinţe.
Și-n tensiunea acelor momente, Isus Se apleacă şi scrie – ca în joacă, sau aparent detașat – cu degetul pe pământ. Astfel, El refuză să Se alăture acuzatorilor... și nici măcar nu Se uită la femeie, ca să n-o facă să se simtă şi mai stânjenită decât era deja. Isus Se apleacă şi scrie... ca şi cum nici nu i-ar fi auzit... și tare mult am vrea să știm ce scria, nu?!
Aceasta este singura relatare care ni-L prezintă pe Isus scriind ceva. El este Cel despre care s-au scris mai multe cărţi decât despre orice altă persoană, fie în favoarea, fie împotriva Sa; cu toate acestea, El nu a lăsat scris nimic altceva decât aceste cuvinte în nisipul de pe podeaua templului, cuvinte care aveau să fie şterse de paşii oamenilor sau de bătaia vântului.
Ce va fi scris? Sigur că nu ştim, deși mulți au făcut tot felul de sugestii. Dacă apelăm la cărţile profeţilor vom găsi ceva interesant: „Doamne, nădejdea lui Israel! Toţi cei ce Te părăsesc vor fi acoperiţi de ruşine. Cei ce se abat de la Mine vor fi scrişi pe pământ, căci părăsesc pe Domnul, izvorul de apă vie” (Ier. 17:13). Acum, cine se abătuse de la Domnul? Femeia? Da. Iudeii, adică liderii religioşi? Da. Numele lor vor fi scrise pe pământ. Aceasta cred eu că a scris Isus, legând numele lor de păcatele trecutului lor.
Poate că a scris numele vreunor femei din lumea largă... Unul din fariseii pioși de față va fi avut o legătură amoroasă cu o femeie pe când se afla în Roma în tinereţea lui. Soţia lui nu ştia nimic, nimeni din Ierusalim nu ştia... dar Domnul îl cunoştea foarte bine pe acest prefăcut. Cum Isus a scris numele acelei femei, fariseul cu pricina l-a văzut... şi şi-a adus brusc aminte că avea o altă întâlnire! Poate că altul dintre cărturarii prezenți călătorea frecvent la Efes, un loc în care păcatul era în floare, şi de fiecare dată se oprea la o anumită adresă... pe care Isus o scria acum pe pământ. Când a văzut coordonatele scrise de Domnul pe nisip, și acest cărturar s-a ridicat și a plecat în grabă. Un altul poate că lăsase o fată însărcinată în Galileea, şi nu avea nicio intenţie să se însoare cu ea, crezând că nimeni nu ştie acest lucru... Domnul scrisese poate și numele fetei, făcându-l și pe acela să amuțească.
„Tu pui înaintea Ta nelegiuirile noastre şi scoţi la lumina Feţei Tale păcatele noastre cele ascunse” (Ps. 90:8). Păcatul ţinut în secret pe pământ este scandal public în ceruri.
Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El S-a ridicat în sus şi le-a zis: „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea.” Apoi, S-a plecat iarăşi şi scria cu degetul pe pământ. Când au auzit ei cuvintele acestea, s-au simţit mustraţi de cugetul lor şi au ieşit afară, unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni până la cei din urmă. Şi Isus a rămas singur cu femeia, care stătea în mijloc. (Ioan 8:7-9)
Isus prezintă aici cerinţa care trebuie îndeplinită pentru a putea judeca pe altcineva. Toţi avem nevoie să auzim acest lucru. Noi avem dreptul să judecăm pe altul numai în măsura în care îndeplinim această cerinţă: în noi să nu existe păcat. Nu ştiu cum stau lucrurile cu voi, dar pe mine această cerinţă mă scoate de pe lista aruncătorilor de pietre.
Un vechi comentator scoţian spunea că bătrânii au plecat primii pentru că au avut mai multă minte decât cei tineri. Tinerii au aşteptat până şi-au văzut numele scrise şi abia apoi au plecat. Fapt e că la un moment dat n-a mai rămas acolo nimeni, decât acea femeie singură, faţă în faţă cu Isus... Numai Isus ar fi putut arunca piatra, pentru că era singurul fără păcat! Toţi ceilalţi se îndepărtaseră. Câtă ipocrizie din partea acelor iudei! Și ce magistral fuseseră dați pe față și poftiți afară, de către Sfântul lui Israel!
Atunci, S-a ridicat... şi, când n-a mai văzut pe nimeni decât pe femeie, Isus i-a zis: „Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nimeni nu te-a osândit?” „Nimeni, Doamne”, I-a răspuns ea. Şi Isus i-a zis: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti.”) (Ioan 8:10-11)
Da, această femeie era clar vinovată, şi conform Legii lui Moise trebuia pedepsită cu moartea. Răstoarnă Isus sistemul mozaic? Nu. El pune crucea Lui între această femeie şi păcatul ei, și între păcat și pedeapsa meritată. Cel născut din fecioară, Cel care S-a aflat sub un nor toată viaţa Lui, va merge la Cruce pentru a suferi pedeapsa pentru păcatele întregii omeniri, inclusiv cele al acestei femei. El nu a venit în lume să judece lumea. Nu a venit să o judece pe această femeie. Domnul Isus a venit în lume pentru a fi Mântuitor!
Mulţi oameni cred că sunt pierduţi pentru că au făptuit un anume păcat. Am o veste bună pentru voi. Omul nu este pierdut pentru că este un ucigaş sau un hoţ sau un mincinos, pentru că a comis adulter, a dat o mărturie mincinoasă sau a făcut alte păcate. El face aceste lucruri pentru că este pierdut şi nu crede în Isus Hristos. Isus Hristos iartă păcatele. El este Mântuitorul. Isus Hristos a murit pentru păcatele întregii lumi. Oricine vine la Domnul Isus Hristos, oricine apelează la îndurarea Lui, este iertat. Să nu uităm că pocăința înseamnă atât iertarea Domnului, cât și lupta omului cu păcatul: de fiecare dată, Domnul le spune celor iertați și vindecați: „Du-te, și să nu mai păcătuiești!”
Și aproape ca de fiecare dată, cel puțin în această Evanghelie, Domnul Isus recurge la același model: după un incident important El ţine (de astă dată undeva în preajma visteriei Templului, cf. vers. 20) un discurs în care la început face aluzie la procesiunea aprinderii sfeșnicelor și torțelor din Sărbătoarea Corturilor ce tocmai se încheiase:
Isus le-a vorbit din nou şi a zis: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8:12)
Acest „Eu sunt” apare de foarte multe ori. În Vechiul Testament, Iahweh este „Eu sunt Cel ce sunt” (Exod 3:14). Ca să fiu sincer, ni se spun foarte puţine despre Dumnezeu. Ştim că este Cel care există prin Sine Însuşi, Cel care are toată înţelepciunea şi toată puterea. Domnul Isus nu a venit pe Pământ numai pentru răscumpărarea omului din păcat, ci şi pentru a-L revela pe Dumnezeu omului. Isus ne măreşte capacitatea de înţelegere folosind lucruri comune precum pâinea, lumina, apa, ca simboluri pentru propria Persoană. El foloseşte lucruri obişnuite pentru a vorbi despre cele neobişnuite, pe cele comune pentru a vorbi despre cele ieşite din comun. Se foloseşte de termeni fizici pentru a vorbi despre lucruri spirituale şi de cele trecătoare pentru a vorbi despre cele veşnice. El se foloseşte de cele de aici pentru a vorbi de cele de dincolo de această viaţă; cele pământeşti pentru a vorbi despre cele cereşti; cele mărginite pentru a vorbi despre cele nemărginite, şi cele finite pentru a vorbi despre infinit. Isus ni-L revelează pe Dumnezeu când spune că El este Pâinea vieţii, Apa vieţii şi Lumina vieţii. El este Viaţa. Astfel înţelegem că Dumnezeu există prin Sine Însuşi, ba mai mult, poate împlini toate nevoile noastre. Aici în Ioan, Isus a afirmat „Eu sunt” de cel puțin 22 de ori, definitorii fiind 7 astfel de expresii: „Eu sunt Pâinea vieţii” (Ioan 6:35); „Eu sunt Lumina lumii” (8:12); „Eu sunt Uşa” (10:9); „Eu sunt Păstorul cel bun” (Ioan 10:11); „Eu sunt învierea şi viaţa” (Ioan 11:25); „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (14:6); „Eu sunt Viţa...” (Ioan 15:5).
A doua dintre ele este cea menționată aici (8:12): „Eu sunt Lumina lumii.” El tocmai scosese la lumină păcatul cărturarilor şi al fariseilor care aduseseră femeia vinovată de adulter. Şi pentru că erau la fel de vinovaţi ca ea, ei au fost nevoiţi să plece. Lumina scoate la iveală păcatul, şi acesta cred că a fost principalul motiv pentru care au plecat cărturarii şi fariseii.
„Eu sunt Lumina lumii” este afirmaţia cea mai înaltă despre Sine Însuşi făcută de Isus până în acest moment al Evangheliei după Ioan. Una dintre definiţiile lui Dumnezeu este aceea că El este lumină (vezi 1 Ioan 1:5). El este absolut în sfinţenie şi dreptate. Chiar şi lumina fizică este pentru noi unul dintre lucrurile esenţiale şi foarte complexe. Cine ştie cu adevărat ce este lumina? În unele feluri, ea se comportă ca o undă, iar în alte feluri se comportă ca o particulă materială. Cert și remarcabil e că omul, luând în considerare ambele manifestări, a putut face invenţii şi descoperiri remarcabile. Unii spun că ambele ipostaze sunt adevărate, alţii că nu se poate ca ambele să fie adevărate. Este lumina absenţa întunericului? Este întunericul absenţa luminii? Noi spunem că o încăpere este plină de lumină. Ce înţelegem prin aceasta? Cântăreşte mai mult când este plină cu lumină? Fără lumină nu ar exista culoare. Trandafirul roşu este roşu pentru că absorbit toate celelalte componente ale luminii cu excepţia roşului. Acesta este motivul pentru care îl vedem roşu.
Noi nu înţelegem lumina. Un copil nu înţelege ce este lumina, dar ştie destul cât să acţioneze întrerupătorul la intrarea în cameră pentru a face lumină într-o cameră întunecată. Isus Hristos este Lumina lumii. Aşa cum soarele este lumina fizică a acestei lumi, El este Lumina spirituală. Aşa cum un copil se pricepe să facă lumină atunci când este întuneric, tot astfel şi un păcătos, chiar şi cel fără minte, cum spune Isaia (35:8), poate veni în prezenţa Domnului Isus Hristos.
Unii oameni neagă faptul că Isus este Lumina lumii. Ei umblă în tot mai puţină lumină, pentru că nu acceptă că lumea civilizată de astăzi datorează totul lui Hristos. Avem spitale, organizaţii de caritate, case de copii, grijă faţă de săraci, dreptul la muncă pentru că Domnul Isus a venit pe pământ. Motivul pentru care avem probleme în aceste domenii este acela că ne-am depărtat prea mult de Lumină. Lumea umblă în lumina soarelui și a lunii, atâta câtă este. Cât de mare este nevoia acestei lumi de a reveni la Lumina care este Hristos!
„Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” Unii încearcă să-L asemene pe Isus cu luminile farurilor de la maşină. Dragi prieteni, acele lumini arată drumul în funcție de cel de la volan. Din nefericire, aşa trăiesc mulţi creştini de astăzi!
La Sărbătoarea Corturilor, iudeii îşi aminteau de stâlpul de foc care îi călăuzise prin pustie; când a spus: „Eu sunt Lumina lumii”, Isus la asta Se referea. Copiii lui Israel mergeau oriunde îi călăuzea stâlpul acela de foc. La fel trebuie să-L urmăm şi noi astăzi pe Hristos, privind la El ca Lumină a lumii.
La auzul acestor vorbe, fariseii I-au zis: „Tu mărturiseşti despre Tine Însuţi: deci mărturia Ta nu este adevărată.” Drept răspuns, Isus le-a zis: „Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, totuşi mărturia Mea este adevărată; căci Eu ştiu de unde am venit şi unde Mă duc, dar voi nu ştiţi nici de unde vin, nici unde Mă duc. (Ioan 8:13-14)
Conflictul dintre conducătorii religioşi şi Hristos se accentuează acum. Ei Îl acuză că Se laudă, că e emfatic proclamându-Se Lumina lumii. Dar Domnul le argumentează în trei puncte că mărturia Lui este adevărată:
În primul rând, afirmă: „Eu ştiu de unde am venit”. Știind de unde a venit, ştie cine este. Şi pentru că veni vorba, oamenii de ştiinţă încearcă să ne convingă de lucruri care au avut loc cu milioane de ani în urmă, în ciuda faptului că niciunul dintre ei nu trăia nici măcar cu o sută de ani în urmă. Ei nu ştiu de unde au/am venit: tot ce pot face este să speculeze. Dar Domnul Isus ştia foarte bine de unde venise – din veșnicie și din infinit!
Voi judecaţi după înfăţişare; Eu nu judec pe nimeni. Şi chiar dacă judec, judecata Mea este adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Tatăl, care M-a trimis, este cu Mine. (Ioan 8:15-16)
Cea de-a doua afirmaţie a Sa este că judecata Lui nu Se bazează pe criterii fizice. Raționamentele și evaluările pe care le facem noi sunt făcute prin prisma cărnii. Aceasta înseamnă că judecata noastră este limitată pentru că noi nu avem toate datele – deci judecățile noastre se reduc la simple speculaţii. Și teoria evoluţiei este un exemplu în acest sens. Omul acceptă fie speculaţia, fie revelaţia. Dacă omul judecă în conformitate cu firea sau carnea, atunci va urma, în mod firesc, speculaţia. Domnul Isus a spus că El nu judecă potrivit cărnii. Mintea și judecata Lui sunt din Cer, din dimensiuni supra-umane și supra-naturale. El oferă punctul de vedere al lui Dumnezeu, adică revelaţia – care diferă de punctul de vedere al omului. Și iată cum Isus întărâtă și mai mult ostilitatea liderilor religioşi.
În Legea voastră este scris că mărturia a doi oameni este adevărată: deci despre Mine Însumi mărturisesc Eu, şi despre Mine mărturiseşte şi Tatăl, care M-a trimis.” (Ioan 8:17-18)
Aici este al treilea motiv pentru care mărturia lui Isus este adevărată. Dumnezeu-Tatăl Însuși depune mărturie pentru Fiul. Ei au auzit glasul Tatălui din ceruri.
Ei I-au zis deci: „Unde este Tatăl Tău?” Isus a răspuns: „Voi nu Mă cunoaşteţi nici pe Mine, nici pe Tatăl Meu. Dacă M-aţi cunoaşte pe Mine, aţi cunoaşte şi pe Tatăl Meu.” (Ioan 8:19)
Ei fac referiri voalate la nașterea Lui pământeană, despre care mai știau câte ceva... Observaseră că Isus Îl numeşte pe Dumnezeu „Tatăl Meu” într-o relaţie diferită de aceea pe care o avem noi cu El prin credinţa în Hristos. Amintiţi-vă că, după înviere, El i-a spus Mariei: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru” (Ioan 20:17). Noi devenim copii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, dar Isus este Fiul Său datorită poziţiei Sale în Sfânta Treime. El este Dumnezeu-Fiul, care I Se adresează și raportează lui Dumnezeu Tatăl. Aceasta nu are nicio legătură cu regenerarea, cu naşterea din nou, ci numai cu poziţia lui Isus în Sfânta Treime!
„Dacă M-aţi cunoaşte pe Mine, aţi cunoaşte şi pe Tatăl Meu.” Asta era adevărata problemă. Aici se produce ruptura. Nu există cale de mijloc. Dacă vreţi să-L cunoaşteţi pe Dumnezeu-Tatăl, trebuie să veniţi la El prin Isus Hristos. Nu există altă cale – doar Isus!
Isus a spus aceste cuvinte, pe când învăţa pe norod în Templu, în locul unde era vistieria; şi nimeni n-a pus mâna pe El, pentru că încă nu-I sosise ceasul. (Ioan 8:20)
Încă o dată, Ioan face referire la „ceasul” lui Isus, o temă semnificativă inclusiv prin numărul de ocurențe (cel puțin 9 mențiuni!) Primele trei (aceasta este ultima!) menționează că nu sosise ceasul, iar următoarele șase – ca ceasul venise! Ceasul spre care se îndreptau toate lucrurile era ceasul glorificării lui Hristos – prin patima, moartea, învierea și înălțarea Sa la ceruri... Ceas decis de Dumnezeu-Tatăl, nicidecum de oameni, de aceea ei – deși voiau – nu reușeau să pună mâna pe El deocamdată... Și apropo de ceas, este momentul să punem și noi punct acestui episod, sper să fiți pe recepție la debutul următoarei ediții!