Tuesday Jun 25, 2024
Ioan 6:59-7:13 | Itinerar Biblic | Episodul 284
Dragi ascultători, începem al treilea episod inspirat de cap. 6 al Evangheliei lui Ioan, semn că e un pasaj intens și important (și nu am scos tot ce se putea scoate din el... vă îndemnăm să aprofundați dvs., nu veți avea decât de câștigat!)
Ne-am despărțit data trecută în ecoul unui discurs fundamental al Mântuitorului, în care Se definește ca Pâine a vieții, net avantajoasă și de dorit prin comparație cu orice altă hrană, inclusiv cu miraculoasa mană care întreținuse viața a milioane de evrei pe parcursul a 40 de ani de rătăcire prin pustie... Și de fapt acest discurs fusese mai degrabă un dialog viu și-o discuție controversată (care s-a dorit lămuritoare) cu mulțimea care-l urma intrigată și interesată... și în care într-adevăr Domnul Isus folosise imagini și expresii care nici astăzi nu și-au elucidat pe deplin întreaga semnificație: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică... trupul Meu este cu adevărat o hrană şi sângele Meu este cu adevărat o băutură... După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine. Astfel este pâinea care s-a coborât din cer... cine mănâncă pâinea aceasta va trăi în veac.” (Ioan 6:53-58) – sunt câteva din afirmațiile aproape încifrate rostite de Învățătorul. Iar maniera Lui de adresare și mesajul Lui au stârnit reacții vii și au determinat poziții radicale, cum citim în continuare:
Isus a spus aceste lucruri în sinagogă, când învăţa pe oameni în Capernaum. Mulţi din ucenicii Lui, după ce au auzit aceste cuvinte, au zis: „Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere?” Isus, care ştia în Sine că ucenicii Săi cârteau împotriva vorbirii acesteia, le-a zis: „Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? Dar dacă aţi vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte?… Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă. (Ioan 6:59-63)
A existat deci o reacţie imediată la vorbele lui Isus, şi au fost opinii contradictorii. Este clar că ei nu înțelegeau, pentru că nu ascultaseră cu atenție; Isus nu vorbea despre trupul lui fizic („carnea nu folosește la nimic...” Dar ce contează? „Duhul... dă viață!”)
„Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă”. Deci omul mănâncă trupul și bea sângele Domnului – adică se face părtaș, primește pe Hristos – primind Cuvântul transmis prin Duhul. Domnul nu vorbește aici despre paharul și pâinea de la Masa Domnului, de la Euharistie... Cina cea de Taină nu fusese instituită, iar despre ea Domnul spune că e o comemorare, care nu aduce viață! Omul nu primește viață veșnică prin faptul că mănâncă pâine și bea vin (la Masa Domnului). Isus este Cuvântul viu, făcut trup pentru noi. Biblia este Cuvântul scris – ambele sunt sfinte, ambele sunt adevăr, ambele sunt lumină, ambele dau viață, ambele produc nașterea din nou, ambele sunt veșnice. Când primești Cuvântul în inimă, Îl primești pe Isus Hristos. Mâncăm trupul Lui când ne facem părtași Cuvântului
Dar sunt unii din voi care nu cred.” Căci Isus ştia de la început cine erau cei ce nu cred şi cine era cel ce avea să-L vândă. Şi a adăugat: „Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.” (Ioan 6:64-65)
Domnul acceptă și-Și asumă rolul în planul e răscumpărare a omenirii, anticipând trădarea care-l va trimite pe cruce... și din nou, de reflectat la relația predestinare/liberul arbitru. Dar să ţineţi mine că trebuie să citiţi aceste cuvinte din perspectiva faptului că „oricine crede şi vine, va fi primit“. Răspunderea, decizia ne aparţin.
Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi şi nu mai umblau cu El. (Ioan 6:66)
Avem deci de-a face cu cel puțin patru atitudini față de Isus. În acea mulţime din sinagogă erau nu doar conducătorii religioşi ostili, ci și mulţi alți adepți ai Domnului, ucenici ce nu sunt numiţi... pe lângă cei doisprezece (între care se afla şi Iuda). Mulţi dintre aceşti ucenici – nu cei doisprezece, ci din cercul larg – L-au părăsit pe Domnul, au plecat.
Atunci, Isus a zis celor doisprezece: „Voi nu vreţi să vă duceţi?” „Doamne”, I-a răspuns Simon Petru, „la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. (Ioan 6:67-68)
Aceasta este o afirmaţie deosebită a lui Simon Petru. Cuvintele lui, chiar dacă rostite întâi sub formă de întrebare (retorică), vin să umple spațiul creat prin abandonul multora din jur... Și modul în care pune Petru problema păstrează actuală problematica, pe care-o putem reformula astfel: Dacă spui că Domnul Isus nu este Mântuitor pentru tine, că El nu-ţi împlineşte nevoile, atunci te întreb: cine sau ce altceva o poate face? la cine te duci? Te asigur (bazat pe observații și experiențe, inclusiv personale) că toate variantele umane sau religioase, toți substituenții, toată frenezia înconjurătoare nu doar că nu-ți vor da satisfacții durabile, dar vor adânci golul și confuzia din minte și inimă! În ciua aparentei abundențe de opțiuni și soluții, dezorientarea și dezamăgirea copleşesc lumea de azi! Sunt oameni care se întorc în toate direcţiile în căutarea luminii. Daţi-mi voie să vă pun întrebarea lui Petru: „La cine să ne ducem?” Domnul Isus este Singurul care are soluția vieţii adevărate/veşnice!
Petru nu doar că reia în rezumat cuvintele rostite până atunci de Domnul Isus, dar vorbește și în numele majorității celor din grupul de ucenici (cu excepția menționată chiar de textul biblic în continuare (Ioan 6:69-71):
Şi noi am crezut şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.” Isus le-a răspuns: „Nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi totuşi unul din voi este un drac.” Vorbea despre Iuda, fiul lui Simon, Iscarioteanul, căci el avea să-L vândă; el, unul din cei doisprezece.
Această frază scurtă și percutantă rostită de Petru poate fi socotită o primă formulare a Crezului creștin fundamental, care atestă credința că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu (sau Sfântul lui Dumnezeu). Avem aici un model simplu de mărturie creștină autentică: făcută prin viu grai, la momentul oportun, simplu și inteligibil, din convingerea personală că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu venit în lume să moară pentru păcatele omenirii.
Prin contrast cu Petru și ceilalți ucenici, acest Iuda Iscarioteanul este un mare mister. Aici Domnul îl menționează ca parte din grupul celor doisprezece aleşi de El. Cu toate acestea, spune despre el că era un demon, ceea ce însemna probabil că era posedat de un demon. El este omul care – deși părea cel mai educat și urban dintre cei doisprezece, și avusese responsabilități în cadrul grupului – Îl va trăda finalmente pe Isus. Pe tot parcursul lucrării, Domnul i-a dat lui Iuda numeroase ocazii să-și declare precis opțiunea, să ia o decizie pentru El. Este foarte greu să interpretăm o asemenea complacere/împietrire... este un mister... care ne face să admitem că între credincioși, printre ucenicii autentici, vor fi întotdeauna și astfel de suflete contorsionate, sfâșiate de lupte și aspirații lăuntrice, victime ale conflictului carne/duh prin absența deciziei personale și a predării necondiționate în mâinile lui Dumnezeu – Singurul care poate curăța și împuternici, pentru a rezista până la capăt în umblarea și lupta credinței.
Răul are aproape întotdeauna și o latură de mister, poate de aceea este atât de atractiv. Nu toți avem aceleași percepții și reprezentări ale răului, nu toți avem parte de aceleași conflicte și resurse de a rezista răului... Dar asta nu înseamnă că trebuie să mă declar incapabil să mă opun, sau și mai și: să cochetez cu instalarea sa în mintea și viața mea... chiar dacă răul are o componentă de mister. Pe măsură ce Iuda Iscarioteanul apare în Scriptură, este tot mai greu să-l înţelegem (poate că e de vină și faptul că știm ce-a făcut până la urmă!) Aici Domnul spune acest lucru incredibil despre el: este un demon!
Câtă deosebire între Iuda și Petru – amândoi figuri proeminente ale grupului de ucenici, amândoi caractere puternice (dar contradictorii, și foarte diferite), amândoi cedând ispitei în momente decisive... DAR!!! Unul, deși are un moment de căință în urma trădării, se sinucide... iar celălalt (deși se leapădă de Isus) se pocăiește, își plânge păcatul, primește și valorifică șansa unui nou început... și devine o stâncă de temelie pentru construcția Bisericii lui Hristos! Ce a determinat aceste destinații diametral opuse? Petru s-a supus Cuvântului, Iuda s-a opus! Petru s-a întors la Dumnezeu, Iuda a rămas credincios celui rău!
Avem ceva de învățat și de aici, și bine-ar fi să nu ratăm aceste lecții!
Iar acum e timpul să facem un pas înainte, și să trecem în capitolul următor (7) al Evangheliei lui Ioan – un capitol care prezintă un alt adevăr scump și binefăcător, referitor la Domnul Isus, care apare aici ca Apă a Vieţii, care promite să dăruiască Duhul Sfânt celor care cred în El. Mântuitorul a continuat să învețe și să-și împlinească scopul misiunii Sale cu predilecție în Galileea – și pentru că cei din Iudeea începuseră să-L urmărească pentru a-L elimina – și nu de frica morții, ci pentru că pur și simplu nu asta prevedea planul lui Dumnezeu, Singurul care decide și/sau schimbă vremurile și împrejurările!
După aceea, Isus străbătea Galileea; nu voia să stea în Iudeea, pentru că iudeii căutau să-L omoare. (Ioan 7:1)
Cum am mai afirmat, expresia „După aceea...” constituie deschiderea pentru al treilea capitol consecutiv (5, 6, 7); este o expresie frecventă în această secțiune biblică, folosită în scopul de a ne ajuta în cronologizarea evenimentelor. Înainte de evenimentele din capitolul 6 (desfășurate în Galileea), Isus fusese în Ierusalim unde se stârnise o aprigă controversă cu privire la El, după incidentul de la scăldătoarea Betesda. S-ar părea că evenimentele din capitolul 6 au avut loc cam cu un an înainte de răstignirea Sa pe cruce, cam prin aprilie 29. Cele descrise în capitolul 7 se întâmplă şase luni mai târziu, în octombrie. Fragmentele din Matei 15-18, Marcu 7-9, Luca 9 relatează evenimente care au avut loc în aceeaşi perioadă.
În timpul ultimului an al lucrării Sale pe pământ, Isus Şi-a restrâns activitatea la zona Galileii. Ioan tocmai ne-a spus că Domnul evita Iudeea pentru a nu da satisfacție liderilor religioşi de acolo, care plănuiseră să-L omoare. Isus lucra după un program divin pe care I-l încredinţase Tatăl ceresc. Aceşti oameni nu-L puteau atinge, nu-I puteau face niciun rău înainte de a-I sosi ceasul. Acum aflăm detalii din ultimele şase luni ale vieţii Sale. Se apropia Sărbătoarea Corturilor... De fapt, tot pasajul cuprins între 7:1 și 10:21 ne prezintă lucruri întâmplate cu ocazia unei noi vizite a Domnului în Ierusalim, cu prilejul marii sărbători naționale evreiești Sukot!
Hrănirea celor cinci mii de bărbați – de fapt a celor peste zece mii de persoane – din cap. 5 avusese loc cu niște luni bune în urmă, în perioada Paștelui, evenimentul fiind urmat de umblarea Domnului pe marea Galileei, pe timp de furtună... ceea ce stârnise o „furtună” privind enigma autorității și actelor Mântuitorului, în rândul mulțimilor care-L observau și-L urmau... Versetul 1 din capitolul 7 ne descoperă faptul că această „furtună” în ce priveşte Persoana lui Isus Hristos, nu doar că nu se domolea, ci se accentua... iar în următoarele șase luni avea să atingă punctul culminat, şi să-L propulseze pe Isus pe cruce. Lucru cert este că furtuna aceasta continuă şi astăzi. Părerile cu privire la identitatea Lui sunt la fel de împărţite şi în zilele noastre. Nicio altă persoană din istoria omenirii nu a stârnit atâtea controverse. Oamenii spun şi astăzi lucruri rele despre El şi Îi hulesc Numele... așa cum sunt destui care-L venerează și-L proclamă, sau chiar plătesc cu viața urmarea Lui!
Conştient că se adunau nori de furtună, Isus va alege tocmai această perioadă pentru a Se întoarce la Ierusalim... tocmai pentru că (Ioan 7:2):
Şi praznicul iudeilor, praznicul zis al Corturilor, era aproape.
Sărbătoarea Corturilor este descrisă în Leviticul 23. Potrivit Deuteronomul, sărbătoarea avea loc după strângerea roadelor din arie și din teasc. Mai precis, sărbătoarea dura opt zile și începea la cinci zile după Ziua Ispășirii. „Sărbătoarea colibelor” cum mai era numită era o sărbătoare a bucuriei care aducea aminte că – după eliberarea minunată a lui Israel din ţara Egiptului – în timpul pelerinajului prin pustie, poporul a locuit în corturi... fapt pentru care, în cele șapte zile cât dura sărbătoarea, evreii stăteau în corturi sau mici colibe făcute special pentru acest praznic. Se suna din trâmbiţe şi se aduceau ca jertfă şaptezeci de ţapi. Se vărsa apă în templu, cu o porţie dublă în ultima zi, pentru a le aminti evreilor că Dumnezeu le dăduse apă din stâncă în pustie. Ei aduceau apa aceasta din scăldătoarea Siloam şi turnau zeci de litri. În timpul acestei sărbători, ei luminau curtea interioară cu o paradă de torţe. În acest fel era comemorat stâlpul de foc care îi călăuzea pe israeliţi noaptea, în drumul lor prin pustie. Acum noi putem înţelege faptul că atât stâlpul de nor, care apărea ziua, cât şi stâlpul de foc, care apărea noaptea, erau imagini ale Domnului Isus Hristos.
Această sărbătoare era dintre cele mai expansive și pline de bucurie și recunoștință. Ea privea și către viitor, promovând așteptare vremii când Împărăția lui Dumnezeu avea să fie instaurată, cu toate binecuvântările aferente. Trebuie spus că toate sărbătorile lui Iahweh din Vechiul Testament au fost împlinite, mai puţin Sărbătoarea Corturilor. Aceasta se va împlini o dată cu revenirea lui Isus Hristos pe pământ. Astfel, Sukot simbolizează și anticipează marea bucurie din vremea aceea viitoare.
Odată precizat contextul acestui pasaj, prima parte a capitolului 7 detaliază puțin atmosfera și micile întâmplări care preced și încadrează această nouă și puternică mărturie publică a mesianității lui Isus, care va urma...
Fraţii Lui I-au zis: „Pleacă de aici şi du-Te în Iudeea, ca să vadă şi ucenicii Tăi lucrările pe care le faci. Nimeni nu face ceva în ascuns când caută să se facă cunoscut. Dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii.” Căci nici fraţii Lui nu credeau în El. (Ioan 7:3-5)
Fiecare bărbat evreu avea obligaţia să participe la trei sărbători în Ierusalim. Domnul nostru respecta Legea; deci și El trebuia să Se ducă la Ierusalim de Paşte, la Sărbătoarea Corturilor şi la Sărbătoarea Cincizecimii.
Aceşti fraţi nu sunt ucenicii Lui, ci fraţi numai pe jumătate. Numele a patru dintre ei ne sunt date în Matei 13:55, după cum urmează: Iacov, Iosif, Simon şi Iuda. Iacov este cel care a scris Epistola lui Iacov... așa cum Iuda este cel mai probabil autorul Epistolei lui Iuda, din NT. Dar toate acestea s-au întâmplat mult mai târziu. Deocamdată, însă, fraţii lui Isus nu doar că nu credeau în El, ci-L și ironizau, contribuind la atmosfera încordată cu sfaturi care nu-I erau de niciun folos Domnului. Din ele, rezultă nu doar că nu-L recunosc pe Isus, dar nici măcar nu-și cunosc fratele!
Ei Îi reproșează că Domnul evită recunoașterea publică (privându-i implicit și pe ei de un pic de publicitate), și că Se sustrage de la sprijinirea aspirațiilor naționale ale lui Israel (cu alte cuvinte: „dacă tot ai această putere, ajută-ne să fim liberi și puternici!”)... sau poate, cine știe? Din pură invidie îl îndrumau să meargă la Ierusalim, cu speranța că Își va găsi sfârșitul acolo! Ei bine, se pare că n-avem încotro și trebuie să ne însușim și noi concluzia amară a lui Ioan: frații lui Isus nu credeau în El!
Isus le-a zis: „Vremea Mea n-a sosit încă, dar vouă vremea totdeauna vă este prielnică. (Ioan 7:6)
Sfaturile fraţilor lui Isus se bazau pe neștiință, pe necredință sau pe dispreț... de aceea Mântuitorul nu le urmează. Spre deosebire de ei, care aleseseră și recomandau calea triumfului public, Domnul alesese direcția crucii, a jertfei. De fapt, El acţiona în conformitate cu programul stabilit în acord cu Dumnezeu-Tatăl. El nu se bazează pe înţelepciunea acestei lumi, şi nu apelează la sfătuitori umani, și nici măcar la propria judecată. Asta nu înseamnă că El nu Se gândeşte că ar fi timpul potrivit să meargă, dar ştie că are de respectat un program foarte clar de la Tatăl ceresc. Isus face voia Tatălui – este Iahweh Cel care face programul și dictează ritmul!
Observaţi acest cuvânt scurt – încă – din afirmaţia: „Vremea Mea n-a sosit încă”. Isus spune mai degrabă că are de gând să uzeze de apariții publice, cu intenţia de a obţine aplauze sau favoruri prin gesturi spectaculoase, cuvântări, miracole sau mai știu eu ce altceva şi-ar fi dorit ei să facă El. Domnul Isus avea de gând să meargă la timpul potrivit, în condițiile și cu scopul stabilite de Tatăl Său ceresc. Planul divin prevăzuse calea crucii, și pe ea se încadrează fără ezitare Domnul Isus, din dragoste pentru lumea... care Îl ura!
Pe voi lumea nu vă poate urî; pe Mine Mă urăşte, pentru că mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele. Suiţi-vă voi la praznicul acesta; Eu încă nu Mă sui la praznicul acesta, fiindcă nu Mi s-a împlinit încă vremea.” După ce le-a spus aceste lucruri, a rămas în Galileea. (Ioan 7:7-9)
Iată deci că Domnul Se disociază în trei rânduri de frații Săi biologici: „vremea mea/vremea voastră”; „pe Mine Mă urăște/pe voi nu vă poate urî”; „suiți-vă voi/Eu nu Mă sui”. Se declară astfel fățiș de partea Tatălui ceresc, și împlinește astfel propriile învățături (prin faptul că ascultă și iubește mai mult pe Tatăl, decât propria familie!)
Motivul pentru care lumea Îi era/este ostilă lui Hristos era și a rămas același: Domnul Isus Hristos este Lumina lumii. Persoana și învățătura Lui reprezintă Lumina, care dă pe față tot ce este rău; Lumina expune și denunță păcatul. Domnul Isus condamnă păcatul. Acesta este motivul pentru care inclusiv în zilele noastre oamenii au părerile pe care le au în legătură cu Domnul Isus. El condamnă păcatul prin însăşi prezenţa Sa, prin chiar viaţa Sa. Iar asta conduce la apariţia ostilităţii și împotrivirii în inima omului, pentru că inima omului iubește păcatul și este structural rea. Și totuși, Hristos a mers la cruce pentru că a iubit neamul omenesc. Dragostea răscumpărătoare este cea care frânge inima omului ostil!
Acest lucru a fost atât de grăitor demonstrat și în viaţa lui Saul din Tars. El îi ameninţa pe creştini, Îl ura pe Domnul Isus şi pe oricine spunea că-L urmează... Dar când L-a cunoscut și recunoscut pe Isus ca Mântuitor personal, ostilitatea din inima sa a fost înfrântă, şi Saul a putut să-și mărturisească „credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” (Gal. 2:20).
Odată făcute precizările, s-a produs și despărțirea: frații Domnului au plecat la Ierusalim, iar Isus a rămas în Galileea... nu ni se spune pentru cât timp exact.
Putem/trebuie să reținem două lucruri simple și importante din aceste prime versete din capitolul 7; întâi, Isus nu cedează înaintea niciunei presiuni din partea oamenilor, ci ascultă numai de Tatăl; apoi: timpul petrecut în Galileea se apropia de sfârșit. Conform acestei precizări din vers. 9, pusă în lumina restului Evangheliei, Domnul Isus se afla pentru ultima dată în Galileea... unde va mai reveni abia după învierea Sa!
După ce s-au suit fraţii Lui la praznic, S-a suit şi El, dar nu pe faţă, ci cam pe ascuns. (Ioan 7:10)
Probabil că Isus o fi călătorit cu ucenicii Săi pe un drum lăturalnic şi va fi intrat în Ierusalim pe Poarta oilor. De fapt, eu cred că El a intrat de fiecare dată prin această poartă, cu excepţia intrării acelei aşa-zise intrări triumfale în Ierusalim, mai târziu, la începutul „săptămânii patimilor”, când a apărut în public şi S-a oferit poporului, cerându-le de fapt, nici mai mult nici mai puțin, decât ca oamenii să ia o decizie în ce-L priveşte: să-L accepte sau să-L respingă.
Iudeii Îl căutau în timpul praznicului şi ziceau: „Unde este?” Noroadele vorbeau mult în şoaptă despre El. Unii ziceau: „Este un om bun.” Alţii ziceau: „Nu, ci duce norodul în rătăcire.” Totuşi, de frica iudeilor, nimeni nu vorbea de El pe faţă. (Ioan 7:11-13)
Termenul „iudeii” îi desemnează pe conducătorii religioşi – ei erau cei care-L căutau pe Isus şi se aşteptau să-L găsească repede, pentru că Legea cerea ca El să fie prezent la sărbătoare. Iar părerile din norod erau împărțite – și cred că părțile erau în disensiune în măsura în care avuseseră de-a face cu Mântuitorul... Se discuta mult și-n contradictoriu despre El, și-n plus: pe ascuns, pentru că oricine ar fi vorbit în favoarea lui Isus era în pericol de a fi arestat și condamnat.
Apare aici și va merge crescând dezbaterea – care va deveni repede generalizată – despre mesianitatea Domnului Isus, dar și conceptul de frică de oameni, care a făcut dintotdeauna mari pagube în mărturia și misiunea creștină!
Dar vom mai vorbi despre asta, deocamdată ne oprim – de-ajuns pt. azi... pe curând!