Tuesday Jun 25, 2024
Ioan 6:1-21 | Itinerar Biblic | Episodul 282
Stimați asc., intrați bine în substanța acestei solide scrieri nou-testamentare care este Evanghelia după Ioan, cred că deja ne-am lămurit de ce este considerată astfel... așa că așteptările noastre pot fi pe bună dreptate tot mai mari... și veți vedea: vor fi împlinite, prin modul în care se dezvoltă în continuare atât narațiunea, cât și prin aportul spiritual consistent, datorat în special intervențiilor Mântuitorului...
Doar în această Evanghelie găsim redată detaliat și afectuos relația atât de strânsă, eficientă, caldă (și cuvintele pălesc!) dintre Tatăl Ceresc și Fiul Său, Logosul întrupat (prin dragoste și golire de Sine, în ascultare de planul divin pentru mântuirea omului). Vă amintiți probabil că – precum în episodul trecut bunăoară – El folosea expresii și argumente (inclusiv fapte/acte) pe care le găsim doar în această Evanghelie și prin care Își atestă calitatea de Fiu al lui Dumnezeu... iar lucrarea Sa absolut specială este confirmată inclusiv prin mărturii, atât divine cât și umane! Să nu uităm, este Dumnezeu care mărturisește despre Fiul; este Fiul care mărturisește despre Tatăl; este Scriptura, care mărturisește despre planul de mântuire; este Ioan Botezătorul care mărturisește despre Mesia Împăratul; sunt (pe lângă învățăturile de mare acuitate și înțelepciune duhovnicească și practică) chiar lucrările miraculoase săvârșite de Domnul Isus – mărturii autoritare și indiscutabile ale autorității lucrării și Persoanei Mântuitorului. Vă reamintesc, Ioan își construiește prima parte a Evangheliei pe șapte asemenea semne: am luat notă deja de trei (schimbarea apei în vin, cap.2; vindecarea fiului slujbașului împărătesc, cap. 4; vindecarea slăbănogului de la Betesda – cap. 5); următoarele două vor fi incluse în cap. 6 în care intrăm azi; iar ultimele două vor fi vindecarea orbului din cap. 9 și învierea prietenului său Lazăr – în cap. 11 (sper să primim de la Dumnezeu favoarea de a desprinde la momentul potrivit învățăturile corespunzătoare și din acele pasaje, la momentul potrivit).
Sigur că o asemenea influență în creștere continuă, o asemenea poziție unică, teoretică și practică, intransigența, curajul și lipsa de menajamente a Domnului nu puteau fi ușor trecute cu vederea de vârfurile politico-religioase evreiești, care își vedeau periclitată autoritatea – fapt pentru care nu s-au ferit și n-au întârziat să-L combată și să caute momente și metode de reducere la tăcere a lui Isus Hristos. Dar în ciuda acestei reacții, popularitatea Mântuitorului a continuat să crească, și ca urmare a celor redate în cap. 6...
Vom lua act imediat de a patra dovadă a divinității Domnului Isus, menționată de Ioan... dar nu doar o minune, ci chiar două sunt redate în acest miez de forță al lucrării efectiv miraculoase a Fiului lui Dumnezeu, care este cap. 6... care conține, vom vedea însă asta data viitoare, și-un nou set de învățături valoroase și profunde, prin care arătând astfel că e gata să contribuie pe orice cale la convingerea cât mai multora asupra naturii misiunii sale soteriologice (adică mântuitoare).
Hrănirea miraculoasă a unei mari mulțimi este genul de lucrare divină menţionată în toate cele patru Evanghelii. Aici, în context, Domnul Isus va avea și o învățătură solidă, o cuvântare serioasă (de fapt, un dialog didactic intens) pe tema Pâinea Vieţii, aproape imediat după această minune. Cum am mai precizat, o caracteristică a acestei Evanghelii este că Ioan menţionează doar anumite minuni, pe care le numeşte semne, deoarece fiecare atrage atenția asupra a ceva, serveşte unui anumit scop... Vă reamintesc că una din precizările definitorii ale Evangheliei după Ioan este că „Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui”. Aceste versete (Ioan 20:30-31) sunt considerate de nu puțini cercetători și exegeți chiar cheia întregii Evanghelii a patra (în ordine canonică, desigur).
După aceea, Isus S-a dus dincolo de Marea Galileii, numită Marea Tiberiadei. (Ioan 6:1)
„După aceea” – expresie folosită deja a cincea oară de către Ioan (2:12; 3:22; 5:1; 5:14), și care deschide trei capitole consecutive (5, 6, 7... fapt pt care există semne de întrebare dacă ordinea acestor trei capitole este cea originală!) Apoi, e greu de precizat ce înseamnă efectiv, la ce se referă, cu ce ne ajută... După evenimentele relatate în capitolul cinci, desfășurate în Ierusalim, Domnul a plecat şi a ajuns probabil pe malul de est al râului Iordan. Este aproape sigur că Ioan lăsat nespuse destule alte evenimente și mișcări petrecute între timp... oricum scopul lui n-a fost să ne ofere o biografie completă și cronologică a Omului Isus Hristos. Iar evenimentele sunt menţionate în raport cu alte evenimente menţionate de Ioan, pe care deci trebui să știm să le interpretăm corect. Aşa cum am mai spus, Ioan îşi prezintă evanghelia respectând un calendar şi o hartă. Cel ce S-a coborât din slava cerească, Cuvântul care S-a făcut trup, Cel ce Şi-a aşezat cortul printre noi, Cel ce a umblat pe Marea Galileii, a fost în Cana, în Nazaret, la Capernaum, Betsaida, Ierusalim, Decapole etc.
Aşadar, noi citim că „După aceea Isus S-a dus dincolo de Marea Galileii”. Ioan menţionează că „Paştile, praznicul iudeilor, era aproape” (v. 4). Nu putem ști precis nici măcar dacă acest „după aceea” înseamnă chiar imediat, în aceași săptămână sau după câteva luni... Sunt voci care afirmă că aceste evenimente au avut loc la şase luni sau un an de la cele relatate în capitolul 5. Nu știm sigur... În orice caz, I-a luat ceva timp Domnului să străbată cei peste 100 de km până în Galileea, mai precis până la Marea Galileii – numită și marea Tiberiadei (doar în Ev. după Ioan!), sau lacul Ghenezaret (iar în VT era cunoscută drept lacul Chineret – Numeri 34:11). Și nu doar că ajunge până în aici, dar și traversează această întindere de apă (lungă de vreo 21 km. și lată de vreo 11 km., plasată cu peste 200 m sub nivelul mării, și în care Iordanul intră dinspre nord și din care iese și continuă să curgă spre sud)
Acum El trece Marea Galileii şi se pare că ajunge undeva în partea de nord a mării... și nu în Galileea, ci dincolo de mare, pe țărmul de nord-est se pare, înspre Golan și Basan... sau poate ceva mai la sud, înspre Decapolis...
O mare gloată mergea după El, pentru că vedea semnele pe care le făcea cu cei bolnavi. (Ioan 6:2)
Timpul verbal folosit aici ne determină să afirmăm că o traducere mai corectă ar fi: „O mare gloată mergea după El pentru că-L vedeau făcând minuni”.
Această mulţime de oameni nu-L urma pe Isus pentru că și-ar fi dorit mântuirea. Ei nu aveau încredere în El. Erau interesaţi doar de minunile pe care le făcea. Aveau nevoie de Isus pentru că El putea să-i vindece. Dar ce să ne mirăm de cei de-atunci, între care Isus abia apăruse, și-ntre care existau păreri împărțite despre El, dacă cei din zilele noastre – după 2000 de ani de atestare – abia dacă acceptă existența istorică a lui Isus... Ei își urmăreau interesele: sănătatea, hrana, viața... nu-i interesa că Isus venise nu pentru a restaura (doar) trupurile. El a dorit și vrea să fie Domn peste inimile noastre. Acesta este motivul pentru care Ioan a afirmat de la bun început (Ioan 2:25) că Isus „n-avea trebuinţă să-I facă cineva mărturisiri despre niciun om, fiindcă El Însuşi ştia ce este în om.” El nu Se lăsase acaparat de mulţimea din Ierusalim, şi nu Se dedică nici mulţimii care se adunase și acum în jurul Lui. Ca majoritatea celorlalți, și oamenii aceștia doreau să vadă și eventual să beneficieze de minunile pe care El le putea face.
Isus S-a suit pe munte şi şedea acolo cu ucenicii Săi. (Ioan 6:3)
Doar cu indulgență am putea numi munte locul acela... Era o zonă preponderent deluroasă, cu înălțimi cuprinse între 400 și maximum 1000 m, niște șiruri neregulate şi aspre de dealuri tot mai înalte. Locul menţionat aici se pare că era undeva pe malul nord-estic, între Betsaida și ținutul Gherghesenilor, în orice caz nu foarte departe de Capernaum – unde Domnul va reveni curând...
Paştele, praznicul iudeilor, erau aproape. Isus Şi-a ridicat ochii şi a văzut că o mare gloată vine spre El. Şi a zis lui Filip: „De unde avem să cumpărăm pâini ca să mănânce oamenii aceştia?” (Ioan 6:4-5)
Nici nu se așezaseră bine, căutând puțină odihnă și liniște, că ceva se întâmplă... Și ori de câte ori Domnul este de față, de la El începe totul – de astă dată, a reacționat la ivirea unei mulțimi ce se apropia... Ca să vezi ceva, trebuie să-ți ridici ochii – din ale tale, spre ale celorlalți – asta ne învață atitudinea Domnului în acest moment.
Apoi, Filip (care se trăgea chiar din zona aceasta în care se aflau, mai precis din Betsaida) era unul dintre ucenicii tăcuți, el nu avea niciodată multe de spus. Domnul nostru îl scoate din starea lui în acest moment. Veţi vedea în versetul 8 că Filip şi Andrei par să fi devenit buni prieteni. Evident, Andrei şi Filip erau oameni activi, dar tăcuţi, mai degrabă interiorizați. Nu-i prea auzeai vorbind mai mult, pe niciunul dintre ei. Să nu uităm însă că, totuşi, Andrei este cel care l-a adus pe fratele său Simon Petru la Domnul, iar grecii au venit la Filip şi la Andrei când au dorit să-L vadă pe Isus. Filip se pare că a rămas mai apropiat de Andrei, așa că nu-i de mirare că și aici îi găsim împreună.
Dar oare, prin întrebarea pe care i-o adresează Domnul lui Filip, căuta El ajutor, cerea păreri sau soluții? Vă spun, El nu caută niciodată ajutor. Atunci, de ce i-o fi adresat această întrebare lui Filip? Ca și cum se subînțelegea că ei trebuiau să asigura hrana acelor oameni!
Tot Ioan ne răspunde, în versetul următor:
Spunea lucrul acesta ca să-l încerce, pentru că ştia ce are de gând să facă. (Ioan 6:6)
Așa deci: îl punea la încercare pe Filip. Filip s-a uitat la mulţimea care venea – cinci mii de bărbaţi, în afară de femei şi copii. Presupun că trebuie să fi fost cel puţin zece mii de oameni... și se poate spune că era o mulţime apreciabilă, mai ales pentru zona şi epoca aceea. Când Filip i-a văzut venind, nu cred că se gândea la vreo minune. Scopul lui Isus era să testeze credința lui Filip, și s-o întărească prin minunea pe care o preconiza!
Filip I-a răspuns: „Pâinile pe care le-am putea cumpăra cu două sute de dinari, n-ar ajunge ca fiecare să capete puţintel din ele.” (Ioan 6:7)
De ce a menţionat Filip acea sumă fixă de două sute de dinari? Nu cred că suma aceasta reprezenta banii pe care-i aveau la ei în momentul acela. Cred că mai degrabă Filip s-a uitat la mulţime, a evaluat-o rapid în gând și a pronunțat o cifra exorbitantă (Un dinar reprezenta câştigul pe o zi pentru un muncitor obişnuit, deci era vorba de salariul unui om pe vreo opt luni!) ceea ce arată mai degrabă de ce mare minune era nevoie ca să poată spera să potolească măcar un pic foamea atâtor oameni! Și-apoi, și dacă ar fi avut acei bani, de unde să cumpere instant atâta pâine? Era vorba de populația unei cetăți aproape...
Ceilalţi evanghelişti ne spun că ucenicii i-au dat sfaturi Domnului Isus, de parc-ar fi dorit să stea în scaunul de director. I-au spus: „De ce nu dai drumul mulţimii să plece?“ Domnul nostru a răspuns: „Nu le vom da drumul să plece. Îi vom pune să se aşeze şi le vom da să mănânce!” (cf. Luca 9:12-15). Bieții de ei: se așezaseră nepoftiți la biroul directoral, dar ajung să fie ospătarii acestei mulțimi... Dar oare nu pentru asta îi chemase Isus, să slujească?!
Asta mă duce cu gândul la ideea că sunt prea mulţi oameni în biserică în ziua de astăzi care vor o poziţie înaltă, dacă nu să fie văzuți, măcar să poată da dispoziții și „îndrumări”! Vor să aibă un birou, să fie la masa directorilor. Vor să-i spună pastorului ce să facă. Dar nu deţin toate informaţiile necesare şi nici nu au discernământul spiritual. Ei nu conştientizează că ei ar fiecare trebuie să facă lucrarea la care este chemat/trimis de Domnul, și pentru care a fost dotat cu talanți și abilități, și-n legătură cu care a primit și daruri duhovnicești. Și-n ultimă instanță, toți și fiecare ar trebui să fie un slujitor al Evangheliei, să mărturisească despre Domnul – să împartă „pâinea vieții” mulţimii de oameni flămânzi. Dar în loc de asta, de obicei asemenea oameni preferă să dea ei sfaturi și indicații, să atenționeze, să observe, să vorbească fie prea mult, fie ne-ntrebați!
Aici Domnul îl abordează pe Filip, iar acesta spune ce-i trece prin cap în acel moment: că nu sunt pregătiți și nu au de unde să cumpere pâine suficientă.
Cum am spus, dacă Filip a fost întrebat și a deschis totuși gura să răspundă, înseamnă că și Andrei e prin preajmă! Chiar așa, i-auziți-l:
Unul din ucenicii Săi, Andrei, fratele lui Simon Petru, I-a zis: „Este aici un băieţel care are cinci pâini de orz şi doi peşti, dar ce sunt acestea la atâţia?” (Ioan 6:8-9)
Andrei trecuse și el în revistă rapid din ochi mulţimea şi chiar dacă nu avea o cifră, avea totuși o opinie. Presupun că opiniile, dar și studiile sunt importante, dar rareori sunt foarte utile. Îi vedem pe Andrei şi Filip stând împreună. Filip spune că banii pe care-i au nu ajung să-i hrănească pe oameni, iar Andrei adaugă că știa despre un puști care avea ceva de-ale mâncării la pachet: cinci pâinișoare şi doi peştișori... Să nu vă gândiți că erau pâinile mari care se vând astăzi, sau cele pregătite prin familiile de la țară... Erau mai degrabă niște chifle, de dimensiunea unui hamburger. Ajungeau cât pentru un peşte. Atât a putut afla Andrei. Așadar ambii bărbați arătaseră dimensiunile neputinței și nevoii – ambele la fel de uriașe! Cifrele și soluțiile lor defineau un proiect fără speranţă: „ce sunt acestea la atâţia?”
Isus a zis: „Spuneţi oamenilor să şadă jos.” În locul acela era multă iarbă. Oamenii au şezut jos, în număr de aproape cinci mii. (Ioan 6:10)
Aş vrea să vă atrag atenţia asupra faptului că acolo erau cinci mii de bărbaţi. Cred că n-am greși foarte mult estimând că aceștia nu veniseră singuri... dar să nu generaliză... așa cum și femei putuseră veni destule singure, fără bărbați – care erau cei numărați îndeobște... deci putem spune că erau vreo zece mii de guri de hrănit, așa cum nici cincisprezece mii n-ar fi o cifră total deplasată. Iată la ce Se angaja Domnul Isus – să hrănească această mulţime.
A hrăni atâția oameni este cu siguranţă o responsabilitate uriașă. Să spunem că aveţi la dispoziţie doar cinci pâini şi doi peşti... bine, şi două sute de dinari. Dacă unui comitet i s-ar fi înmânat un raport cu aceste resurse şi aceste responsabilităţi, răspunsul ar fi fost „Nu se poate face nimic! Sarcină imposibilă!” Cineva spunea că un comitet e un grup de oameni care nu pot face nimic nici singuri, nici împreună. Un comitet este un grup de oameni care iroseşte resurse și timp – și care finalmente dă un raport de genul: a hrăni aceşti oameni este imposibil.
În această ecuaţie aveţi nevoie de ceea ce eu numesc „aritmetica miracolelor”. Aveţi nevoie de „ridicarea la putere” a lui Isus. Vă spun că, dacă aveţi cinci pâini, doi peşti şi pe Isus, atunci aveţi tot ce trebuie. Fără El, nici salariul pe un an nu vă e de-ajuns!
Isus le-a spus ucenicilor să-i grupeze pe oameni, şi ascultători oamenii s-au aşezat. Marcu menţionează că au stat în grupuri; probabil, cei care deja se cunoșteau, sau veneau din aceleași zone, vor fi stat împreună. Este posibil ca zona din care proveneau să se fi putut identifica după stilul sau culoarea veșmintelor, după un accesoriu sau altul... Tot ce a făcut Domnul nostru, a făcut în ordine, aşa cum se cuvine. Îmi închipui fiecare grup ca pe o pată de culoare pe fundalul verde al ierbii. Cred că dac-aţi fi putut sta pe dealul de vis-a-vis de locul unde se așezase această mulțime de oameni, aţi fi avut o imagine grozavă, ca o cuvertură mozaic... Oriunde intervine Domnul Isus este ordine și disciplină!
Isus a luat pâinile, a mulţumit lui Dumnezeu, le-a împărţit ucenicilor, iar ucenicii le-au împărţit celor ce şedeau jos; de asemenea, le-a dat şi din peşti cât au voit. După ce s-au săturat, Isus a zis ucenicilor Săi: „Strângeţi firimiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic.” Le-au adunat deci şi au umplut douăsprezece coşuri cu firimiturile care rămăseseră din cele cinci pâini de orz, după ce mâncaseră toţi. (Ioan 6:11-13)
Nu uit că eram student la o universitate (care va deveni apoi foarte liberală), și îmi aduc aminte cum a explicat profesorul meu această minune. El a spus că ucenicii strânseseră toate pâinile şi peştii dinainte şi depozitaseră totul într-o peşteră. Apoi Isus s-a retras spre acea peşteră, iar ucenicii Îi dădeau pâinea şi peştii pe sub mână, care era ascunsă de o robă lungă! Era un fel de truc de magie, abracadabra. Singurul lucru în neregulă cu această explicaţie este că n-are cum să funcţioneze. Ai avea nevoie de mai multă credinţă să crezi aşa ceva, decât să crezi pur şi simplu minunea. În primul rând, unde ar fi găsit o brutărie în zona aceea care să le furnizeze atâta pâine? De unde ar fi făcut rost de atât de mulţi peşti pentru această ocazie? Nu se spune că Andrei sau Petru ar fi mers la pescuit! Și-apoi, nimeni nu se lăudase că va urma o minune, și nici nu anunțase așa ceva – oamenii aceia aveau doar nevoie să-și potolească foamea, nu de minuni!
Explicaţia logică cea mai la-ndemână este totuși că avem de-a face cu o minune. Dacă îl ai pe Isus printre resursele disponibile, ai mai mult decât ai nevoie. Ai 12 coşuri de rămășițe, care nu înseamnă gunoaie! Nu erau firimituri, ci resturi refolosibile, sau sandvișuri/bucăți neatinse... Ştiţi ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că mulţimea a mâncat cât a dorit. Iar în acea zonă şi în acea vreme erau deseori înfometaţi. Erau mulţi oameni în mulţime în ziua aceea care au avut stomacul plin pentru prima dată în viaţa lor. Vedeţi, când Domnul Isus face un lucru, îl face foarte bine.
Oamenii aceia, când au văzut minunea pe care o făcuse Isus, ziceau: „Cu adevărat, acesta este prorocul cel aşteptat în lume.” Isus, fiindcă ştia că au de gând să vină să-L ia cu sila ca să-L facă împărat, S-a dus iarăşi la munte, numai El singur. (Ioan 6:14-15)
În mod firesc, mulţimea trage concluzia că un așa împărat le trebuie, și că această calitate de a face minuni Îl califică să fie liderul pe care să-L urmeze. Sunt destul de sigur că a trebuit să mai facă o minune: ca să scape de mulţime! Motivul pentru care S-a făcut nevăzut din mijlocul lor este tocmai aceată dorință a lor de a-L proclama rege. „Dar”, ar spune cineva, „nu este El într-adevăr un Rege?“ Da, este adevărat că El S-a născut Rege. Dar nu aceasta este calea și nu acesta momentul în care trebuia să ajungă în poziţia de Rege! Dar și când Se retrage, Domnul rămâne tot în control și cu autoritate supremă:
Când s-a înserat, ucenicii Lui s-au coborât la marginea mării. S-au suit într-o corabie şi treceau marea, ca să se ducă în Capernaum. Se întunecase, şi Isus tot nu venise la ei. Sufla un vânt puternic şi marea era întărâtată. După ce au vâslit cam douăzeci şi cinci sau treizeci de stadii, văd pe Isus umblând pe mare şi apropiindu-Se de corabie. Şi s-au înfricoşat. Dar Isus le-a zis: „Eu sunt, nu vă temeţi!” Voiau deci să-L ia în corabie. Şi corabia a sosit îndată la locul spre care mergeau. (Ioan 6:16-21)
În celelalte evanghelii se menţionează că Isus i-a trimis pe ucenici cu corabia să traverseze Marea Galileii, iar El S-a dus sus pe munte să se roage. Din moment ce aceste înălțimi puteau ajunge până la o mie de metri, furtuna se poate dezlănțui foarte repede pe Marea Galileii – iar aceasta care se stârnise era o furtună puternică! Când avansaseră 5-6 km pe lac (deci erau aproape de mijloc), L-au văzut ucenicii pe Isus mergând pe apa învolburată. Și le-a fost frică pentru că nu L-au recunoscut. Acelaşi profesor liberal care a explicat minunea înmulţirii pâinilor a încercat să explice şi această minune. Spunea că barca era la ţărm, iar Isus mergea pe mal, iar ucenicii au crezut că El mergea pe apă. Dar Ioan era pescar pe această Mare a Galileii şi o cunoştea bine. El precizează poziţia exactă a corabiei, aşa că ei nu se puteau afla la ţărm.
Isus a venit la ei în mijlocul furtunii. La fel vine Domnul la ai Săi și astăzi. El este mai prezent în vieţile noastre în vremuri de suferinţă şi necazuri – fie și pentru simplul fapt că atunci conștientizăm mai abitir nevoia noastră de El... dar și pentru că El ne-a spus ca în mijlocul necazurilor să îndrăznim, pentru că nu ne va lăsa singuri! Nu înţeleg de ce aşteaptă până la miezul nopţii, până când valurile par că ne copleşesc... dar probabil că abia acelea sunt momentele în care suntem dispuşi să-L ascultăm, să-L vedem! Când furtunile vieţii bat la uşa vieţii noastre, avem parcă inimile mai pregătite să-L primească, nu?!
„Şi corabia a sosit îndată la locul spre care mergeau.” Aceasta poate fi o altă minune, sau poate Ioan a dorit să spună că au ajuns cu corabia fără întârziere pe malul celălalt, întrucât marea era acum calmă. Sau ar putea fi vorba de limbajul dragostei – cu El în barcă, nu a mai părut aşa mult până pe malul celălalt. Nici până la celălalt episod nu mai e mult... ne oprim acum aici, ne despărțim – pt puțină vreme! Cu ajutorul lui Dumnezeu, pe curând!