Tuesday Jun 25, 2024

Ioan 4:4-42 | Itinerar Biblic | Episodul 279

Dragi ascultători, continuăm să-l însoțim pe Ioan pe urmele Domnului Isus... care fiind la începutul lucrării Sale (vă reamintesc, suntem în cap. 4), umbla mult și lucra intens... chiar dacă Ioan alege finalmente doar câteva dintre semnele și cuvântările Mântuitorului, pe care-și brodează scrierea. Aşadar, Isus săvârșise deja prima minune (la nunta din Cana Galileii), apoi – cu ocazia primului Paște dintre cele trei amintite de Ioan în Evanghelia sa – Domnul Isus izgonește din Templu vânzătorii de animale și schimbătorii de bani (igienizare pe care o va repeta și la-nceputul săptămânii patimilor Sale)... și tot cu acest prilej are o interesantă discuție privată cu Nicodim, căruia-i explică necesitatea regenerării spirituale („nașterea din nou”), condiție sine-qua-non a accesului în Împărăția lui Dumnezeu.

Deși era la începutul lucrării Sale, misiunea Sa în Iudeea nu prea avusese rezultate în sensul de câștigare de suflete pentru Împărăția lui Dumnezeu! E un motiv pentru care Mântuitorul decide să Se întoarcă spre Galileea, în nord... ȘI pentru că știa că Îl aștepta o nouă intervenție miraculoasă în Capernaumul unde-Și stabilise cartierul general. Iată însă că pe drumul spre acolo se întâmplă ceva extraordinar:

Fiindcă trebuia să treacă prin Samaria... (Ioan 4:4)

Cuvântul „trebuia” ne atrage atenţia. De ce trebuia să treacă prin Samaria? Pentru a ajunge la o anumită persoană: fiul bolnav al unui nobil, pe care Domnul avea să-l vindece (Mântuitorul va afirma ceva mai târziu (în versetul 34): „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui.” ) Dar până la minunea aceea, pe drum Isus mai face una – transformând o femeie păcătoasă!

Ca să ajungă în Galileea, Isus trebuia să treacă prin Samaria pentru că această provincie ocupa spațiul dintre Iudeea și Galileea; existau trei rute pe care putea merge. Una era de-a lungul coastei. Era un drum pe acolo care mai există şi astăzi. Un alt drum era prin Pereea, care este de cealaltă parte a Iordanului. Sau putea trece prin Samaria. Istoricul Josephus ne spune că, deşi cea mai scurtă rută era prin Samaria, evreii nu prea o foloseau, din cauza tensiunilor și animozității dintre evrei şi samariteni (aceștia fiind disprețuiți, pentru că erau doar pe jumătate evrei!). Cu toate acestea, Domnul Isus pe aici a luat-o, prin Samaria... și pentru că știa ce urma să se întâmple!

...a ajuns lângă o cetate din ţinutul Samariei, numită Sihar, aproape de ogorul pe care-l dăduse Iacov fiului său Iosif. (Ioan 4:5)

Mormântul lui Iosif se află în apropiere. La răscrucea vechiului drum roman, la sud de Sihar, Isus o întâlneşte pe această femeie la o fântână... într-o zonă la sud-est de Muntele Garizim (loc de închinare pentru samariteni, înălțime sacră pe care tradiția afirmă că se afla Betelul, locul unde Iacov a avut viziunea cu scara cerului – Gen. 28). O sinagogă a samaritenilor era plasată pe panta Muntelui Garizim.

Așadar, ajuns aici Domnul Isus Se oprește... pentru că...

Acolo se afla fântâna lui Iacov. Isus, ostenit de călătorie, şedea lângă fântână. Era cam pe la ceasul al şaselea. (Ioan 4:6)

După metoda romană de măsurare a timpului, ceasul al şaselea ar fi însemnat ora şase seara. Dar aici este vorba despre timpul evreiesc, așa că era ora 12 la prânz. Isus era tânăr, viguros – dar până și pe El Îl obosise călătoria. În definitiv, și El era om! Ioan Îl prezintă pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, dar în același timp Dumnezeu în trup omenesc („Cuvântul s-a făcut trup” – Ioan 1:14). Deşi limbajul este simplu, înţelesul este copleşitor şi profund. Gândiţi-vă puţin la acest lucru! Dumnezeul veşniciei coborât pe acest pământ. Cuvântul devenit trup şi cortuind printre noi... a trecut prin Samaria... şi S-a aşezat lângă acea fântână istorică, tocmai pentru a putea vorbi cu această femeie samariteancă!

Samaritenii erau un grup de oameni săraci pe vremea aceea. (Ioan 4:7)

A venit o femeie din Samaria să scoată apă. „Dă-Mi să beau”, i-a zis Isus.

Nu ni se spune explicit, dar avem de-a face cu o femeie desfrânată... Era sigur imorală, și pare cam necioplită... Ce diferență între ea şi Nicodim, fruntaşul iudeilor, din capitolul precedent! De aceea, şi metoda de abordare a Domnului Isus este diferită. Cu Nicodim, un om religios până în vârful degetelor, Isus a fost direct, profund şi sobru, dar cu această femeie Se poartă cu multă blândeţe. El îi cere o favoare: Îi era sete şi îi cere apă, făcând apel la compasiunea ei. Ce situație: Apa vieţii îi cerea apă unei femei căreia i se părea că trăia! Nu era nici țipenieprin jur, pentru că era miezul zilei, iar (Ioan 4:8):

Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate să cumpere de-ale mâncării.

Era deci pe la prânz, și de aceea ucenicii se duseseră să facă rost de hrană. Faptul că urmau să cumpere mâncare de la samariteni arată că Isus respingea total prejudecata evreilor, care considerau mâncarea samaritenilor la fel de necurată precum carnea de porc!

Femeia samariteancă I-a zis: „Cum Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteancă?” Iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii. (Ioan 4:9)

Ca dovadă că raporturile celor două neamuri nu erau dintre cele mai cordiale, femeia se va eschiva în două rânduri să dea curs cererii lui Isus. Se dovedește deci nepoliticoasă, nemiloasă – Isus era totuși un drumeț însetat! - şi tot ea insistă pe diferenţele rasiale. Se spune că samaritenii făceau comerț cu evreii, dar nu ar fi băut din aceleaşi vase cu ei!

Vedeţi ce face Domnul aici? Coboară până-n punctul cel mai de jos posibil. Dar observaţi şi felul în care abordează Domnul această situaţie şi această persoană. El este înțelept şi înţelegător, și îi prezintă fapte clare, vorbindu-i simplu și autoritar! Isus nu-i ţine o prelegere despre integrare şi drepturi civile. El nu era un candidat la o funcţie politică. Aşa că-i stârnește curiozitatea ei feminină, şi creează în femeie un interes şi o sete.

Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce-ţi zice: ‘Dă-Mi să beau!’, tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie.” (Ioan 4:10)

Și pe măsură ce Isus apelează la coarda aceasta, atitudinea femeii se schimbă.

„Doamne”, I-a zis femeia, „n-ai cu ce să scoţi apă, şi fântâna este adâncă, de unde ai putea să ai dar această apă vie? Eşti Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta şi a băut din ea el însuşi şi feciorii lui şi vitele lui?” (Ioan 4:11-12)

Și iată cum femeia I se adresează pentru prima oară cu „Domnule”, ceea ce nu făcuse înainte. Devine deci politicoasă. Dar pe fond, problema rămânea: gândirea ei era legată tot de sfera lucrurilor fizice, nu se putea înălţa mai presus de nivelul apei din fântână.

Observaţi că femeia sugerează că se trage din Iacov. Ea face lucrul acesta intenţionat, având în vedere că samaritenii erau urmaşii lui Iacov care se căsătoriseră cu membri ai popoarelor din nord, după ce israeliţii fuseseră luaţi captivi de către asirieni în 721 î.Hr.

Isus i-a răspuns: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.” (Ioan 4:13-14)

Isus arată foarte clar că nu vorbeşte despre apa din fântâna lui Iacov. Mai degrabă, El vrea să realizeze un contrast. Oamenii caută şi astăzi satisfacţia în fântânile cu apă ale lumii. Ei caută o satisfacţie de natură fizică, nu una de natură spirituală. Acum, însă, Domnul constată că stârnise în inima acestei femei o dorinţă pentru apa spirituală.

„Doamne”, I-a zis femeia, „dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin până aici să scot.” (Ioan 4:15)

Chiar dacă nu-și dădea seama, femeii îi era și mai sete de apa spirituală, dar gândurile ei alunecau invariabil spre ce putea vedea, pipăi, simți – fântâna din faţa ei, de exemplu...

„Du-te”, i-a zis Isus, „de cheamă pe bărbatul tău şi vino aici.” (Ioan 4:16)

Asistăm la o nouă lovitură de maestru a Domnului Isus. Pentru ca apa să fie pusă la dispoziţia ei trebuie să existe o dorinţă, o nevoie. Prin urmare, ea trebuie să-și recunoască neputința și nevoia – deci, păcătoșenia. Așa că Domnul îi spune: „Du-te, ia-ți bărbatul și întoarce-te!” Dar pentru că acsta era un subiect delicat, femeia redevine obraznică:

Femeia I-a răspuns: „N-am bărbat.” Isus i-a zis: „Bine ai zis că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbaţi ai avut; şi acela pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat. Aici ai spus adevărul.” (Ioan 4:17-18)

Într-un fel, ea nu mințise – nu avea bărbat! De fapt, avusese cinci soţi... dar nu avea unul, în acel moment... Dar avea o relaţie adulterină cu un bărbat. Domnul Isus insistă ca, atunci când venim la El, să recunoaștem și să rezolvăm problema păcatului din viaţa noastră. Toate secretele trebuie scoase şi aduse înaintea Lui. Acolo, la Sihar, în faţa Domnului stătea un om păcătos. Această femeie nu era prea populară printre femeile din zona aceea din cauză că era prea populară printre bărbaţii de acolo! Indiferent de statutul ei, o vedem că rămâne conectată la dialogul cu Isus... și şocată de ce auzea! Aşa că, probabil stingherită de cursul discuției, încearcă să schimbe subiectul incomod, și să deschidă o discuţie mai... religioasă.

„Doamne”, I-a zis femeia, „văd că eşti proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta; şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii.” (Ioan 4:19-20)

Aceasta este întotdeauna o temă foarte bună pentru o dispută religioasă. „Unde trebuie să ne închinăm: pe Garizim sau în Ierusalim? Era o chestiune care genera multe discuţii aprinse și contradictorii în vremea aceea.

Sunt mulţi şi astăzi cărora le plac mai degrabă disputele religioase, decât să trăiască evlavios. Sunt convins că, în principal, superficialitatea din biserică este cauzată de absența pocăinței, de acoperirea păcatului. Din nefericire, adesea în bisericile noastre se manifestă ipocrizia, compromisul, refuzul de a recunoaște sau confrunta păcatul. Sigur că e mai uşor să predici despre păcatul moabiţilor de acum 4 000 de ani, decât să vorbeşti despre păcatele noastre de astăzi. Cineva a spus: „Îmi place genul de prezentare a mesajului în care predicatorul este o persoană, iar congregaţia este altă persoană, astfel ca atunci când predicatorul spune: «Tu eşti acela», nu încape nicio îndoială la cine se referă!” Din păcate, foarte mulţi predicatori de astăzi se tem să predice despre păcatele creştinilor din prezent. Acest lucru mi-a fost confirmat acum câţiva ani, când a trebuit să vorbesc la o conferinţă pe o temă din primele capitole ale Epistolei către Romani (povestește JVMcGee). E genul de fragment folosit nu prea des, pentru că aici Pavel vorbeşte despre păcat. La început, chiar am simţit că sunt primit cu resentimente. Pe la mijlocul săptămânii, Duhul Sfânt a început să îmblânzească inimi împietrite, şi un bărbat care părea a fi cel mai pios sfânt a venit la mine şi mi-a spus că doreşte să-şi mărturisească păcatele. I-am spus că nu este nevoie să mi le mărturisească mie, ci să meargă la Marele Preot, Domnul Isus. El îi va auzi mărturisirea şi îl va ierta. Ce schimbare a avut loc în omul acela! La aceeaşi conferinţă au venit la mine doi pastori care m-au întrebat dacă predic la fel şi la mine la biserică. Da, am predicat aşa, dar am descoperit că era un grup de supersfinţi cărora le plăcea să-şi critice predicatorul pentru ca să mute atenţia de la ei înşişi. Ei chiar voiau să fie activi (prin asta înțelegând că voiau să conducă biserica), dar evitau să abordeze păcatul din viaţa lor!

Domnul nostru nu a ocolit și nu a ignorat tema păcatului personal. Eu cred că dacă aveţi vreo îndoială sinceră sau întrebări sincere, Domnul vă va descoperi soluţia. El a lucrat şi în inima femeii de la fântână pornind de la întrebarea ei.

„Femeie”, i-a zis Isus, „crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi, noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei. (Ioan 4:21-22)

Indiferent dacă era sau nu sincer interesată când a ridicat problema, pentru această femeie pare important să ştie unde trebuia să se închine: pe acest munte, unde se închinau samaritenii, sau în Ierusalim? Domnul Isus nu a fost ca mulți din învățătorii de azi, care spun că toate religiile sunt bune și că duc în cele din urmă în cer! El a informat-o pe femeie că închinarea samaritenilor nu era în acord cu voia și Cuvântul lui Dumnezeu. Afirmând că salvarea/mântuirea vine de la evrei, Isus arată că iudeii fuseseră desemnați mesagerii Singurului Dumnezeu adevărat, că lor Iahweh le dăduse Scriptura, și că dintre ei apăruse Mesia – deci Cuvântul și Mântuitorul (care determinau pe cale de consecință și închinarea) proveneau din Israel!

Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” (Ioan 4:23-24)

Domnul face aici o adăugire foarte importantă: odată cu venirea lui Mesia, care universaliza mântuirea, Dumnezeu descentraliza și închinarea! Cei care cred în Domnul Isus se pot închina oriunde și oricând! Prin urmare, nu locul în care vă închinaţi lui Dumnezeu este determinant. Pentru El, important este cum – nu unde – vă închinaţi. Nu este nevoie să alergaţi spre un loc sau altul. Domnul Isus i-a dat femeii un răspuns potrivit. Dumnezeu este Duh. Adevăraţii închinători I se închină lui Dumnezeu în duh şi în adevăr. Până și evreii reduseseră închinarea la forme și ceremonii, cu accent pe literă, și nu pe spirit! Ori, iată că Domnul Isus îi îndeamnă și pe evrei și pe samariteni (și pe noi) să se apropie de Dumnezeu prin El, într-o închinare adevărată, sinceră, duhovnicească, nu formală!

„Ştiu”, I-a zis femeia, „că are să vină Mesia (căruia I se zice Hristos); când va veni El, are să ne spună toate lucrurile.” (Ioan 4:25)

Iată deci că şi samaritenii aşteptau venirea lui Mesia. Astăzi, venirea Domnului Isus Hristos este crezută şi aşteptată de cei care sunt ai Lui. Cei care nu sunt ai Lui, chiar dacă merg la biserică, se simt incomodați de gândul venirii Lui. Chiar dacă afirmă că nu cred în a doua venire a lui Isus, acest gând îi deranjează.

Am auzit acum câțiva ani pe un ateu spuând că lucrul care-l deranjează este posibilitatea ca Biblia să fie adevărată şi ca Isus chiar să revină. Acest om îşi dădea seama că dacă așa ar sta lucrurile, el se găsea într-un mare pericol. Și chiar aşa e!

Femeia de la fântână se arată deci interesată să știe și să creadă în acel Mesia...

Isus i-a zis: „Eu, cel care vorbesc cu tine, sunt Acela.” (Ioan 4:26)

Ce afirmaţie măreaţă, sublimă în forța și simplitatea ei! Această femeie era faţă în faţă cu Mântuitorul lumii, cu Mesia. Oricine-ați fi și oriunde v-aţi afla, iată întrebarea mea pentru voi: Aţi venit şi voi faţă în faţă cu Domnul Isus, la fel ca această femeie? Ea L-a privit și L-a primit... și s-a lăsat privită/primită! „Eu, Cel care vorbesc cu tine sunt Acela!”

Atunci au venit ucenicii Lui şi se mirau că vorbea cu o femeie. Totuşi niciunul nu I-a zis: „Ce cauţi?” sau „Despre ce vorbeşti cu ea?” Atunci, femeia şi-a lăsat găleata, s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: „Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut. Nu cumva este acesta Hristosul?” (Ioan 4:27-29)

Femeia L-a acceptat prin credinţă pe Domnul Isus Hristos şi acum se grăbeşte să se întoarcă pentru a le spune celor din cetatea ei ce a descoperit. Bînuiesc că nu s-a dus să vorbească femeilor, pentru că nu se înţelege prea bine cu ele. Unii dintre acei bărbaţi avuseseră relaţii cu ea, şi cred că-i interesa foarte mult dacă Isus poate cunoaște așa ceva: tot ce-a făcut fiecare... Repede convinși că era oportun să-L cunoască,

Ei au ieşit din cetate şi veneau spre El. (Ioan 4:30)

Bărbaţii au venit în urma mărturiei femeii de la fântână. Este important să reţinem acest lucru: faptul că ea a prezentat altora mărturia ei este o dovadă a credinţei sale.

În timpul acesta, ucenicii Îl rugau să mănânce şi ziceau: „Învăţătorule, mănâncă!” Dar El le-a zis: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi n-o cunoaşteţi.” Ucenicii au început să-şi zică deci unii altora: „Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?” Isus le-a zis: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui. (Ioan 4:31-34)

În concluzie: motivul pentru care El a trebuit să treacă prin Samaria a fost voia Tatălui, şi nevoia acestei femei de a se întâlni cu Mesia!

Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni până la seceriş? Iată, Eu vă spun: Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriş. Cine seceră primeşte o plată şi strânge rod pentru viaţa veşnică, pentru ca şi cel ce seamănă şi cel ce seceră să se bucure în acelaşi timp. Căci, în această privinţă, este adevărată zicerea: ‘Unul seamănă, iar altul seceră.’ Eu v-am trimis să seceraţi acolo unde nu voi v-aţi ostenit; alţii s-au ostenit, şi voi aţi intrat în osteneala lor.” (Ioan 4:35-38)

Amintiţi-vă că acestea se întâmplau în decembrie, iar secerişul în zona aceea avea loc în aprilie.

Și noi avem, în vremea noastră, sarcina de a semăna. Eu încerc să semăn Cuvântul lui Dumnezeu prin intermediul radioului. Nădejdea mea este ca biserici bune să secere acolo unde eu am semănat. Un pastor mi-a spus că a primit vreo sută de noi membri în biserica sa ca urmare a acestui program de radio. Prin radio putem ajunge la mulţi oameni care vor să ştie cum să studieze Cuvântul lui Dumnezeu. Pastorul acela mi-a spus că, după ce au ascultat programul de radio, oamenii şi-au dat seama că vor să afle mai multe din Cuvântul lui Dumnezeu, şi așa au ajuns la biserica pe care o păstorea... Oamenii vor şti ce să caute într-o biserică, pentru că vor dori să se afle într-un loc unde este predicat Cuvântul lui Dumnezeu. Unul seamănă şi altul seceră... cât mă bucur că Dumnezeu face să crească!

Mulţi samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus din pricina mărturiei femeii, care zicea: „Mi-a spus tot ce am făcut.” (Ioan 4:39)

Foarte mulţi oameni au auzit mesajul lui Dumnezeu în Samaria datorită acestei femei cu un trecut „dubios“.

Când au venit samaritenii la El, L-au rugat să rămână la ei. Şi El a rămas acolo două zile. Mult mai mulţi au crezut în El din pricina cuvintelor Lui. Şi ziceau femeii: „Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine şi ştim că Acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii.” (Ioan 4:40-42)

Mare lucru! Aceşti oameni au venit la Apa vie şi au băut. Singura condiţie era să le fie sete. Nu veţi şti niciodată că vă este sete dacă nu ştiţi că sunteţi păcătoşi. Isaia a spus: „Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape!”(Isaia 55:1). Domnul a făcut aceeaşi invitaţie: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea!” Apa vieţii este pentru oricine. Dar condiţia este să-ţi fie sete. Mulţi samariteni au venit la Isus şi au băut din Apa vieţii.

Aşa cum mulţi samariteni au venit să-L cunoască pe Hristos datorită mărturiei femeii de la fântâna din Samaria, şi astăzi mulţi oameni sunt conduşi la Hristos prin influenţa altora. De fapt, efectul unei vieţi asupra altora duce cel mai adesea la călăuzirea sufletelor spre Hristos. Unii au avut părinţi credincioşi care au trăit o viaţă după voia lui Dumnezeu, şi ar fi fost normal să le urmeze exemplul... Dar ei au trăit în lumina părinţilor fără să aibă un contact personal cu Hristos. Mai târziu, când influenţa părinţilor a dispărut, s-au împiedicat şi au căzut. Am văzut acest lucru de multe ori în timpul lucrării mele ca pastor. Este minunat să aveţi o influenţă bună asupra cuiva prin mărturia vieţii lui Hristos în voi... dar nu vă opriţi aici! Aveţi grijă ca persoana respectivă să ajungă să-L cunoască personal, să aibă o relaţie personală cu Isus Hristos. Samaritenii au spus: „Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine şi ştim că acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii.” Slavă Lui! Ne oprim aici... dar sper să ne reîntâlnim curând!