Tuesday Jun 25, 2024
Ioan 3:16 | Itinerar Biblic | Episodul 278
Dragi prieteni, suntem din nou împreună într-una dintre cărțile esențiale ale Bibliei (Ev. după Ioan), ba chiar într-unul din capitolele fundamentale ale Scripturii – cap. 3 din Ev. Ioan... Mulțumim lui Dumnezeu că ne vrea și ne ajută să fim luminați/lămuriți într-o chestiune atât de importantă și-n același timp de controversată precum „nașterea din nou” (expresie întâlnită în vers. 3 și 7 în acest capitol, precum și în ep. lui Pavel către Tit cap. 3 și de două ori în primul capitol al primei epistole a lui Petru – deci de mult prea puțin eori față de cât de esențială este!) După cum îi spune Domnul Isus cărturarului fariseu Nicodim într-o discuție privată, nocturnă, „nașterea din nou” este esențială pentru cei ce vor să vadă și să acceadă în Împărăția lui Dumnezeu (speranța nutrită de Israel).
În vers. 3 și 7 din Ioan 3, cuvântul folosit este anothen, care conține și ideea de „divin, de sus, de la Dumnezeu” – consecventă cu afirmația din celebrul Prolog ioanin (1:12-13), unde copiii lui Dumnezeu, moștenitorii Împărăției sunt cei care au fost născuți de sus, din Dumnezeu. Dar așa cum Împărăția lui Dumnezeu nu era o realitate politică terestră, la fel „nașterea din nou” nu este o realizabilă în coordonate naturale, biologice, ci – fiind de sorginte duhovnicească – prin mijloace spirituale, duhovnicești: Cuvântul lui Dumnezeu și Duhul Sfânt. Nicodim este ajutat de Domnul Isus să înțeleagă că un om se naște din nou (la indiferent ce vârstă biologică) atunci când Duhul lui Dumnezeu folosește Cuvântul lui Dumnezeu pentru a produce credință și pentru a conferi o nouă natură, bazată pe schimbarea minții și-a inimii, și care are drept consecință un comportament transformat. Duhul Sfânt poate folosi un om (un credincios) să transmită Cuvântul unei alte persoane, dar numai Duhul dă viață și lucrează nașterea din nou!
Aceasta este o lucrare misterioasă, inexplicabilă – Domnul Isus o aseamănă vântului – dar (precum acesta) este o realitate incontestabilă... și indispensabilă, repet, accederii în prezența/Împărăția lui Dumnezeu. Nu era de ajuns să fii evreu ca să ai acces în Împărăția așteptată de toți evreii a Dumnezeului lui Israel (Iahweh) – ci trebuia să fii născut din apă și din Duh, o expresie sinonimă cu „nașterea din nou”.
Principalele interpretări ale acestei expresii („născut din apă și din duh”) sunt următoarele:
-botezul cu apă (al lui Ioan Botezătorul) și botezul cu Duhul (al lui Isus)
-botezul creștin în apă și regenerarea spirituală/nașterea din nou
-nașterea naturală și nașterea spirituală
-ambele noțiuni ale metaforei indică împreună regenerarea spirituală („nașterea din nou”)... ceea ce agreează cei mai mulți cercetători și credincioși, fiind și în tonul pasajului/expozeului Domnului Isus...
Și El continuă acest discurs (cu audiență formată dintr-o singură persoană – Nicodim) cu argumentarea fundamentelor „nașterii din nou”; și prioritar menționată este viitoarea moarte ispășitoare a lui Isus Hristos, partenerul de dialog al lui Nicodim la acel moment; făcând o paralelă cu o imagine vetero-testamentară familiară lui Israel, Mântuitorul emite principiul credinței mântuitoare: așa cum privirea prin credință la Nehuștan aducea vindecare, credința în Isus Hristos ridicat pe cruce precum șarpele de aramă din vechime aduce mântuire. „Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:14-15) Arama simboliza judecata, Hristos a experimentat judecata și a preluat sentința noastră, pe Golgota. El a trebuit să moară pentru ca oamenii să se poată naște din nou prin credință rațională, voluntară, din inimă. Moartea lui ne aduce viață – ce paradox binecuvântat!
Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. (Ioan 3:16)
Să reținem aceste două teze fundamentale ale pasajului pe care-l parcurgem: 1. Trebuie să ne naştem din nou; 2. Fiul omului trebuie să fie înălţat. Există o legătură între aceste două elemente. Este nevoie de moartea lui Hristos şi de învierea lui Hristos – El trebuie să fie înălţat. Şi pentru că El ne-a purtat păcatele şi a fost înălţat, Duhul lui Dumnezeu ne poate regenera.
Trebuie să ne naştem din nou pentru că numai aşa ne va primi Dumnezeu! Pentru asta a plătit El atât de scump: pentru că atât de mult a iubit lumea... Se spune adesea că Dumnezeu a mântuit lumea prin dragoste. Biblia nu spune că dragostea lui Dumnezeu a mântuit lumea, pentru că dragostea lui Dumnezeu nu ar putea mântui niciodată vreun păcătos. Dumnezeu mântuieşte prin har, care este mult mai mult decât dragoste, dacă ne putem închipui așa ceva! „Prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efes. 2:8-9).
Deci, cum mântuieşte Dumnezeu? Prin har. Dar harul înseamnă o uriașă dragoste nemeritată, și care plătește un preț – așa că Dumnezeu L-a dat la moarte pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede (şi aici poţi pune numele tău) să aibă viaţa veşnică. Observăm că după verbul „a crede” apare prepoziţia „în”. Este nevoie de credinţa în Hristos. Adică avem încredere în El, în Acela care a purtat pedeapsa păcatelor noastre.
Deci prima premiză a nașterii din nou care aduce mântuirea este moartea ispășitoare a lui Isus Hristos. Aceasta trebuie să fie o încredinţare personală. Iar faptul că fiecare dintre noi trebuie să creadă că Isus Hristos a murit în locul său – constituie a doua premiză fără de care nașterea din nou și mântuirea nu pot avea loc!
Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El nu este judecat, dar cine nu crede a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. (Ioan 3:17-18)
Vedem aici că, la prima Sa venire, Isus nu a fost în postura de judecător. El precizase asta – pentru cine avusese urechi de auzit! – și în incidentul cu cei doi fraţi care Îi ceruseră să tranșeze între ei... ocazie cu care a spus: „...cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?” (Luca 12:14). Deci, Omul Isus Hristos n-a venit ca judecător, ci ca Mântuitor. Data viitoare însă El va veni ca judecător! Acum El spune că Dumnezeu nu L-a trimis în lume să judece lumea, ci pentru ca lumea să fie mântuită prin El. Dar o judecată tot va determina – pentru că oricine nu crede în El va fi osândit sau condamnat. De ce? Pentru că nu a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Acest Nume minunat este Isus. Numele Lui este Isus, pentru că El este Mântuitorul lumii. Oricine crede în acest Nume nu mai este sub osândă, ci are viaţa veşnică!
Să ne amintim că Domnul Isus vorbea cu Nicodim, care era fariseu. Fariseii credeau că Mesia va veni ca Împărat, dar și ca judecător. Vechiul Testament prezenta aceste două aspecte ale venirii lui Mesia. Unul îl reprezenta venirea Sa ca Mântuitor care moare pentru a plăti o pedeapsă; iar celălalt aspect era venirea lui Mesia ca judecător. Fariseii credeau că Mesia va veni ca judecător pentru că Vechiul Testament preciza clar acest aspect. În Psalmul 2:9 citim: „Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier...” Daniel vorbeşte despre El ca judecător al întregii lumi (Daniel 7:13-14). Psalmul 45 se referă la faptul că El va domni peste lume cu dreptate, iar Isaia 11 şi 42 menţionează judecăţile Sale drepte și neprihănite. Domnul Isus îi precizează cât se poate de clar lui Nicodim acest aspect: acum El nu venise să judece lumea, ci venise pentru ca lumea, orice persoană, să poată fi mântuită prin El. Cuvântul grecesc folosit aici pentru „lume” este kosmos. Planul de răscumpărare al lui Dumnezeu implică toată creaţia, întreaga lume. Isus nu venise să judece lumea, ci s-o mântuiască!
Învățătura despre judecată este complexă în cea de-a patra Evaghelie. Dumnezeu este Judecătorul suprem, dar El încredințează Fiului responsabilitatea judecății, El fiind Fiul Omului (deci având dreptul să-i judece pe cei asemenea cărora fusese!) Domnul Isus afirmă că El n-a venit în lume să judece lumea, ci s-o mântuiască, și că El nu judecă pe nimeni. Există o aparentă contradicție între aceste afirmații, și cele care ne spun că Isus este mandat să judece, în calitate de Fiu (al omului). Soluția acestei aparente contradicții pare să fie fapul că în această lume Isus nu îi judecă pe oameni, scopul primei sale veniri fiind să mântuiască lumea, nu s-o condamne... dar după ce-Și va fi dus la îndeplinire această misiune, Tatăl I-a încredințat responsabilitatea judecății finale; în ziua de pe urmă, cuvintele pe care le-a rostit Isus în această lume și-n această viață îi vor condamna pe cei ce le-au respins! Cei care cred nu sunt judecați, ci trec de la moarte la viață, dar cei ce nu cred resping revelația adusă de Fiul în lume, respingere care și-a trăit momentul de apogeu la Golgota. Dar și în ziua judecății finale, Fiul va acționa în acord cu Tatăl, iar judecata va fi dreaptă – de asta puteți fi siguri! Doar că, atenție: judecată dreaptă nu înseamnă neapărat verdict favorabil!
Cei ce sunt ai lui Hristos nu vor avea parte de condamnare, pentru că în Hristos nu este nicio osândire. Apropo de cealaltă fațetă a acestui adevăr (și anume că aceia care NU sunt în Hristos sunt deja condamnaţi): sunt mulţi cei care cred că lumea este judecată astăzi, acum... Ar vrea ei... dar nu este aşa! Lumea este pierdută. Noi trăim într-o lume pierdută, şi nu trebuie să aşteptăm până la judecata finală, ca să acceptăm că suntem pierduţi. Suntem în postura unui condamnat la moarte care, la ceasul executării sentinței, este întrebat dacă acceptă sau nu graţierea. Aceasta este Evanghelia. Evanghelia nu spune omului că este judecat chiar acum. Da, el este deja condamnat, se află în închisoare aşteptând aducerea la îndeplinire a sentinţei. Dar Evanghelia îi spune că poate avea parte de iertare. Evanghelia aduce la cunoștința omului că există iertare, și cum poate fi ea obținută – prin credință. Întrebarea este: veţi primi sau nu iertarea? Veți accepta grațierea? Cât de clar este totul! Evanghelia are rolul de a-i mântui pe cei care sunt deja pierduţi.
Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.” (Ioan 3:19-21)
Aceasta este judecata asupra lumii. În ziua în care L-a răstignit pe Hristos, omenirea a luat o decizie. Acum urmează ca ea să fie judecată de Dumnezeu. Condamnarea sau judecata constă în aceea că lumina a venit în lume dar, pentru că faptele oamenilor erau rele, ei au iubit întunericul. Şoarecii aleargă întotdeauna spre un colţ întunecos, atunci când se aprinde lumina în încăpere.
Tocmai am primit o scrisoare de la o tânără care spunea că, înainte de a fi mântuită, nici nu voia să audă despre programul acesta de explicare a Bibliei. Nu îşi dorea lumina. Numai cei care își dau seama că fac răul, că păcătuiesc, și care vor să se oprească din asta – aceștia se întorc la Dumnezeu, şi Îl caută pe Hristos, și-și doresc lumina Lui!
Demnă de remarcat este şi perspectiva negativă abordată de Domnul în acest fragment. Oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu i se arate faptele rele. Auzim multe astăzi despre puterea gândirii pozitive. Dar să ştiţi că şi puterea negativă, şi vorbirea negativă, au o putere foarte mare. Iată ce a mai spus Isus în alte locuri din evanghelii: „Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi” (Marcu 2:17). „Fiul omului a venit... să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10:45). „Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” Tot aici, în Ioan 3:20, Isus spune că oricine face răul urăşte lumina. Cu alte cuvinte, cel care face în mod obişnuit și natural ce este rău și greşit, dovedește că urăşte lumina. Păcătoșii nu doar că trăiesc în întuneric, dar le și place întunericul, și refuză să iasă la lumină, pentru că astfel le vor fi expuse și condamnate faptele! „Lumina” şi „adevărul” sunt folosite cu aceeaşi semnificaţie. Cel ce trăieşte în adevăr vine la lumină. Întunericul şi răul vor fi întotdeauna în contrast cu adevărul şi lumina.
Aici ia sfârşit discuţia cu Nicodim... Și-mi închipui ce căzut pe gânduri va fi rămas înțeleptul cărturar evreu! Dar va fi o reflecție cu folos, pentru că până la finalul acestei Evanghelii (deci cam în trei ani de-aici înainte) îngroparea lui Hristos va fi făcută și prin aportul acestui om căutător și temător de Dumnezeu! Nicodim – un nume și-un personaj vrednic de a fi reținut!
Ioan evanghelistul se întoarce acum către alte nume și personaje remarcabile; vă reamintesc, conversația Domnului cu Nicodim avusese loc cu ocazia primului Paște menționat de Ioan. După ceva vreme, Isus va fi părăsit Ierusalimul cu ucenicii Săi și plecase în Iudeea, probabil spre Iordan – unde în special ucenicii botezau (Ioan e singurul evanghelist care precizează aici că Isus boteza, deși la începutul cap. 4 va face corecția că de fapt nu Isus boteza, ci doar gira cu prezența sa botezurile, pe care le administrau ucenicii!)
După aceea, Isus şi ucenicii Lui au venit în ţinutul Iudeii; şi stătea acolo cu ei şi boteza. Ioan boteza şi el în Enon, aproape de Salim, pentru că acolo erau multe ape, şi oamenii veneau ca să fie botezaţi. Căci Ioan încă nu fusese aruncat în temniţă. (Ioan 3:22-24)
În vremea aceasta Ioan încă mai putea să predice – și cred că mesajul de bază era cel preferat de el: „Pocăiți-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape!” (Mat. 3:2). Ioan a fost aruncat în temniţă la câtva timp după ispitirea și botezul lui Isus. Aflăm acest lucru din celelalte evanghelii. Nu s-a putut recunoaște locația exactă precizată aici de Ioan – se pare însă că ar fi vorba de o cetate „Enon, aproape de Salim” la vreo 11-12 km sud-est de Ierihon, aproape de Iordan – la vreo 5- km de locul unde Iordanul se varsă în Marea Moartă, o zonă cu o abundență de surse de apă (fapt remarcabil și valoros, pentru Canaan/Palestina)
Între ucenicii lui Ioan şi între un iudeu s-a iscat o neînţelegere cu privire la curăţire. Au venit deci la Ioan şi i-au zis: „Învăţătorule, Cel ce era cu tine dincolo de Iordan şi despre care ai mărturisit tu, iată că botează şi toţi oamenii se duc la El.” (Ioan 3:25-26)
Vesretul 25 se poate traduce și astfel: „Atunci s-a iscat o discuție cu privire la curățarea ceremonială, între unii din ucenicii lui Ioan și un evreu.” (Unii zic că ar putea fi tot Nicodim, care-ar fi continuat să caute lămuriri în tot mai multe privințe... Se prea poate ca el să fi fost confuz și-n ce privește botezul – sunt atâția nelămuriți și azi în această privință! – ca și-n legătură cu spălările ritualice evreiești... Poate își închipuia că „născut din apă” înseamnă botez, sau vreo altă abluțiune... Dar dacă botezul ar fi fost condiție a mântuirii, atât Domnul cât și evanghelistul Ioan aici ar fi fost șocul să precizeze asta – dar nu găsim nimic de felul acesta... în achimb, accentul se pune pe )...
Iată în context o afirmaţie foarte interesantă... Am eu impresia, sau ucenicii lui Ioan se dovedesc aici puțin... geloşi, invidioși?! Și aproape că sugerează învățătorului lor, Botezătorul, să nici nu-I pronunțe numele lui Isus, în care vedea nici mai mult nici mai puțin decât un concurent! Ei credeau că așa ar fi fost normal, de vreme ce Acesta practica un soi de concurență neloială... Deci erau de părere ca Ioan Botezătorul să nu mai vorbească atâta despre Isus, pentru că acum... iată: toţi se duc după El (aceasta este o hiperbolă). Această exprimare scoate la iveală faptul că ei erau geloşi şi se temeau că Ioan îşi va pierde celebritatea, adepții și ucenicii...
Dar Ioan nu era deloc gelos! Iată ce spune el pentru a clarifica situaţia:
Drept răspuns, Ioan i-a zis: „Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer. Voi înşivă îmi sunteţi martori că am zis: Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui. Cine are mireasă este mire, dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui: şi această bucurie, care este a mea, este deplină. Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez. (Ioan 3:27-30)
Nimeni nu poate ignora forţa acestor declaraţii. Ioan Botezătorul este ultimul dintre profeţii Vechiului Testament. El nu face parte din Biserică. O spune foarte clar aici: „Cine are mireasă (care este Biserica) este mire”. Atunci cine este Ioan? El este prietenul mirelui. El va fi prezent la ospăţul de nuntă al Mielului, dar nu ca parte din Biserică. El este ultimul dintre profeţii Vechiului Testament şi apare în paginile Noului Testament pentru a anunţa venirea lui Mesia-Isus Hristos, către care face trecerea...
„Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer.” Acest adevăr va fi repetat de nenumărate ori, și stipulează obligația de a asculta și de a împlini cu responsabilitate lucrarea pe care o încredințează Dumnezeu fiecăruia! „Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu” (va spune și Mântuitorul Însuși, în Ioan 6:65). Ce afirmaţii impresionante! Dar „frișca de pe tort”, care spune totul despre Ioan și stabilește atitudinea și aspirația fiecărui credincios ucenic al Domnului este vers. 30 – în care Ioan face cunoscut ce urmează, în economia planului de mântuire: Isus trebuia să crească, să iasă în prim-plan, iar el, Ioan Botezătorul, să se micşoreze. Lucrarea lui se apropia de sfârşit.
Este aceasta și poziția, atitudinea, aspirația ta? Ar trebui să fie, pentru că doar pe baza smereniei autentice și dependenței de Domnul Isus, poate Dumnezeu construi!
Cel ce vine din cer este mai presus de toţi; cel ce este de pe pământ este pământesc şi vorbeşte ca de pe pământ. Cel ce vine din cer este mai presus de toţi. El mărturiseşte ce a văzut şi a auzit, şi totuşi nimeni nu primeşte mărturia Lui. Cine primeşte mărturia Lui adevereşte prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul. Căci Acela pe care L-a trimis Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură. Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate lucrurile în mâna Lui. Cine crede în Fiul are viaţa veşnică, dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” (Ioan 3:31-36)
Ioan proclamă foarte clar aici superioritatea Domnului Isus Hristos, care este mai presus de toţi, şi oferă această mărturie extraordinară despre Fiul lui Dumnezeu.
„Cine crede în Fiul are viaţa veşnică.” Aveţi viaţa veşnică acum, dacă L-aţi primit pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitor personal. Nimic nu poate fi mai clar de atât. Aşa cum poate observa oricine, Ioan Botezătorul a predicat Evanghelia. Mesajul lui spunea că omul este pierdut fără Hristos, dar poate avea viaţa veşnică prin credinţa în Hristos. Ce mărturie extraordinară pentru Domnul Isus Hristos! Ce adevăr valabil și pentru noi azi, și pentru orice om – până la sfârșitul istoriei!
Capitolul 4 începe cu precizări în siajul atenției și preocupării pentru fenomenul baptismal izbucnit în mai multe puncte de-a lungul Iordanului. Suntem introduși în atmosfera unui incident foarte important al lucrării lui Isus petrecut în timpul călătoriei Sale prin Samaria... de care ne vom ocupa însă data viitoare! Deocamdată citim (Ioan 4:1-3)
Domnul a aflat că fariseii au auzit că El face şi botează mai mulţi ucenici decât Ioan. Însă Isus nu boteza El Însuşi, ci ucenicii Lui. Atunci a părăsit Iudeea şi S-a întors în Galileea.
S-ar părea că aceste lucruri se întâmplau în contextul tevaturii din partea a doua a cap. 3... era probabil decembrie, anul 27...
În timp ce Ioan Botezătorul era în închisoare, sau pe punctul să fie întemnițat, Isus a plecat din Iudeea şi S-a întors în Galileea. De ce S-a retras oare Domnul Isus din Iudeea?
El nu dorea să precipite apariţia unei situaţii de criză. Domnul Isus lucra conform unui program divin stabilit de Tatăl. El a spus foarte clar că a venit să facă voia Tatălui ceresc. Vorbind despre viaţa Lui, Isus a spus: „Nimeni nu mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi; aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10:18). Duşmanii Lui nu-L puteau atinge înainte de vremea potrivită. Când vom ajunge la capitolul 13, vom vedea că acolo este descris momentul decisiv: „Înainte de praznicul Paştelor, Isus, ca Cel care ştia că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl...” (13:1). Isus nu este luat prin surprindere, nu Se grăbește, nu întârzie... ci face totul în acord cu voia Tatălui! Doamne, ajută-ne ca așa să lucrăm și noi!