Tuesday Jun 25, 2024
Ioan 21:1-14 | Itinerar Biblic | Episodul 311
Dragi ascultători, cred că sunteți la fel de bucuroși ca noi, cu fiecare reîntâlnire... conștienți că Dumnezeu continuă să ne fie favorabil și binevoitor, că-Și prelungește harul și îndurarea, și mai cu seamă dornici să constatăm că suntem de fiecare dată cu un pas mai departe... nu doar în cunoaștere, ci și în trăire, și-n relația cu El și unii cu alții!
În același timp, știm că orice pas înainte ne apropie de țintă, de un final de pasaj, sau de itinerar... lucru valabil și-n ce privește parcursul prin Evanghelia după Ioan – în al cărei ultim capitol intrăm azi. Suntem conștienți că nu vom putea spune niciodată totul, nici măcar destul – ca să ne socotim suficient de edificați de intențiile autorului și de puterea noastră de pătrundere și mai cu seamă de aplicare a Cuvântului citit... Așa încât ne rămâne speranța că Dumnezeu îi va ajuta și lumina întru aprofundare pe toți cei ce vor continua să sape mai adânc, să prindă și alte sensuri, să facă și alte asocieri – dar cel mai mult: să-și aproprieze litera și spiritul Evangheliei, care sunt ale Mântuitorului, și astfel să-i reproducă pilda și să-i ducă mai departe mesajul!
Cea de-a patra Evanghelie a afirmat pân-acum de multe ori că Isus, Fiul lui Dumnezeu, a fost trimis pe pământ de către Tatăl: să facă voia Lui (6:38-39; 8:29), să spună cuvintele Lui (3:34; 8:28; 12:49; 14:24; 17:8), să facă lucrările Lui (4:34; 5:36; 9:4), să câștige mântuirea pentru toți cei care cred (3:16-17). Faptul că ucenicii sunt trimiși să continue cuvintele și lucrările Domnului Isus este prevestit adesea de Mântutitorul: Isus îi îndeamnă să-și ridice ochii și să privească holdele coapte, gata pentru seceriș, la care de altfel îi trimite (4:35-38); El mai spune că cei ce cred în El vor face și ei lucrări, chiar mai mari decât cele făcute de El, pentru că El Se întoarce la Tatăl (14:12); le comunică mandatul pe care li l-a dat ca să aducă roduri care să rămână (15:16); că – atunci când va veni Mângâietorul – vor mărturisi, ca unii care au fost alături de Isus (15:26-27), iar când Se roagă (în cap. 17:18) reconfirmă trimiterea lor în lume, așa cum Domnul Însuși fusese trimis de Tatăl în lume. Aceste cuvinte din urmă își găsesc ecou și în cap. 20:21 („Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi”) și confirmă, prin repetiție, că ucenicii au misiunea de a secera suflete pentru Împărăția lui Dumnezeu – mărturisindu-L pe Isus prin cuvânt și faptă, alături de mărturia permanentă a Duhului.
Deși cuvintele Domnului Isus se aplică în primul rând celor doisprezece, într-un sens mai larg toți credincioșii au privilegiul și responsabilitatea de a fi părtași la această misiune, atâta timp cât au primit Duhul pe care El L-a trimis; beneficiind de împuternicirea acestui Duh Sfânt, fiecare are un rol și-o contribuție în continuarea lucrării și mărturiei lui Isus!
Iar ultimele 2 versete ale capitolului precedent (20) afirmă clar că scopul celei de-a patra Evanghelii este ca oamenii să-L recunoască pe Isus din Nazaret ca Hristosul-Mesia, Fiul lui Dumnezeu, și punându-și încrederea în El – să capete (și să fie siguri de) iertarea păcatelor și viața veșnică! De altfel, sunt destui cei care cred și afirmă că aceste două versete (20:30-31) ar constitui concluzia, finalul Evangheliei, și că-n primele sale forme, chiar acolo se încheia scrierea lui Ioan, Ioan 21 fiind adăugat mai târziu (ca un epilog).
Deși scopul principal al Evangheliei după Ioan este să-i ajute pe oameni să-și pună încrederea în Isus ca Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, ea (a patra Evanghelie) are și scopuri secundare – între care se înscriu și încurajarea, rededicarea și echiparea credincioșilor, mai ales în sau după perioade de slăbiciune. În special cap. 13-17 slujesc acestui scop.
Dintr-o altă perspectivă, prima jumătate a Evangheliei („cartea semnelor”) ni-L evidențiază pe Isus-LUMINA, cap. 13-17 – Îl asociază pe Domnul Isus cu DRAGOSTEA, iar ultimele patru capitole (18-21) Îl scot în prim-plan pe Isus-VIAȚA.
Așadar, și părerea mea – afirmă JVMcGee – este că acest capitol 21 este un epilog; cred că, după ce a scris grosul Evangheliei (1:19-20:31), Ioan a adăugat prologul (1:1-18) şi epilogul ei (cap. 21). Dar indiferent cum vor fi stat lucrurile, tratăm și acest capitol ca pe Cuvântul lui Dumnezeu insuflat de Duhul Sfânt aceluiași ucenic preaiubit și consacrat autor uman biblic – apostolul Ioan.
Ne sunt prezentate în acest capitol 21 trei incidente. Unul este pescuirea la Marea Galileii (numită şi Marea Tiberiadei). Aici Domnul Isus Se înfățișează înaintea a șapte dintre ucenicii Săi, dar și-naintea noastră, ca Domn al voinţei noastre, El fiind Cel care ne îndrumă în slujirea noastră. Cel de-al doilea incident este micul dejun de la ţărmul mării. Acesta ni-L arată pe Domnul Isus ca Domn al inimilor noastre şi sugerează/recomandă dragostea noastră pentru El ca motiv pentru slujire. Iar al treilea episod este cel în care Domnul Isus nu doar că-l reabilitează pe Simon Petru, ci anunţă și cum va fi sfârșitul acestuia. Acesta ni-L arată pe Domnul Isus ca Domn al minţilor noastre şi ne învaţă că lipsa cunoştinţelor sau modificările circumstanţelor noastre nu pot fi scuze valabile pentru ignorarea slujirii.
Întregul capitol ni-L reconformă pe Isus cel înviat ca fiind Dumnezeu. Iar în prima parte, ni Se arată a fi Stăpânul voinţei noastre – mai precis, că ne îndrumă slujirea.
După aceea, Isus S-a mai arătat ucenicilor Săi la Marea Tiberiadei. Iată cum S-a arătat: Simon Petru, Toma, zis Geamăn, Natanael din Cana Galileii, fiii lui Zebedei şi alţi doi din ucenicii lui Isus erau împreună. Simon Petru le-a zis: „Mă duc să prind peşte.” „Mergem şi noi cu tine”, i-au zis ei. Au ieşit şi s-au suit într-o corabie; şi n-au prins nimic în noaptea aceea. (Ioan 21:1-3)
Marea Galileii este strâns legată de lucrarea Domnului, atât înainte, cât şi după învierea Sa. Pentru ucenici, acesta este un loc familiar. Domnul le ceruse să meargă în Galileea, spunându-le că acolo Îl vor întâlni şi pe El. Ei au ajuns în Galileea şi Îl aşteaptă pe Isus.
Să ne gândim puţin la acest grup de oameni, un grup cu totul ieşit din comun. Aceştia sunt copiii cu probleme ai Domnului. Simon Petru, plin de zel, dar şi de greşeli, cu o inimă caldă, însă călcând în străchini; este impulsiv, impetuos, sentimental. Toma era „scepticul de serviciu”, un om cu un permanent semn de întrebare în faţa ochilor; Natanel, care s-a îndoit la început; fiii tunetului, Iacov şi Ioan, şi alţi doi ale căror nume nu sunt menţionate. Acest grup de oameni cu diferite probleme ne reprezintă pe mine şi pe voi.
Mulţi comentatori de seamă ai Scripturii îi condamnă pe aceşti bărbaţi pentru că s-au dus la pescuit: acționaseră fără călăuzire/directive, fapt pentru care se străduiseră în van toată noaptea... deci, sub povara falimentului și din cauza întunericului, nu-i de mirare că nu L-au reuncoscut pe Domnul într-o primă fază... Ei bine, Domnul nu i-a mustrat când a apărut înaintea lor. Ei erau în Galileea în urma poruncii Sale. Era primăvară, anotimpul în care se sărbătorea Paştele. Vântul cald din sud stârnea unde la suprafaţa apei aproape de mal şi valuri înspumate în larg. Dealurile din jur erau verzi şi înfloriseră florile sălbatice. (Am văzut un astfel de peisaj în zona aceea de Paşte acum câţiva ani, şi îmi imaginez că era chiar mai frumos, acum două mii de ani - JVMcGee) Poate că ucenicii au tot aşteptat ca Domnul să apară. Petru şi-a pierdut la un moment dat răbdarea, poate, şi după ce s-a tot plimbat, și neobișnuit să aștepte, nerăbdător – a decis să meargă la pescuit. Ceilalţi şase i s-au alăturat.
Ucenicii au pescuit toată noaptea... şi nu au prins nimic! Este uşor să pescuieşti când prinzi peşte, dar foarte frustrant când nu prinzi nimic. Ei ştiau să pescuiască – doar aşa îşi câştigaseră pe vremuri existenţa – dar de astă dată nu prind nimic! Iarăși, cred că nu era prima dată când li se-ntâmpla asta, dar de astă dată eşecul era planificat de Dumnezeu! Putem trage de aici o învățătură: să ne ferim de nerăbdare! Mai bine așteptăm în tăcere îndrumarea Domnului, și binecuvântarea Lui, decât să facem lucruri inutile și epuizante!
Dar vin zorile... și după o noapte a înfrângerii, ucenicii vor avea parte de o dimineaţă glorioasă ce se revărsa peste Galileea. (Când mă aflam acolo, am văzut și-un răsărit... și la aceste veniment m-am gândit instantaneu, și mi-a venit să strig! – rememorează JVMcGee)
Dimineaţa, Isus stătea pe ţărm, dar ucenicii nu ştiau că este Isus. (Ioan 21:4)
Cred că era normal să fie aşa. Isus îi aștepta în trupul Său glorificat, şi putea fi recunoscut. Totuşi, era o distanţă mare între El şi ucenici şi în lumina difuză a zorilor era greu de recunoscut oamenii de pe ţărm, dacă te aflai în barcă, pe lac... Dar ce binecuvântare: la întoarcerea de pe mare (care este și simbolul lumii, în Evanghelii), rupți de oboseală și foame – Isus îi aștepta! La fel să fie siguri credincioșii că, la finalul nopții nerodnice și epuizante a călătoriei sau zbaterilor lor, plin de pace și cu bucurie și cu resurse de tot felul la îndemână – Domnul Isus îi așteaptă!
„Copii”, le-a zis Isus, „aveţi ceva de mâncare?” Ei i-au răspuns: „Nu.” (Ioan 21:5)
Termenul folosit pentru „copii” nu este acelaşi cu cel folosit în 1 Ioan, când apostolul se adresează cu apelativul „copilaşilor”. Nu este un apelativ de alintare, ci mai curând termen de adresare intimă, sau al unui superior în poziție sau vârstă... Răspunsul lor este un „Nu” sec și amar. Este uimitor cât de laconici devenim când vine vorba să recunoaștem un eşec. Nimănui nu-i place să vorbească despre aşa ceva. Ucenicii răspund, dar nu vor să vorbească despre ce s-a întâmplat. Dacă ar fi prins peşti, sunt convins că I-ar fi arătat lui Isus pe cei mai mari!
Cred că această întrebare va fi pusă tuturor la un moment dat: „Ai prins ceva? Ce ai făcut pentru oamenii pe care i-ai întâlnit?” Trag nădejde că răspunsul cât mai multora va fi altul decât cel al ucenicilor: „Nu am prins nimic!” Țineți cont: despărțiți de El, nu puteți face nimic! Asta s eva vedea și în continuare: câteva minute la indicația/sub controlul Domnului Isus sunt mult mai rodnice decât o noapte-ntreagă de eforturi firești, oricât de intense!
El le-a zis: „Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corabiei şi veţi găsi.” Au aruncat-o deci şi n-o mai puteau trage de mulţimea peştilor. (Ioan 21:6)
Ideea aici este că Domnul conduce viaţa copiilor Săi. El dă anumite instrucţiuni care trebuie respectate. (de ex., partea dreaptă are conotație pozitivă în Scriptură, este partea nobilă și de succes a ființei și lucrării umane, de asemenea simbolizează și puterea deivină. Domnul îi ghidează pe ucenici spre succes, atrăgându-le implicit atenția că s-a îndepărtat de la calea cea dreaptă!) Pentru că, iată: când ucenicii au pescuit conform instrucţiunilor primite, nu mai e vorba de șansă – ci de o aflare: „veți găsi”! Iar mreaja a fost plină de peşte... și trebuie remarcat că ea nu se rupe, deşi este plină. Plasa de pescuit este rezistentă, este puternică – aşa cum este Evanghelia morţii, îngropării şi învierii lui Hristos, ai cărei martori sunt oamenii aceştia.
În anumite privințe, acest episod se aseamănă cu experiența lui Simon Petru și-a tovarășilor lui din Luca 5:4-9; în ambele cazuri, este sugerată autoritatea lui Isus asupra naturii. Ambele episoade survin după nopți de faliment; în Luca 5 nu se menționează numărul peștilor, aici se precizează; acolo, mrejele au început să se rupă de mulțimea peștilor, aici în Ioan 21 mreaja rezistă!
Și noi azi aruncăm mreaja Evangheliei, dar uneori vedem că se rupe... nu avem idee câte suflete au fost realmente câștigate pentru Hristos. Zla venirea lui Hristos însă, se va cunoaște cu exactitate numărul, și niciunul nu va fi pierdut. Azi, sunt multe bărci și mulți pescari șa lucru, dar la revenirea lui Hristos va fi o singură Biserică, un singur popor al Domnului, câștigat prin aceeași mreajă specială a Evangheliei!
Atunci, ucenicul pe care-l iubea Isus a zis lui Petru: „Este Domnul!” Când a auzit Simon Petru că este Domnul, şi-a pus haina pe el şi s-a încins, căci era dezbrăcat, şi s-a aruncat în mare. (Ioan 21:7)
Ioan are o capacitate de a percepe lucrurile din perspectiva spirituală care îi lipseşte lui Simon Petru. În urmă cu trei ani, Isus îi chemase poate chiar în acelaşi loc. Apoi ei se întorseseră la pescuit... şi Domnul i-a chemat din nou, de data aceasta pentru a pescui sufletele oamenilor.
Se pare că întreaga punere în scenă are menirea de a trezi conștiința lui Simon Petru, și de a-i deschide ochii. Poate că Petru nu avea acelaşi discernământ ca Ioan, dar aţi observat că El vine tot mai aproape de Domnul cu fiecare ocazie? Ceilalţi au aşteptat în barcă până au ajuns la ţărm. Nu şi Petru! El nu poate aştepta. Vrea să fie cât mai în miezul acțiunii... sau cât mai aproape de Domnul. Iată un om pe care parcă nu poți să te superi!
Ceilalţi ucenici au venit cu corăbioara, trăgând mreaja cu peşti, pentru că nu erau departe de ţărm, decât ca la două sute de coţi. Când s-au coborât pe ţărm, au văzut acolo jăratic de cărbuni, peşte pus deasupra şi pâine. Isus le-a zis: „Aduceţi din peştii pe care i-aţi prins acum.” Simon Petru s-a suit în corăbioară şi a tras mreaja la ţărm, plină cu o sută cincizeci şi trei de peşti mari, şi, măcar că erau atâţia, nu s-a rupt mreaja. (Ioan 21:8-11)
Aceasta este ultima minune a Domnului despre care avem cunoştinţă în Scripturi. Este singura minune de după învierea Sa care a fost consemnată. Acesta este un detaliu important pentru că pe noi ne preocupă lucrarea lui Hristos după înviere. Apostolul Pavel spune: „dacă am cunoscut pe Hristos în felul lumii, totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta.” (2 Cor. 5:16). Noi nu suntem una cu un prunc din Betleem, ci suntem una cu Hristos cel înviat şi glorificat, care stă la dreapta Tatălui. Iată de ce lucrarea Lui după Înviere este de o importanţă vitală pentru noi.
Aş dori acum să vă atrag atenţia asupra unor lucruri deosebite. De exemplu, aţi observat că Domnul Isus foloseşte ca bază pentru minunile Sale ceea ce au oamenii la dispoziţie? Ucenicii pescuiesc şi nu prind nimic. Domnul Isus le dă peşti din belşug. La Cana, vasele pentru vin erau goale. Isus le umple cu apă şi apoi transformă apa în vin. Dumnezeu îl întreabă pe Moise ce are în mână. Moise are doar un toiag, dar cu acel toiag Dumnezeu face mari minuni pentru Israel. David este credincios în slujba sa de păstor, cu toiagul de păstor şi Dumnezeu îi pune în mână un sceptru. Este interesant că Dumnezeu poate folosi orice lucru, cât de mic, pe care îl ai la dispoziţie. Mulţi oameni îşi doresc să fie în locul altora sau să se afle în alte circumstanţe. Dar, dacă Dumnezeu nu te poate folosi acolo unde eşti acum, nu cred că te va folosi în altă parte.
De asemenea, observaţi că orice lucru pe care-l face Dumnezeu, îl face din abundenţă. Vasele erau pline de vin. Când au fost hrăniţi cei 5000 de oameni, au rămas coşuri pline cu firimituri. Plasele de pescuit erau pline de peşte.
Nu știm cum obținuse Domnul pâinea și peștele cu care-i aștepta deja la micul dejun. Remarcaţi însă că, deşi Isus avea peşte pus pe jăratec de cărbuni, El le-a cerut ucenicilor din peştele prins de ei. Domnul Isus nu ignoră rodurile eforturilor și ascultării lor, și primeşte ce au adus ei după ce au pescuit la porunca Lui. Ce binecuvântată părtăşie este în acest fel de slujire! Și-ncă un gând: dacă Domnul avea deja mâncare pregătită, atunci nu a depins de pescuirea ucenicilor! Minunea aceasta a fost făcută de dragul ucenicilor, și ca un fel de carte de recunoaștere de către ei a Mântuitorului lor! Ei trebuia să recunoască fără dubiu realitatea Învierii Lui și puterea Lui. Nu Domnul are nevoie de noi, noi avem nevoie de El!
Cum am spus, a mai existat o ocazie în care Petru a prins o mare cantitate de peşte în chip miraculos. Aşa cum ne spune Luca în cap. 5 ale Evangheliei sale, acel incident a avut loc la începutul lucrării lui Isus, când l-a chemat pe Simon Petru să fie pescar de oameni. Atunci plasa s-a rupt. Eu cred că Petru trebuia să vadă că mulţi Îl vor urma pe Isus, dar nu toţi vor fi credincioşi. Plasa se va rupe şi mulţi peşti vor înota înapoi în apă. De data aceasta, plasa de pescuit nu s-a rupt şi a fost adusă la ţărm plină de peşti mari. Faptul că Ioan menționează numărul peștilor mai degrabă nu are o valoare simbolică așa cum sugeraseră unii sau se gândiseră majoritatea... (De exemplu, Ieronim menționa că autorii greci credeau că există 153 de specii de pești, aluzia la toate aceste specii simbolizând universalitatea misiunii creștine!) Eu cred că menționarea numărului mare de pești mari are scopul de a sublinia natura miraculoasă a pescuitului, și rezistența mrejelor!
Apoi, Petru va fi chemat să pască oile şi mieii. Cu ce? Cu puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Cu Evanghelia lui Hristos cel înviat şi glorificat. Evanghelia mântuieşte şi îi ţine pe oameni mântuiţi. Chiar şi în eşecurile lor, cei credincioşi sunt ţinuţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă.
Vedem în acest incident că Dumnezeu are un scop pentru cei care sunt ai Lui. El vrea să ne conducă viaţa. Dacă ascultăm de El, Domnul ne va binecuvânta şi vom avea o părtăşie minunată cu El. El este Domnul voinţei noastre, cel care ne îndrumă în slujirea noastră.
Apoi, cum spuneam la început, vedem (în această derulare de scene în care sunt din nou împreună Domnul cel Înviat și o partea din ucenicii Săi) că Mântuitorul este și rămâne Domnul inimilor noastre – iar dragostea ucenicilor pentru El constituie motivul și fermentul principal pentru slujire.
„Veniţi de prânziţi”, le-a zis Isus. Şi niciunul din ucenici nu cuteza să-L întrebe: „Cine eşti?”, căci ştiau că este Domnul. Isus S-a apropiat, a luat pâinea şi le-a dat; tot aşa a făcut şi cu peştele. Aceasta era a treia oară când Se arăta Isus ucenicilor Săi după ce înviase din morţi. (Ioan 21:12-14)
După ce peștele a fost adus la mal și descărcat, după ce-și termină treaba, ucenicii primesc o așa de caldă invitație de la Domnul lor – pe care deja Îl recunosc... cred că în primul rând prin autoritatea cu care le vorbise, și prin efectele observate ale conformării la indicațiile Lui, până să-I fi distins fața!
„Veniţi de prânziţi” echivalează întrucâtva cu ceea ce ne spuseseră ceilalți evangheliști că le zisese Isus la despărțire: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia” (Matei 28, Marcu 16:15), dar El doreşte să stea încă o dată cu ei la masă, înainte de a pleca. Lucrul cel mai frumos este că Domnul cel înviat, Dumnezeu Însuşi le pregăteşte ucenicilor masa. Numai de am sta şi noi astăzi să fim hrăniţi de El! Pentru că El vrea fie să-i hrănească pe cei ce sunt ai Lui... fie să Se împărtășească la masă cu ai Lui. Scena aceasta amintește de o altă stupoare (surprinsă de Luca) și de un alt gest de comesenie al Domnului: „Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau şi se mirau, El le-a zis: „Aveţi aici ceva de mâncare?” I-au dat o bucată de peşte fript şi un fagure de miere. El le-a luat şi a mâncat înaintea lor.” (Luca 24:41-43)
În orice caz, după cum afirmă Ioan în textul citit mai devreme (21:14), era a treia înfățișare a Domnului înviat înaintea ucenicilor Săi (și aș zice, de fiecare dată Îi șochează!): prima oară – e important să ținem minte! – fusese când ucenicii (fără Toma) erau încuiați în camera de sus (20:19-23); a doua oară, când și Toma era prezent – după opt zile (20:26-29). Poate că și această precizare este un indiciu că – dacă acest capitol a fost adăugat ulterior, ca epilog – intenția clară era să fie legat de ce fusese scris înainte!
Înainte de a ne lua rămas bun, să mai tragem o concluzie la finalul ediției de față: totul depinde de Domnul!
- Întâlnirea cu Cel înviat nu poate fi „aranjată”, ci El Domnul Se arată!
- Domnul este Cel care umple mreaja! El îi orientează către partea binecuvântării!
- Domnul face ca slujirea noastră să fie rodnică, precum pescuirea ucenicilor când ascultă de El!
- Și tot Domnul este Cel care invită la masă!
Domnul nostru este viu, și este izvorul puterii și al tuturor lucrurilor bune, prezente și mai cu seamă viitoare! Prezentul și viitorul nostru depind de El! Totalmente de Domnul depinde totul în viața noastră! Să nu uităm, și să ne bucure asta!
Cu ajutorul Lui, ne vom întâlni și data viitoare, la ultima oprire în Evanghelia lui Ioan!