Tuesday Jun 25, 2024
Ioan 2:1-22 | Itinerar Biblic | Episodul 276
Dragi ascultători, genericul acestui program sper să vă activeze reflexul condiționat al bucuriei întâlnirii cu Scriptura, Cuvântul lui Dumnezeu – în care am ajuns la cea de-a patra Evanghelie, inspirată de Duhul Sfânt lui Ioan (unul dintre cei mai proeminenți ucenici ai Mântuitorului, dar și harnic contributor la canonul biblic).
După ce ni s-au prezentat (în primul capitol) pre-existența dar și Întruparea Domnului, apoi proclamarea persoanei și misiunii Sale făcută de Ioan Botezătorul, și primele contacte cu aceia ce urmau sa-i devină ucenici, odată cu intrarea în cap. 2 vom lua act de începutul lucrării propriu-zise a Fiului omului – prin relatarea primului dintre cele șapte semne selectate și redate în prima jumătate a Evangheliei sale, prin care Ioan revelează persoana lui Isus Hristos, fundamentând și alimentând credința că El este Fiul lui Dumnezeu.
Evenimentul important redat în prima parte a acestui capitol se petrece într-o localitate pe care Evangheliile sinoptice n-o menționează – Cana, din Galileea, unde la un moment dat a avut loc o nuntă... la care și Isus a fost invitat. Cu această ocazie, El săvârșește prima minune, prima lucrare miraculoasă. Versetul 11 ne va preciza: „Acest început al semnelor Lui l-a făcut Isus în Cana...” Cred că aceste cuvinte ar trebui să fie și o replică dată celor care afirmă că pe când era copil şi locuia încă în Egipt, Isus făcea porumbei din lut şi îi aducea la viaţă, făcându-i să zboare. Poate că aceasta li se va părea unora o poveste frumoasă, numai că nu este nimic adevărat în ea! Cuvintele menționate mai devreme, pe care le vom repeta când vom ajunge la vers. 11 din din cap. 2, arată foarte clar că Isus nu a făcut nicio minune în Egipt. El a făcut prima Sa minune în Cana din Galileea.
Dar de fapt o minune și mai mare era aceea că Isus Hristos, Cel care a fost de la început Dumnezeu, și cu Dumnezeu, și care vine din veşnicie, Se autolimitase în trup omenesc, și trăia de treizeci de ani în localitatea Nazaret din Galileea. Apoi, într-o bună zi trece un deal... şi vine să ia parte la o nuntă, în Cana!
Observăm din nou precizia și concizia lui Ioan, care ancorează foarte bine în timp şi spaţiu aproape orice eveniment pe care-l descrie... Aflăm că nunta are loc în Cana – aflată se pare la vreo 15 km. nord de Nazaret, și locul natal al lui Natanael (21:2)... în a treia zi (probabil socotită în raport cu ziua menționată în 1:43... deci a șaptea față de 1.19... caz în care Domnul nostru era la capătul unei prime săptămâni de mișcare și pregătire).
A treia zi s-a făcut o nuntă în Cana din Galileea. Mama lui Isus era acolo. Şi la nuntă a fost chemat şi Isus cu ucenicii Lui. (Ioan 2:1-2)
Unii exegeți afirmă că mama lui Isus se afla acolo pentru că era rudă cu mirii sau cel puţin cu una dintre familiile participante. Este doar o presupunere, dar ar putea fi fondată, mai cu seamă că și Domnul Isus a fost invitat, împreună cu ucenicii Lui.
Cercetătorii mai apreciază că acestea se întâmplau la sfârşitul lui februarie sau începutul lui martie în anul 27 d.Hr. Rămâne în continuare – și va fi până la sfârșit – admirabilă preocuparea lui Ioan de a fi scrupulos cu precizarea coordonatelor spțio-temporale ale diverselor evenimente relatate. În capitolul precedent, ne aflam în Betsaida, acum scena se mută în Cana din Galileea... apoi la Capernaum în versetul 12, şi la Ierusalim în versetul 13. Ioan ne prezintă evenimentele în ordine cronologică şi cu precizie geografică.
Ni s-a spus deci că mama lui Isus era acolo... interesant că nu este numită niciodată „Maria” în Evanghelia după Ioan. Ea vine la Isus cu o cerere neobişnuită. Iată ce spune:
Când s-a isprăvit vinul, mama lui Isus I-a zis: „Nu mai au vin.” (Ioan 2:3)
Știu că ardeți de nerăbdare să mă-ntrebați cu privire la vin. Am citit de curând că un teolog liberal spunea despre Isus că făcea contrabandă cu alcool. Ce sacrilegiu! În vremea aceea, vinul făcea parte din regimul alimentar obişnuit. Cu toate acestea, beţia era condamnată. Oamenii din vremea aceea nu asociau deloc nunta cu beţia. Nunta era o sărbătoare religioasă, iar participanţii erau oameni care cunoșteau scrierile Vechiului Legământ. Biblia condamnă nu consumul de vin, ci beția, lipsa de măsură și control, patima... Puteţi fi siguri că la nunta din Cana nu s-a îmbătat nimeni!
Nunta aceasta este o imagine a unei alte nunţi care urmează să vină. Hristos Şi-a început lucrarea pe pământ la o nuntă. El Îşi va termina lucrarea – în ceea ce priveşte Biserica Sa – tot cu o nuntă. La ospăţul de nuntă al Mielului, Biserica va fi adusă înaintea Lui, ca o mireasă înaintea mirelui.
Aceasta este deci prima minune făcută de Isus. Prima minune a lui Moise a fost transformarea apei în sânge. Prima minune a lui Isus a fost transformarea apei în vin. Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. Ce contrast!
Am spus că mama Domnului vine la Fiul ei cu o cerere... de fapt, n-a fost decât un anunț, o remarcă... Dar e ușor de înțeles ce a vrut să spună Maria prin cuvintele sale. În primul rând, ar fi bine să lămurim faptul că avem de-a face cu familii sărace. Pur şi simplu nu aveau destule băuturi. Cineva spunea că, atunci când Maria I-a spus lui Isus că nu mai este vin, aceasta era o aluzie subtilă pentru ca El şi ucenicii Lui să plece. Calvin spunea că el o înțelege ca pe o sugestie ca Isus să le distragă atenţia oaspeţilor cu un discurs. Trebuie să spun că această presupunere se potriveşte foarte bine cu persoana lui Calvin. Dacă aţi citit ce a scris Calvin, ştiţi că scrierile lui sunt profunde, dar multora pot părea plictisitoare. Probabil că dacă ar fi fost acolo, el s-ar fi ridicat şi le-ar fi ţinut oamenilor un discurs... care i-ar fi adormit! Oricum, în opinia mea, contextul nu permite astfel de interpretări. Nu cred că era vorba de vreo sugestie ca Domnul să plece (de parcă El de-aia venise, să bea vin!), nici să-i ţină ocupaţi pe invitaţi cu un discurs. Mai degrabă, Maria Îi sugera astfel lui Isus să facă o minune, ea considerând că era un prilej foarte bun.
Vă amintiţi că, atunci când îngerul i-a comunicat vestea că ea Îl va naşte pe Mesia, Maria l-a întrebat cum este posibilă naşterea din fecioară: „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu ştiu de bărbat?” (Luca 1:34). Iar îngerul îi spune simplu și clar că Duhul Sfânt va veni asupra ei şi că acel copil zămislit în ea este sfânt. Maria şi-a demonstrat credinţa şi supunerea atunci când a spus: „Iată roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!” (Luca 1:38). Din acel moment, pentru toată vremea care a urmat, cred că Maria a avut mereu de „tras” cu această chestiune (să recunoaștem greu de înțeles și admis: naşterea din fecioară). Oamenii o întrebau despre Isus. Acum ea Îi spune fiului ei: „A venit prilejul să faci o minune şi să demonstrezi că eu spun adevărul când susţin că ai fost născut din fecioară şi că eşti Cine spun eu că eşti.” Isus îi dă un răspuns foarte clar:
Isus i-a răspuns: „Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul.” (Ioan 2:4)
Cu alte cuvinte: „Nu este acesta momentul potrivit. Îți voi reabilita numele, dar nu acum.” „Femeie” aici nu e neapărat lipsă de respect, ci doar o precizare a distanței dumnezeirii față de problematicile asociate naturii umane păcătoase. Când Isus era pe cruce, a privit spre mama sa care se afla la piciorul crucii şi a spus: „Femeie, iată fiul tău!” (Ioan 19:26). Atunci Îi venise ceasul. În trei zile, El avea să învie. Când ucenicii s-au întâlnit în camera de sus după înviere, Maria a putut spune fiecărui ucenic: „Vedeţi? V-am spus eu că El este Fiul lui Dumnezeu!“ Apostolul Pavel spune că El a fost: „în ce priveşte Duhul sfinţeniei, dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor” (Rom. 1:4).
Aici Maria Îi cere lui Isus să facă ceva care să demonstreze cine este El, şi să reabiliteze și numele ei. El îi spune că va face acest lucru – îi va reabilita numele – dar că nu venise încă momentul potrivit pentru aceasta. Acel ceas va veni însă! Învierea Lui va demonstra cine este El. Şi nu uitaţi că învierea demonstrează şi adevărul naşterii din fecioară. Noi avem tendinţa să ne gândim la naşterea din fecioară în vremea Crăciunului şi să vedem în aceasta un fapt izolat. Dar acest fapt are o strânsă legătură cu Învierea, pentru că aceasta este dovada că El este cine a spus că este.
Mama lui a zis slugilor: „Să faceţi orice vă va zice.” (Ioan 2:5)
În schimb, ăsta da un sfat bun! Mi-am dorit totdeauna să predic de Ziua mamei pe marginea acestui text; tema ar fi fost: „Sfatul mamei”. Sper să mă credeți când vă spun că nu am ajuns să fac acest lucru în timpul lucrării mele ca pastor! (JVMcGee) Dar este un sfat bun: „Să faceţi orice vă va zice El.”
Şi acolo erau şase vase de piatră, puse după obiceiul de curăţire al iudeilor; şi în fiecare vas încăpeau câte două sau trei vedre. Isus le-a zis: „Umpleţi vasele acestea cu apă.” Şi le-au umplut până sus. (Ioan 2:6-7)
Acum atenția ni se îndreaptă spre ce face Isus cu şase vase de piatră, care erau folosite pentru spălarea rituală. Pentru că era o nuntă săracă, și vasele cred că erau mai sărmane, şi puse undeva în spate. Gazdele speraseră că invitaţii nu le vor observa. Cred că Domnul a făcut în aşa fel încât ei să nu se simtă stânjeniţi când li s-a cerut să aducă tocmai acele vase. Iar când sunt aduse, El le spune ce să facă... iar ei ascultă, și le umplu...
„Scoateţi acum”, le-a zis El, „şi aduceţi nunului.” Şi i-au adus. Nunul, după ce a gustat apa făcută vin (el nu ştia de unde vine vinul acesta, slugile însă, care scoseseră apa, ştiau), a chemat pe mire şi i-a zis: „Orice om pune la masă întâi vinul cel bun şi, după ce oamenii au băut bine, atunci pune pe cel mai puţin bun, dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum.” (Ioan 2:8-10)
Nu vrem să ne lăsăm trași în discuţii despre o eventuală stare de beţie a invitaţilor. Nu aceasta este tema importantă aici. Dacă credeţi că se pot spune mai multe, vă înşelaţi.
Observaţi cine lipseşte aici? Unde este mireasa? Nu aflăm nimic despre ea. Ce fel de veşminte avea? Nu ni se spune. În vremea noastră, acesta este lucrul cel mai important la o nuntă: rochia miresei. Am oficiat la multe nunţi de-a lungul anilor şi am observat şi eu ceva. Când intră pastorul sau preotul, nu se prea uită nimeni. Când intră mirele, la fel. Numai mama lui ce mai zâmbeşte la el! Dar când intră mireasa, toată lumea este cu privirile aţintite asupra ei. Ce purta mireasa de la nunta din Cana? Nu ştim. De ce? Pentru că Isus şi vasele acelea goale au fost mult mai importante.
Acesta este lucrul minunat aici: Isus a luat cele şase modeste vase goale de piatră şi le-a umplut cu apă. Apoi, când puneau apa în paharele mesenilor se întâmpla minunea: apa se transforma în vin.
Aici avem o mare lecţie spirituală. Isus ne foloseşte astăzi ca pe nişte vase pentru apă. Și noi suntem nişte vase uzate, neatrăgătoare, ciobite sau crăpate poate, pe care mai degrabă le-am ascunde undeva unde să nu le vadă nimeni. Dar El vrea să ne folosească. Domnul Isus vrea să ne umple. Despre ce apă este vorba? A Cuvântului... Domnul vrea să ne umple cu apa Cuvântului lui Dumnezeu! Apoi, după ce ne umple cu această apă binecuvântată, El ne toarnă din aceste vase. Şi atunci când apa aceasta sfonțită de El ajunge la cei cărora le este destinată, ea se transformă în vin. Se preface în vinul bucuriei, prin lucrarea Duhului Sfânt! Biblia ne spune: „Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh.” (Efes. 5:18) Duhul Sfânt ia această apă şi face o minune în viaţa fiecărei persoane. Cum se întâmplă aceasta? Deşi nu pot explica, văd că asta se întâmplă adesea. Am chiar acum pe masa mea de lucru zeci de scrisori de la oameni care au fost mântuiţi în urma auzirii Cuvântului lui Dumnezeu prin acest program de radio (JVMcGee). Nu înţeleg cum se întâmplă acest lucru. Eu sunt doar un vas pentru apă în care se află o cantitate mică din apa Cuvântului. Dar pe măsură ce o torn, această apă se transformă în vinul bucuriei pentru cei care primesc Cuvântul.
Cu ani în urmă am avut ocazia să vorbesc cu un grup de creştini din Hollywood. Printre ei se afla şi un cuplu de creştini care fuseseră mântuiţi şi salvaţi de viaţa destrăbălată a cluburilor de noapte. Mi-au spus că vor să-şi folosească talentul pentru Isus. Mie nu prea mi-a plăcut acest lucru. I-am întrebat după aceea care era talentul pe care îl folosiseră în clubul de noapte şi pe care să-L poată folosi şi Isus. Ei s-au tot străduit să găsească un răspuns. Atunci eu le-am spus: „Isus a primit doar nişte păcătoşi când şi eu, şi voi am venit la El. A primit vase de apă vechi şi uzate...” Am început să le vorbesc despre aceste vase de apă din Cana. Le-am spus că Isus voia să le umple viaţa cu apa care este Cuvântul lui Dumnezeu şi care ar trebui apoi să se reverse în viaţa altora. Am mai spus că atunci când Duhul Sfânt va revărsa această apă, ea se va preface în vinul bucuriei în propriile vieţi şi va aduce o dorinţă nouă şi bucuria vieţii în viaţa oricărui credincios care se va încrede în El. Ei au acceptat sfatul meu şi am rămas prieteni buni. Peste câţiva ani ne-am întâlnit pe o stradă din Chicago. Ne-am văzut unii pe alţii de la o oarecare distanţă. Când au ajuns destul de aproape ca să-i pot auzi, el mi-a spus: „Iată două vase de apă vechi şi uzate... transformate!” Dumnezeu i-a folosit de-a lungul timpului, dar nu cu darul folosit de ei în clubul de noapte. El i-a umplut cu apa Cuvântului vieţii!
Acesta este mesajul important pentru fiecare dintre noi: Dumnezeu vrea să ne umple cu apa Cuvântului lui Dumnezeu, pentru ca apoi să reverse din ea asupra altora.
Acest început al semnelor Lui l-a făcut Isus în Cana din Galileea. El Şi-a arătat slava Sa, şi ucenicii Lui au crezut în El. După aceea, S-a coborât la Capernaum, împreună cu mama, fraţii şi ucenicii Lui; şi acolo n-au rămas multe zile. (Ioan 2:11-12)
Schimbarea apei în vin a fost un act supranatural, cu scop și semnificație precise – care a avut și menirea de a-L atesta pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu, și de a însămânța credință în primii ucenici, și chiar în mama și frații Săi. Apoi, pentru că știa că nu va fi bine primit în locul său natal, a plecat la Capernaum, unde Și-a instalat cartierul general şi după câte îmi dau seama, aşa a rămas pe parcursul celor trei ani cât a durat lucrarea Sa publică.
Iar după ce săvârșește primul semn miraculos, Domnul Isus ține și prima predică!
Paştele iudeilor erau aproape şi Isus S-a suit la Ierusalim. (Ioan 2:13)
Cadrul geografic se schimbă din nou – pornit din Cana din Galileea, S-a dus la Capernaum, iar acum iată-L în Ierusalim. Ioan are grijă să ne spună şi unde, şi când se întâmplă ceva – acum era aproape de „Paştele iudeilor”. Observați? Nu mai erau „Paştele în cinstea Domnului”, ca în Exodul 12:27, este Paştele iudeilor – o sărbătoare religioasă, fără cine ştie ce semnificaţie, un ritual care trebuia respectat. Dar Cel despre care vorbeşte acest Paşte venise! „Căci Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit...” (1 Cor. 5:7).
Domnul Isus S-a dus la Ierusalim, cam pe la jumătatea lunii aprilie. Toţi bărbaţii trebuiau să meargă la Ierusalim de trei ori pe an: de Paşte, de sărbătoarea Cincizecimii şi la Sărbătoarea Corturilor. Acum aflăm că Domnul vine să cureţe Templul. El a făcut asta de două ori: o dată la începutul, și a doua oară la sfârșitul lucrării Sale publice... și ambele au fost aproape de Pesah, în vederea sărbătorii Azimelor.
În Templu a găsit pe cei ce vindeau boi, oi şi porumbei şi pe schimbătorii de bani şezând jos. (Ioan 2:14)
Templul în care se desfășurau aceste activități comerciale nu este desigur clădirea propiu-zisă, unde oficiau preoții, ci la curtea și perimetrul Templului – unde tot felul de întreprinzători vindeau animalele de adus jertfă, sau schimbau bani. Este interesant faptul că la templu nu era acceptată decât moneda specială, nimic altceva. Aşa că aveau un fel de birouri de schimb valutar, care scoteau profituri serioase din această afacere.
De ce toate acestea? Pentru că uşurau oamenilor practicarea religiei. Ei luau moneda romană care avea chipul lui Cezar pe ea, adică efigia păgânismului, şi o schimbau în moneda evreiască, singura care era folosită în templu. Aşadar, ei erau acolo pentru a fi de folos celor care voiau să se închine la templu. De asemenea, ei schimbau monedele mai mari în monede mai mici. Ei nu făceau numai accesul la religie uşor; ei făceau astfel încât religia să fie ieftină. Dar desigur, toate astea le aducea câștig celor pentru care „banii nu au miros, nici religie!”
De asemenea, în templu se vindeau animale. Era un trafic intens acolo cu animale pentru jertfă. Creşterea animalelor implica muncă imensă şi cheltuieli mari, aşa că trebuia plătit un preţ pentru aceasta. A fost foarte uşor ca şi acest aspect al religiei să fie transformat într-o afacere. Sunt şi astăzi probleme cu transformarea religiei într-o afacere. Sigur că nu ar trebui să punem accentul pe bani în biserică şi nu ar trebui să cerem bani, dar este ceva chiar mai greu de tolerat. Unii oameni consideră că biserica şi cauza lui Hristos sunt ceva ieftin şi de multe ori este nevoie să tragem un semnal de alarmă. Evanghelia este gratis, dar propovăduirea ei costă!
Tocmelile comercianților, vocile ofertanților de schimburi financiare au distonat întotdeauna cu rugăciunile... iar animalele întinau nepăsătoare incinta aceea care trebuia să pregătească închinătorul să intre în prezența Dumnezeului celui sfânt! Ei bine, cred că toată această viermuială, mizeria, duhoarea, și spiritul cu totul străin de Templu și de sărbătoare L-au determinat pe Domnul Isus, în pofida blândeții Sale, să acționeze –
A făcut un bici de ştreanguri şi i-a scos pe toţi din Templu, împreună cu oile şi boii, a vărsat banii schimbătorilor şi le-a răsturnat mesele. Şi a zis celor ce vindeau porumbei: „Ridicaţi acestea de aici şi nu faceţi din casa Tatălui Meu o casă de negustorie.” Ucenicii Lui şi-au adus aminte că este scris: „Râvna pentru casa Ta Mă mănâncă pe Mine.” (Ioan 2:15-17)
Pot să spun că Domnul nu era un diafan! Ba era chiar intransigent uneori... Nu încape nicio îndoială în această privinţă! Nu-mi plac picturile care înfăţişează un Hristos anemic. S-ar părea că artiştii care le-au pictat nu au înţeles cum era El în realitate.
Cred că ucenicii şi-au adus aminte atunci de versetul 9 din Psalmul 69. Acest psalm este citat de 17 ori în Noul Testament şi este unul din cei şase psalmi citaţi cel mai des în Noul Testament. Mai este citat în Ioan 15:25 şi 19:28-29. (Ceilalţi psalmi la care se face referire frecvent sunt: Psalmul 2, 22, 89, 110 şi 118.)
Iudeii au luat cuvântul şi I-au zis: „Prin ce semn ne arăţi că ai putere să faci astfel de lucruri?” Drept răspuns, Isus le-a zis: „Stricaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica.” (Ioan 2:18-19)
Domnul Se referea, desigur, la trupul Său omenesc. Dar ei n-au înțeles!
Iudeii au zis: „Au trebuit patruzeci şi şase de ani ca să se zidească Templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile?” (Ioan 2:20)
Templul din vremea aceea era templul lui Irod cel mare, aflat încă în proces de lărgire și reamenajare, care durau deja de decenii bune... În acest fragment sunt folosite anumite cuvinte într-un mod special. În versetele 14 şi 15, unde este vorba despre curăţirea Templului, Isus foloseşte cuvântul hieron care se referă la Templu în întregime. Isus a curăţat curtea exterioară a Templului. Cuvântul folosit de Isus în versetul 19 şi de iudei în răspunsul lor din versetul 20 este naos şi se referă la sanctuarul interior al templului. Acest cuvânt este folosit şi când se face referire la trup, aşa cum vedem în 1 Corinteni 6:19, unde Pavel spune că trupul nostru este „templul (naos) Duhului Sfânt”. Iudeii n-aveau de unde să știe că Domnul Isus nu se referise la Templul din Ierusalim, ci la trupul Său!
„Dar El vorbea despre Templul trupului Său.” (Ioan 2:21)
Isus a profețit că ei vor distruge templul, dar El „îl va ridica” din nou. Cuvântul folosit de Domnul este egeirou, cuvânt pe care îl întâlnim de cinci ori în Evanghelia după Ioan. Înseamnă „a (se) trezi” şi de fiecare dată când apare este vorba de trezire din morţi. Pavel a folosit acelaşi cuvânt – de patru ori – în predica sa din Antiohia Pisidiei. Se referă la învierea lui Hristos şi la învierea celor credincioşi. De asemenea, este folosit şi în readucerea la viaţă a lui Lazăr care a fost o trezire. Aceasta este imaginea pe care ar trebui să ne-o facem când întâlnim acest cuvânt – egeirou. Şi aceasta a vrut să spună şi Isus când a vorbit despre templul trupului Său. Dar ucenicii Lui nu au înţeles acest lucru. Abia după învierea Lui şi-au amintit şi s-au referit la aceste cuvinte ale Lui, cum scrie și-n vers. 22 din Ioan 2, cu care încheiem ediția de față:
Tocmai de aceea, când a înviat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că le spusese vorbele acestea şi au crezut Scriptura şi cuvintele pe care le spusese Isus. (Ioan 2:22)