Tuesday Jun 25, 2024
Ioan 20:11-31 | Itinerar Biblic | Episodul 310
Stimați ascultători, odată depășit pasajul întunecat al fiecărei Evanghelii (patimile și moartea lui Isus, descrise desigur și de Ioan), perspectivele nu doar că se înseninează, ci se schimbă fundamental, ceea ce subliniază magnitudinea acestui eveniment – unic pentru că cel înviat avea să nu mai moară vreodată, fie și prin asta dovedind că este cine afirmase că este: Fiul lui Dumnezeu! Cred de aceea că și starea noastră de spirit ne va permite să savurăm Cuvântul lui Dumnezeu... și să-i culegem roadurile!
Una dintre cele mai frumoase, sensibile, inspirate, profunde și eficiente admonestări (retorice) pe care le-am auzit vreodată este acesta: „De ce ești trist, popor al Învierii?” (Un răspuns ad-hoc ar fi: pentru că ne gândim mult prea rar și formal la Învierea Aceluia ce vrea s-o împărtășească fiecăruia din noi!)
Da, înțeleg: nimic nu contravine mai mult așteptărilor omenești ca învierea, a cărei garanție este Învierea lui Isus Hristos! Natural este să mori, nu să învii! Învierea (Domnului Isus) dinamitează toată experiența noastră de viață, oricâtă ar fi ea! Golgota și Învierea constituie un punct de cotitură dramatică în istoria omenirii. N-ar exista creștinism și Evanghelie fără cruce și fără Înviere. Biblia toată ne conduce într-acolo, și prin ea – la conștientizarea și asumarea propriei învieri!
Fără Învierea Lui, moartea ar fi dominanta lumii, și nu ar exista premiză pentru noua Creație! Odată cu Învierea lui Isus, a fost eliberată o formidabilă forță și energie, care schimbă și reformează universul și eliberează omenirea din robia lui Satan, a păcatului și a morții. Iar dacă știm și acceptăm aceste câteva realități fundamentale, de ce ne mai permitem să lăsăm mărunțișurile efemere să ne fure bucuria de a fi părtași acestei forțe?!
Învierea este concretizarea planului divin și confirmarea că Isus l-a împlinit întru totul, în ascultare deplină de Dumnezeu-Tatăl. Dintre autorii biblici, Ioan este cel mai amănunțit în descrierea Învierii lui Isus: ultimele două capitole ale Evangheliei sale relatează evenimentele (momentului, și ulterioare) Învierii – pe lângă relatările asemănătoare cu ale sinopticilor incluzând și scene pentru care are exclusivitatea absolută. Relatarea lui Ioan redă umătoarele momente asociate Învierii: Maria Magdalena la mormânt (20:1-2); Petru și Ioan la mormânt (20:3-10); Isus viu Se arată Mariei Magdalena (20:11-18); Isus cel înviat Se arată celor 10 ucenici (20:19-23); Isus înviat Se arată ucenicilor inclusiv Toma (20:24-29); Isus cel înviat Se arată ucenicilor la marea Tiberiadei (21:1-14); Isus vorbește cu Petru și Ioan (21:15-23). Acestor 7 scene li se adaugă și două mențiuni despre scopul și structura Evangheliei (ultimele două versete din fiecare din ultimele două capitole), și pentru a sublinia că Ioan a inclus în scrierea sa doar o selecție (o mică parte) a evenimentelor uimitoare care au marcat viața, moartea și Învierea lui Isus.
Deci după ce este prima persoană surprinsă la mormânt, în dimineața Învierii – atât surprinsă de Ioan în debutul capitolului, cât și ea însăși surprinsă de faptul că accesul în mormânt nu mai era blocat – se pare că tot Maria a fost și primul martor al Învierii (și-n legătură cu asta toți evangheliștii sunt de acord: Mat. 28:1; Mc. 16:1; Lc. 24:10; Ioan 20:12-17) Dacă am citit atent și am numărat bine, Isus S-a arătat de unsprezece ori înainte de înălţarea Sa la cer şi de trei ori după aceea. (Dar, așa cum putem deduce din text și context, cred că au mai existat destule alte astfel de apariţii care nu sunt descrise aici!)
Celor care (se) întreabă de ce i-a apărut Isus mai întâi Mariei Magdalena, i-aș putea răspunde cu versetul 17 din Proverbe 8 (unde vorbește Înțelepciunea): „Eu iubesc pe cei ce mă iubesc, şi cei ce mă caută cu tot dinadinsul mă găsesc.” Maria L-a căutat pe Domnul şi L-a căutat devreme (aşa cum spune traducerea în engleză a versetului din Proverbe).
Vă reamintesc: Simon Petru și Ioan – anunțați de Maria – ajunseseră și ei la mormânt și constataseră că într-adevăr Isus nu mai era în mormânt... și ca unii care fie văzuseră ce trebuia văzut, fie nu mai știau ce să facă, pleacă împreună spre casa unde probabil locuiau sau se strângeau împreună în acele zile tulburi...
Dar Maria şedea afară lângă mormânt şi plângea. Pe când plângea, s-a plecat să se uite în mormânt. Şi a văzut doi îngeri în alb şezând în locul unde fusese culcat trupul lui Isus; unul la cap şi altul la picioare. „Femeie”, i-au zis ei, „pentru ce plângi?” Ea le-a răspuns: „Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus.” După ce a zis aceste vorbe, s-a întors şi a văzut pe Isus stând acolo în picioare, dar nu ştia că este Isus. „Femeie”, i-a zis Isus, „de ce plângi? Pe cine cauţi?” Ea a crezut că este grădinarul şi I-a zis: „Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi mă voi duce să-L iau.” (Ioan 20:11-15)
Sigur, în prima fază Maria n-a ştiut că Isus era Cel ce stătea în faţa ei. Ştiţi de ce? Nici ea nu credea că Isus a înviat. Necredinţa este oarbă. Necredinţa este surdă, ba este și mută (ca în cazul lui Zaharia). Maria Îl iubea pe Domnul, este adevărat, dar dragostea trebuie să fie dublată de credinţă. Ea plângea pentru că Îl iubea, dar şi pentru că nu credea!
Cât de mult este schimbat trupul glorificat? Nu ştiu, dar nu cred că schimbarea este atât de mare încât să justifice faptul că Maria nu L-a putut recunoaşte pe Isus. Ea se concentra numai asupra suferinţei sale. Deşi zărește întâi doi îngeri, parcă nu percutează cum ar fi trebuit... ca și cum fie era ceva banal, fie nu apucase să proceseze imaginea... Iar ei pun întrebarea „De ce plângi?” nu pentru că nu ar şti răspunsul, ci pentru că doreau să trezească în Maria o cât de mică dovadă de credinţă. Răspunsul ei arată că nu se putea gândi decât la un singur lucru: Domnul Isus era mort şi probabil că trupul fusese furat. Ea nu se aşteaptă să-L vadă pe Hristos în viaţă. În necredinţa ei, ea nu-L recunoaşte nici pe Isus... care practic repetă întrebarea îngerilor...
Cred că Domnul Și-a dat seama cât de tulburată era Maria, dar poate și de cât de schimbată era înfățișarea Sa, de vreme ce Maria nu I-a recunoscut nici chipul, nici vocea...
Isus i-a zis: „Marie!” Ea s-a întors şi I-a zis în evreieşte: „Rabuni!”, adică „Învăţătorule!” (Ioan 20:16)
Cred că abia când Isus a strigat-o pe nume, Maria I-a recunoscut vocea – poate pentru că numai El putea rosti numele ei în felul acela special! Dacă Domnul va zăbovi şi vom trece cu toții pragul morţii, trupurile noastre vor fi înviate când Domnul ne va striga pe nume, aşa cum i-a strigat pe nume pe toţi cei înviaţi acum aproape două mii de ani. Iar noi Îi vom recunoaște glasul, ca orice oaie ce cunoaște vocea păstorului, și ca Maria în dimineața Învierii!
„Nu mă ţine”, i-a zis Isus, „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” (Ioan 20:17)
Cuvântul folosit de Domnul în atenționarea Mariei este (în latină) vestita expresie Noli me tangere („Nu mă atinge!”), iar în greacă: haptomai, care înseamnă „Nu te agăţa, nu te ţine de mine”. Mai târziu, El îi va îndemna pe ucenici să-L pipăie, să-L atingă. Este vreo inconsecvență? Deloc! El îi motivează aici Mariei: „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu”. Acesta era motivul pentru care ea nu trebuia să-L ţină. Se pare că Domnul Isus a făcut lucrul acesta după ce S-a despărțit de Maria și înainte de a apărea în faţa ucenicilor în casă. Eu cred că Domnul Isus Şi-a înfăţişat sângele înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, iar acest sânge a transformat scaunul de judecată în scaunul îndurării, la care venim noi şi astăzi. Sângele Lui a fost vărsat pentru păcatul meu şi al vostru. Sângele lui Isus va fi acolo întreaga veşnicie ca o mărturie eternă despre preţul pe care l-a plătit El pentru noi! După care, când i-a întâlnit pe ucenicii confuzi și temători, i-a îndemnat să-L atingă pentru ca ei să se convingă că El nu e un spectru, o arătare, ci un trup concret... pentru regăsirea și întărirea credinței, deci!
Cred că deja nu ne mai miră – deși pe iudei continuă să-i agaseze! – că Isus Hristos Îl numeşte pe Dumnezeu: „Tatăl Meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”. Relaţia Lui cu Tatăl a fost și este diferită de relaţia noastră cu El. Noi devenim copii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, în timp ce Hristos este un parte organică a Sfintei Treimi, Fiul veşnic al lui Dumnezeu. El face aici această distincţie.
Maria Magdalena s-a dus şi a vestit ucenicilor că a văzut pe Domnul şi că i-a spus aceste lucruri. În seara aceleiaşi zile, cea dintâi a săptămânii, pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate de frica iudeilor, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!” (Ioan 20:18-19)
Acest grup se împrăştiase când Isus a fost prins şi dus la Cruce, dar acum se pare că se adunaseră din nou şi, cuprinşi de frică, se ascundeau într-o cameră. Iar Domnul trimite la ei... o femeie (numită de părinții latini ai Bisericii apostola apostolorum = „apostola apostolilor”, dar nu în sensul de „cel mai important apostol”, ci de „trimis la apostoli”, apostol pentru viitorii apostoli). Avem deci în Maria Magdalena un personaj important: cel dintâi martor al Învierii și mesagera Învierii între/către ucencii/apostolii Domnului!
Nu știu dac-ați observat: când supranaturalul se intersectează cu normalul, naturalul – mesajul este întotdeauna „Pace” sau „Nu vă temeţi!” Acum, când dumnezeirea Sa vine din nou în contact cu umanitatea ucenicilor, Isus le spune: „Pace vouă!” Este vorba de pacea care vine din îndreptăţirea prin credinţa în Domnul Isus Hristos. El este Cel care ne aduce pacea cu Dumnezeu!
Și să mai remarcăm că de astă dată ucenicii L-au cunoscut când L-au văzut pe Domnul. Aceşti oameni erau înspăimântaţi. Isus a apărut în trupul Său glorificat şi a intrat în odaie trecând de uşile încuiate. De aici putem deduce că trupul glorificat nu se supune legilor universului fizic. De aceea cred că, atunci când va avea loc Răpirea, când trupurile noastre vor fi schimbate, nu va exista nicio dificultate să ne-ntâlnim cu Domnul în văzduh!
Şi după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Ucenicii s-au bucurat când au văzut pe Domnul. (Ioan 20:20)
Deşi Isus are un trup glorificat, urmele cuielor şi coasta străpunsă au rămas. Ucenicii văd asemănarea neobişnuită cu trupul pe care-L văzuseră atârnat pe Cruce. Rănile sunt acolo unde trebuie. Eu nu-mi închipui că trupurile noastre slăvite vor avea răni. A fost nevoie ca trupul lui Isus să poarte aceste răni pentru că acestea sunt răni pe care El le-a îndurat pentru noi. El a purtat în trupul Său rănile noastre pentru ca să ne poată prezenta înaintea lui Dumnezeu fără vină şi fără pată. Isus a luat asupra Lui păcatul nostru şi aceasta va fi dovada acestui fapt în veşnicie.
Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” (Ioan 20:21)
Nu cred că Domnul Se repetă pur şi simplu. Aici este vorba despre o altfel de pace. În versetul 19 era pacea răscumpărării, pacea cu Dumnezeu. Acum răscumpărarea este desăvârşită. Aceasta este pacea descrisă în Matei 11:28: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” Aceasta este odihna răscumpărării, odihna păcii.
Mai există şi o altfel de pace. Este pacea tuturor celor care au părtăşie cu Dumnezeu şi fac voia Lui. Aceasta este pacea descrisă în Matei 11:29: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.”
Răscumpărarea a fost realizată. Acum Hristos îi trimite aşa cum şi Tatăl Îl trimisese pe El în lume. El menţionase acest lucru în rugăciunea Lui de Mare Preot: „Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume.” (Ioan 17:18).
După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt! (Ioan 20:22)
Era o perioadă a istoriei de tranziţie de la epoca Legii la epoca harului – este intervalul acesta (din vieţile acestor oameni şi din manifestările Domnului Isus), dintre moartea şi învierea Sa şi Ziua Cincizecimii. A fost o scurtă perioadă unică în istoria omenirii!
Domnul le vorbise despre rugăciune, aşa cum putem citi în Luca 11. Le spusese că, dacă vor cere, li se va da. În versetul 13 din capitolul acela, El le spune că vorbeşte mai ales despre darului Duhului Sfânt pe care Tatăl ceresc îl va da celor ce-l vor cere. Din câte ne putem da noi seama, ei nu l-au cerut niciodată! În Ioan 14:16, Isus spune: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor.” Este adevărat că Simon Petru a demonstrat un oarecare discernământ când a spus că Isus este Hristostul, dar după numai câteva minute I-a spus să nu meargă la cruce ca să moară. Cred că în momentul în care Domnul a suflat asupra lor şi a spus: „Luaţi Duhul Sfânt!”, aceşti oameni au fost regeneraţi. Înainte de aceasta, ei nu avuseseră Duhul Sfânt înăuntrul lor.
Această expresie – „a suflat peste ei” – mai apare doar o singură dată în Biblie: în Geneza 2:7, Dumnezeu a suflat în Adam şi Eva suflarea vieţii. Îmi vine să spun că atunci când Isus Hristos a suflat peste ucenici şi le-a dat Duhul Sfânt, ei au primit astfel viaţa veşnică. Aceasta – Duhul Sfânt și siguranța vieții veșnice – îi va susţine şi îi va menţine în siguranţă în intervalul dintre Înălţarea Sa la cer şi Ziua Cincizecimii... de fapt, până la capăt!
Apoi, în Ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt a venit şi i-a botezat în trupul lui Hristos. De asemenea, tot atunci au fost înzestraţi cu putere de sus. Biserica a luat fiinţă chiar în ziua aceea. Şi tot atunci a fost începutul existenţei Duhului Sfânt în lume. El locuieşte în cel credincios şi îl botează în trupul lui Hristos.
Celor ce le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi celor ce le veţi ţine vor fi ţinute.” (Ioan 20:23)
Acesta este un verset important care, de cele mai multe ori, este înţeles greşit. John Calvin spunea: „Când Hristos le spune apostolilor să ierte păcatele, El nu le încredinţează lor ceva ce stă numai în puterea Sa. Lui I-a fost încredinţată sarcina și puterea de a ierta păcatele. El le încredinţează numai propovăduirea iertării păcatelor în Numele Lui!”
Nici în cartea Faptele Apostolilor, nici în Epistolele lui Pavel nu întâlnim vreun incident în care vreun apostol să fi iertat păcatele cuiva. Ei merg pretutindeni şi vestesc iertarea păcatelor. Prin ce anume se obţine iertarea păcatelor? Aceasta nu este o lucrare arbitrară, care se poate face oricum, și nu depinde de interpretări sau intervenții omenești! Iertarea păcatelor se face numai prin sângele lui Isus Hristos. În Vechiul Testament, iertarea păcatelor se baza pe faptul că Hristos va veni şi va muri pentru păcatele oamenilor. Dumnezeu mântuia atunci „pe datorie”, până când avea să vină Hristos să moară pentru păcate. Astăzi, Dumnezeu iartă păcatele când noi credem că Hristos a murit pentru ele.
Putem noi înlătura păcatele? Nicidecum! Dar putem contribui la facilitarea acestei lucrări divine – prin vestirea Evangheliei! Aceasta este lucrarea cea mai importantă pe care o putem face. Era minunat când cineva Îl urma pe Hristos, cât a trăit El pe acest pământ. Dar este extraordinar să ştim că, prin simpla prezentare a Cuvântului lui Dumnezeu, oamenii ajung să-L primească pe Domnul Isus Hristos şi să devină făpturi noi în El. „Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate” – aşa ceva se întâmplă atunci când noi vestim Evanghelia harului lui Dumnezeu. Acesta este privilegiul cel mai glorios pe care-l putem avea astăzi. Mai mult decât privilegiu – este responsabilitate. Dacă nu predicăm lumii Evanghelia, păcatele nu le vor fi iertate. Cred că acum noi culegem roadele anilor în care nu am dus Evanghelia în toată lumea. Noi avem singurul lucru care va aduce iertare lumii – Evanghelia lui Isus Hristos. Dragi prieteni, ce faceţi voi cu această comoară nepreţuită?
Toma, zis Geamăn, unul din cei doisprezece, nu era cu ei când a venit Isus. (Ioan 20:24)
Pot doar să avansez presupuneri cu privire la motivul absenţei lui Toma. Cred că era un lup singuratic şi un om neîncrezător. Era mai degrabă pesimist şi se aştepta la ce era mai rău în orice situaţie. Cred că ceilalţi ucenici vorbeau cu entuziasm despre învierea lui Isus, dar Toma pur şi simplu nu putea crede acest lucru.
Ceilalţi ucenici i-au zis deci: „Am văzut pe Domnul!” Dar el le-a răspuns: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” (Ioan 20:25)
Îndoiala lui Toma pare uriaşă! Dar circumspecția lui trebuie văzută și prin prisma atenționării Domnului că vor veni mulți care se vor da drept Hristos! Da, coechipierii lui îl văzuseră cu ochii lor pe Domnul, dar Toma nu le dă lesne crezare! Dar măcar are un motiv în plus să rămână împreună cu ceilalţi ucenici.
Dacă vreţi să creşteţi în har, trebuie să fiţi împreună cu sfinţii lui Dumnezeu şi să creşteţi împreună cu ei! Aveţi nevoie să împărtăşiţi altora ce învăţaţi din Cuvântul lui Dumnezeu. „Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie.” (Evrei 10:25). Trebuie să fim împreună pentru a creşte împreună. Eu cred că acele zile petrecute împreună i-au întărit și încurajat pe ucenici! Dovadă – peste o săptămână îi găsim tot împreună...
După opt zile, ucenicii lui Isus erau iarăşi în casă şi era şi Toma împreună cu ei. Pe când erau uşile încuiate, a venit Isus, a stat în mijloc şi le-a zis: „Pace vouă!” Apoi a zis lui Toma: „Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.” Drept răspuns, Toma I-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20:26-28)
Acest fragment nu ne spune dacă Toma a şi făcut ce i s-a spus. Nu ni se spune că el a întins mâna şi L-a atins pe Domnul Isus. Nici nu cred că era nevoie. Mulţi oameni spun şi astăzi: „Dacă L-aş vedea, dacă L-aş putea atinge, atunci aş crede!” Problema nu constă în lipsa dovezilor referitoare la moartea şi învierea lui Isus. Problema este în inima omului.
Dumnezeu va lămuri îndoiala sinceră din inima unui om, dar nu cred că El Se va ocupa de îndoielile nesincere. Mulţi spun că nu pot crede Biblia. Ei pretind că problema lor este de natură intelectuală. Dar cei mai mulţi oameni nu acceptă Biblia din cauză că ea amendează problemele lor morale. Cineva mi-a spus acum câtva timp că nu poate crede în Vechiul Testament. Am aflat ieri că acest om trăieşte în adulter. Vechiul Testament spune: „Să nu preacurveşti!” (Exod 20:14). El nu vrea să creadă ce spune Vechiul Testament.
Dar sunt convins că Dumnezeu va lămuri întotdeauna îndoielile unui om sincer. Nu veţi găsi o mărturie mai puternică despre Domnul Isus decât mărturia de Toma. Este una dintre marile mărturisiri de credinţă ale Scripturii. Pentru un evreu, a spune: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” era mai presus de orice altceva. Şi aceste cuvinte ies de pe buzele lui Toma, omul care s-a îndoit atât de mult!
„Tomo”, i-a zis Isus, „pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut.” (Ioan 20:29)
Noi, cei care credem astăzi în realitatea morţii şi învierii lui Isus Hristos, fără să-L fi văzut/pipăit – avem parte de această fericire/binecuvântare specială pomenită aici...
Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui. (Ioan 20:30-31)
Aceasta este cheia acestei Evanghelii. Domnul Isus a făcut multe alte lucruri care nu sunt consemnate. El a vindecat mii de oameni. Cred că Ioan vrea să spună şi că Isus a mai făcut multe alte lucruri după învierea Sa, lucruri care nu au mai fost scrise. Evanghelistul Ioan a făcut o selecţie a celor scrise. El a ales materialul pe care l-a scris pentru că avea în vedere un scop clar... El nu a încercat să scrie o biografie a lui Isus Hristos. El nici măcar nu a încercat să umple golurile lăsate de ceilalţi evanghelişti în prezentarea vieţii Domnului. El a scris pentru ca voi „să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând să aveţi viaţa în Numele Lui.” Numai prin credinţă primiţi viaţa şi sunteţi născuţi din nou. Veţi fi copii ai lui Dumnezeu numai prin credinţa în Domnul Isus Hristos!
Bucurați-vă în această siguranță, care vă deschide cele mai mărețe perspective!