Tuesday Jun 25, 2024
Ioan 19:31-20:10 | Itinerar Biblic | Episodul 309
Stimați ascultători, continuăm să rememorăm „cea mai neagră zi” din istoria omenirii, ajutați de apostolul Ioan, a cărui Evanghelie o parcurgem. Retrăim ultimele ceasuri ale vieții Omului Isus Hristos, care constituie îndeobște partea finală a fiecărei Evanghelii. Am spus data trecută că în acest capitol 19 în care suntem, Ioan ne prezintă pătimirea și supliciul Domnului, pe care Îl vedem (cu inimă strânsă, fără nicio plăcere, dar cu sentimentul că altfel nu se putea!)... Îl vedem deci pe Isus batjocorit... apoi răstignit... Îl observăm agonizând pentru câteva ceasuri... și-nainte să se încheie ziua aceea (și capitolul acesta), Îl vom vedea pe Domnul și pus într-un mormânt!
Deocamdată însă, El Se chinuia cumplit – dar liniștit! – pe Golgota pătimirii Sale (nemeritate, nedrepte, dar necesare)... Și-n agonia aceea, îl auzim cum murmură (și reținem, dimpreună cu biografii Săi biblici) câteva dintre ultimele Sale cuvinte... Se bate destulă monedă pe „cele șapte rostiri de pe cruce ale Mântuitorului”; sunt cuvinte cu valoare comemorativă și spirituală, pentru că arată care au fost ultimele preocupări, indicații și trăiri ale Omului Isus Hristos... și constituie într-un fel o sinteză a vieții, învățăturii și lucrării Sale. Dar să avem grijă să nu evidențiem câteva cuvinte în detrimentul lor, să nu le superspiritualizăm – ca să le facem să însemne ce nici măcar Domnul nu va fi vrut să spună! Câștigul nostru va fi de fiecare dată maxim când vom lua aceste expresii în context, când le înțelegem luminați de Duhul Sfânt, și le asimilăm/trăim prin puterea dată de același Duh!
Așadar, evangheliștii contribuie toți la generarea acestui buchet de șapte rostiri finale ale Mântuitorului, pe care I le-a smuls Golgota: 1. „Tată, iartă-i, că nu știu ce fac!” (Lc. 23:34) (Lectia 1 - IERTARE); 2. „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.” (Luca 23:39 – REALITATEA RAIULUI și a VIETII VESNICE) 3. „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46/Marcu 15:34 – DUMNEZEU ESTE ORICAND APROAPE!) 4. „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul!” (Lc. 23:46). Pentru ca în versetele 26-30 din cap. 19, Ioan să ni le ofere pe cele presupuse a fi ultimele cuvinte ale Domnului Isus: 5. „Femeie, iată fiul tău.” Apoi a zis ucenicului: „Iată mama ta!” (Ioan: 19:26-27). (Lecție: restabilire-înnoire relații/grijă reciprocă) 6. „Mi-e sete!” (Ioan 19:28) 7. „S-a isprăvit!” (Ioan. 19:30; în grecește tetelestai, plătit integral, sfârşit cu succes. Un fel de raport de activitate al robilor care dau socoteală stăpânilor despre cum și-au împlinit slujba) „S-a sfârșit!” CE? 1. Viaţa Lui pământească! 2. Revelaţia de Sine a lui Dumnezeu. Scriptura este împlinită – răstignirea fiind anticipată prin destule referințe din Vechiul Testament: Psalmul 22, Geneza 22, Isaia 53, Leviticul 16. 3. Tot ce era necesar ptr. împăcarea ta cu Dumnezeu şi mântuirea ta, pentru viaţa ta de-aici şi cea veşnică! Domnul Isus terminase toată lucrarea Lui: „Eu Te-am proslăvit pe Tine pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac.” (Ioan 17:4). Răscumpărarea mea şi-a ta fusese încheiată!
De frică să nu rămână trupurile pe cruce în timpul Sabatului – căci era ziua Pregătirii, şi ziua aceea de Sabat era o zi mare –, iudeii au rugat pe Pilat să zdrobească fluierele picioarelor celor răstigniţi şi să fie luaţi de pe cruce. Ostaşii au venit deci şi au zdrobit fluierele picioarelor celui dintâi, apoi pe ale celuilalt care fusese răstignit împreună cu El. Când au venit la Isus şi au văzut că murise, nu I-au zdrobit fluierele picioarelor, ci unul din ostaşi I-a străpuns coasta cu o suliţă; şi îndată a ieşit din ea sânge şi apă. Faptul acesta este adeverit de cel ce l-a văzut; mărturia lui este adevărată şi el ştie că spune adevărul, pentru ca şi voi să credeţi. Aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească Scriptura: „Niciunul din oasele Lui nu va fi sfărâmat.” Şi în altă parte, Scriptura mai zice: „Vor vedea pe cine au străpuns.” (Ioan 19:31-37)
Prima profeţie menţionată de Ioan se împlinise. Scriptura spune: „Toate oasele i le păzeşte, ca niciunul din ele să nu i se sfărâme.” (Psalmul 34:20). Cea de-a doua, încă nu: „îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu...” (Zah. 12:10) Isus a fost străpuns! Această parte a profeţiei s-a împlinit. Dar Zaharia spune că El va veni din nou. Atunci, oamenii vor privi la Cel pe care L-au străpuns, şi vor plânge din această cauză!
Dacă privim către mulțimea care asistase la agonia și sfârșitul celor trei răstigniți de pe Calvar, tragem concluzia – în ecoul textului abia citit – că pe ei nu-i interesa atât compasiunea, cât evitarea călcării Sabatului! Ei urgentează deci confirmarea morții condamnaților – iar cei puși să verifice constată că Domnul Isus deja murise, astfel că încă o dată Scriptura se împlinește – pentru că n-a mai fost nevoie să-I fie zdrobite fluierele picioarelor. Totuși, coasta I-a fost străpunsă... iar ce a curs de acolo a reconfirmat mântuirea pe care o câștigase: sânge (ispășirea vinovăției păcatului, justificare) și apă (curățare și sfințire). Acestea două trebuie să meargă întotdeauna împreună!
Ce binecuvântare că avem la îndemână și putem înțelege Cuvântul lui Dumnezeu! Și că ne putem baza pe relatările Evangheliei. Ce este Evanghelia? Pavel ne oferă următoarea definiţie: „V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi...” (1 Cor. 15:3-4). Acestea sunt datele centrale și fundamentale ale Evangheliei. Mântuirea noastră se bazează pe relaţia noastră cu aceste fapte, și în primul rând cu persoana lui Isus Hristos. Voi ce puteţi spune? Vă încredeţi în Domnul Isus? Credeți și vă bazați pe importanța personală a ceea ce a făcut El pentru voi, când a murit în locul vostru pe Cruce? Credeţi că moartea Lui este substituţionară (adică în locul vostru) şi răscumpărătoare (eliberatoare)?
Cum am spus, nu se va încheia ziua aceea și capitolul acesta înainte ca trupul lui isus să fie și coborât de pe cruce și pus în mormânt. Citim ultimele 3 vers. din Ioan 19:
După aceea, Iosif din Arimateea, care era ucenic al lui Isus, dar pe ascuns, de frica iudeilor, a rugat pe Pilat să-i dea voie să ia trupul lui Isus de pe cruce. Pilat i-a dat voie. El a venit deci şi a luat trupul lui Isus. Nicodim, care la început se dusese la Isus noaptea, a venit şi el şi a adus o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă şi de aloe. Au luat deci trupul lui Isus şi l-au înfăşurat în fâşii de pânză de in, cu miresme, după cum au obicei iudeii să îngroape. (Ioan 19:38-40)
Cei doi bărbaţi care iau trupul lui Isus sunt oameni importanţi. Iosif din Arimateea este un om bogat, iar Nicodim este un învăţător de seamă (vi-l amintiți: venise la Isus noaptea, în cap. 3). Amândoi deveniseră ucenici ai lui Isus în secret, dar abia cu acest prilej ni se dezvăluie clar acest fapt. Să nu ne grăbim să-i criticăm însă. Da, nu făcuseră mare caz și nu spuseseră multora până acum că sunt ucenicii lui Isus... dar iată: când toţi ceilalţi s-au risipit care încotro, ei îşi dau pe faţă opţiunea și-și asumă riscurile. Iar Dumnezeu îi vede!
În ceea ce priveşte îmbălsămarea trupului Domnului Isus, nu trebuie să uităm că evreii trăiseră în Egipt destul de mult (chiar dacă... demult!) pentru a adopta, aşa cum presupun mulţi, metoda egiptenilor de a îmbălsăma trupul celor morţi.
Copilul lui Dumnezeu din Vechiul Testament, ca şi cel din Noul Testament, a crezut întotdeauna în învierea trupului. Trupul este semănat în putrezire şi învie în neputrezire; este semănat în slăbiciune, va învia în putere. Va fi un trup slăvit. Din acest motiv, copilul lui Dumnezeu are grijă de trupul său şi îl respectă.
Conform obiceiului din epoca respectivă, se folosea o cantitate de miresme aproximativ egală cu jumătate din greutatea trupului. În original, este vorba despre o sută de măsuri de smirnă şi aloe, ceea ce înseamnă aproape 33 kg. Putem estima astfel că trupul lui Isus cântărea în jur de 65-70 kg. Tot conform obiceiului, trupul era uns cu smirnă şi aloe, după care era înfăşurat în pânză de in. În felul acesta, aerul nu mai pătrundea dincolo de aceste fâşii de in. Se începea cu un deget, apoi se înfăşurau toate degetele de la o mână, apoi braţul şi tot aşa până era înfăşurat tot trupul. Cu alte cuvinte, trupul lui Isus a fost înfăşurat ca o mumie. Ioan menţionează cantitatea de smirnă şi aloe şi procedeul înfăşurării în pânză de in pentru că acesta era un detaliu important pentru el. Amintiţi-vă că, în dimineaţa învierii, când Ioan a văzut fâşiile de pânză fără trupul care ar fi trebuit să fie învelit în ele, a înţeles că învierea avusese loc şi a crezut.
În locul unde fusese răstignit Isus, era o grădină; şi în grădină era un mormânt nou, în care nu mai fusese pus nimeni. Din pricină că era ziua Pregătirii iudeilor, pentru că mormântul era aproape, au pus acolo pe Isus. (Ioan 19:41-42)
Era nevoie să se grăbească pentru că se apropia sărbătoarea Paştelui şi se pare că nu reuşiseră să termine procesul îmbălsămării. Astfel se explică de ce femeile au mai procurat și adus miresme, plănuind să continue ungerea și înfășurarea trupului Domnului după sărbătoare. Dar ce bucurie – că n-a mai fost nevoie de ele! Cred că pentru prima oară o irosire serioasă ca aceea – erau produse scumpe, totuși! – n-a fost deloc deplânsă, ba chiar cred că a fost total ignorată!
Şi astfel se face trecerea în capitolul următor, 20 – în care Ioan descrie deja învierea Domnului Isus.
Învierea lui Isus Hristos este esenţa credinţei creştine. Este atât de importantă încât cineva a spus: „Nu putem acorda niciodată o importanţă prea mare morţii lui Hristos, dar și mai mult: cred că niciodată nu vom putea prețui cum se cuvine Învierea Sa!” Și e adevărat: cărţile de teologie, imnurile bisericii, predicile au secţiuni întinse despre moartea lui Hristos... și e bine, și e normal! Dar prea adesea,Îînvierea lui Hristos este abordată numai cu ocazia Paştelui. Ar trebui să observăm că predicile Noului Testament, începând cu aceea din Ziua Cincizecimii, au avut ca temă centrală Învierea lui Isus Hristos!
Să ne bucurăm trecând-o și noi în revistă urmărind relatarea lui Ioan:
În ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena s-a dus dis-de-dimineaţă la mormânt, pe când era încă întuneric, şi a văzut că piatra fusese luată de pe mormânt. (Ioan 20:1)
„În ziua dintâi a săptămânii”, adică duminica noastră, Maria Magdalena a venit la mormânt. „Când a fost schimbată ziua de odihnă, sabatul?” Această întrebare este pusă foarte des de către cei care cred că sâmbăta ar trebui să fie ziua de odihnă şi de închinare. Păi, pentru urmașii lui Isus, această schimbare s-a produs curând după Învierea din morți a lui Hristos! El a fost mort în timpul sabatului, dar a înviat în ziua următoare, întâia zi a săptămânii – duminică. De atunci încoace, credincioşii se adună în prima zi a săptămânii. Ziua de sabat aparţine vechii creaţii. După ce a creat totul, Dumnezeu S-a odihnit în ziua de sabat. De două mii de ani, și astăzi, noi suntem o creaţie nouă în Hristos Isus. Coborârea Duhului Sfânt a avut loc tot duminică, în prima zi a săptămânii. Este interesant faptul că Ioan, ultimul evanghelist, subliniază faptul că Isus a înviat în prima zi a săptămânii!
Ne-ar ajuta dacă am încerca să punem în ordine evenimentele din dimineaţa învierii. Am preluat această succesiune dintr-o notă de subsol din Biblia Scofield cu referinţe.
În ceea ce priveşte succesiunea evenimentelor legate de înviere, trebuie să începem cu primele ceasuri ale zilei întâi a săptămânii când trei femei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi Salome pornesc o dată cu ivirea zorilor, urmate de alte femei care aduc miresme.
Cele trei găsesc piatra de la intrarea în mormânt dată la o parte şi Maria Magdalena pleacă să le spună ucenicilor (Lc. 23:55 – 24:9; 20:1-2). Maria, mama lui Iacov şi Iose, se apropie de mormânt şi îl vede pe îngerul Domnului (Mt. 28:2). Ea se întoarce şi le iese în întâmpinare celorlalte femei care vin cu miresme. În acelaşi timp, Petru şi Ioan, care au fost anunţaţi de Maria Magdalena, vin, se uită şi pleacă înapoi (Ioan 20:3-10). Maria Magdalena se întoarce plângând, îi vede pe cei doi îngeri, apoi pe Isus! (Ioan 20:11-18) – şi se duce să le spună ucenicilor, aşa cum îi poruncise Domnul. În acest timp, Maria (mama lui Iacov şi Iese) s-a întâlnit cu femeile care aduceau miresme şi, întorcându-se împreună, ele văd doi îngeri (Lc. 24:4-5; Mc. 16:5). Primesc şi ele mesajul îngerilor şi, după ce pleacă să-i caute pe ucenici, li Se arată Isus (Mt. 28:8-10).
Maria Magdalena era femeia din care Domnul Isus scosese şapte demoni. Unii cercetători sunt de părere că ea era femeia păcătoasă care I-a şters picioarele lui Isus cu părul ei. Aceasta este o presupunere care nu poate fi dovedită. Eu cred că ea purta o recunoştinţă veşnică Domnului pentru vindecarea ei. Când a văzut că trupul Lui nu mai era acolo, ea a alergat imediat să le spună lui Petru şi lui Ioan.
A alergat la Simon Petru şi la celălalt ucenic, pe care-l iubea Isus, şi le-a zis: „Au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştiu unde L-au pus.” (Ioan 20:2)
Ucenicul „pe care îl iubea Isus” era Ioan. El se referă întotdeauna astfel la el însuşi, evitând să-şi folosească numele. Oricare dintre ucenici, cu excepţia lui Iuda, ar fi putut să se descrie la fel. Şi voi puteţi să spuneţi despre voi înşivă: „Eu sunt ucenicul pe care-l iubeşte Isus!” În versetul 21 al Epistolei sale, Iuda spune: „Ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţa veşnică.” Ţineţi-vă în dragostea lui Hristos pentru că ştiţi că El vă iubeşte. Nu-L puteţi împiedica pe Dumnezeu să vă iubească! Este minunat să puteţi spune despre voi înşivă că sunteţi „ucenicul pe care-l iubea Isus”.
Să mai observăm că Simon Petru şi Ioan sunt împreună. Se pare că Ioan nu se ferea și nu se dezicea de Simon Petru. Mă gândesc că poate ceilalţi ucenici îl vor fi ținut la respect (poate chiar respins) pe Petru după ce au aflat de lepădarea lui. Dar, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru că Ioan l-a primit pe Petru tocmai atunci când acesta avea cea mai mare nevoie de cineva care să-l accepte. Ioan, fiul tunetului, a devenit apostolul dragostei!
Acum, eu cred că Maria Magdalena nu se aştepta la înviere. Primul ei gând o fi fost că cineva a furat trupul Domnului. Mi se pare demn de remarcat următorul fapt: conducătorii religioşi îi vor acuza mai târziu pe ucenici că au furat trupul Domnul, în timp ce primul gând al Mariei a fost acela că ei – conducătorii religioşi – au furat trupul Lui. Adevărul este că mai-marii iudeilor ar fi dat orice să poată găsi trupul lui Isus în dimineaţa Învierii!
Petru şi celălalt ucenic au ieşit şi au plecat spre mormânt. Au început să alerge amândoi împreună. Dar celălalt ucenic alerga mai repede decât Petru şi a ajuns cel dintâi la mormânt. (Ioan 20:3-4)
Nici Simon Petru şi Ioan nu se aşteptau la Înviere (deși Învățătorul le-o promisese). Probabil că şi-au spus că Maria nu văzuse bine în întuneric, că observase că piatra fusese dată la o parte, se speriase şi fugise. Sau poate că se dusese la alt mormânt! Aşa că se grăbesc şi ei spre grădina mormântului! Nimeni nu aleargă la cimitir să vadă pe cineva în viaţă. Mi-e tot mai clar că Petru şi Ioan nu se aşteptau să găsească pe nimeni viu acolo. Nu se aşteptau să-L întâlnească pe Isus când au pornit în fugă spre mormânt. Voiau pur și simplu să caute și să găsească trupul Domnului.
„Celălalt ucenic” era Ioan. Fiind mai tână s-a mișcat mai repede decât mai-vârstnicul Simon Petru. Acest fapt confirmă tradiţia care spune că Ioan era cel mai tânăr dintre apostoli. Eu cred că grupul de ucenici cuprindea reprezentanţi de diferite vârste. Este posibil ca Ioan să fi avut probabil în jur de 20 de ani.
S-a plecat şi s-a uitat înăuntru, a văzut fâşiile de pânză jos, dar n-a intrat. (Ioan 20:5)
După ce a privit și-a văzut ce era înăuntru, cred că Ioan a fost convins că Isus a înviat. El a ajuns primul, dar pentru că avea un anume respect şi reverenţă, nu a intrat; s-a aplecat să se uite prin spaţiul îngust săpat în stâncă... și i-a fost de-ajuns! Dumnezeu foloseşte lucruri mărunte, cum a fost şi acesta, pentru a convinge inimile oamenilor. Cineva a spus: „Cele mai mari uşi se rotesc pe balamale mici.”
Ioan a văzut fâşiile de pânză, dar trupul nu era nicăieri.
Simon Petru, care venea după el, a ajuns şi el, a intrat în mormânt şi a văzut fâşiile de pânză jos. (Ioan 20:6)
Iată că apare şi Simon Petru răsuflând din greu. Trebuie să nu fi fost prea simplu pentru el să alerge până acolo. Reticenţa sau timiditatea nu-l prea caracterizau, aşa că intră imediat în mormânt. Vede şi el fâşiile de pânză, şi ştergarul în care fusese înfăşurat capul. Să ne amintim că Iosif şi Nicodim înfăşuraseră trupul Domnului în pânze de in îmbibate cu smirnă şi aloe, care formau un amestec lipicios care pecetluia învelişul solid. Cum ar fi putut ieşi trupul din aşa ceva, fără să fie desfăcute toate fâşiile acelea de pânză?
Isus Hristos a ieşit din acel mormânt aşa cum iese o sămânţă din pământ. El a spus că sămânţa de grâu care cade pe pământ rămâne singură, dacă nu moare. Dar dacă moare, din ea va ieşi grâu nou! Vechiul înveliş al seminţei a rămas însă în pământ. Acesta este lucrul care a rămas în mormânt: vechiul înveliş, fâșiile de pânză în care fusese înfășurat trupul lui Isus. Dar acum El nu mai era acolo... pentru că înviase!
Vă amintiţi că, atunci când Domnul l-a înviat pe Lazăr, acesta a ieşit din mormânt înfăşurat în pânză, astfel că Isus le-a spus oamenilor să-l dezlege? Lazăr a ieşit în trupul cel vechi, învelit în pânza de înmormântare. Și trupul lui Lazăr avea să moară din nou. Trupul lui Isus Hristos a înviat în slavă, şi nu va vedea niciodată moartea. Aceasta este Învierea Lui, și prin aceasta este ea unică!
Iar ştergarul, care fusese pus pe capul lui Isus, nu era cu fâşiile de pânză, ci făcut sul şi pus într-un alt loc, singur. Atunci, celălalt ucenic, care ajunsese cel dintâi la mormânt, a intrat şi el; şi a văzut şi a crezut. (Ioan 20:7-8)
Dumnezeu înregistrează cu grijă un alt detaliu mic, dar important: ștergarul care înfăşurase capul lui Isus nu era pus în acelaşi loc cu fâşiile de pânză în care fusese înfăşurat trupul. Era aşezat exact în forma în care fusese strâns în jurul capului. Cred că acest lucru l-a convins pe apostolul Petru că Domnul a înviat.
În acest fragment (v. 5-8) sunt folosite cuvinte greceşti diferite pentru verbul „a vedea” sau „a se uita”. Astfel, în versetul 5, când Ioan s-a aplecat şi s-a uitat, verbul folosit înseamnă „a percepe, a înţelege”. Aceasta implică inspectarea locului şi constatarea realității observate. În versetul 6, când Petru a intrat şi a văzut, verbul folosit este theaomai din care provine cuvântul „teatru”. El a cercetat cu privirea. În versetul 8, când Ioan a intrat în mormânt şi a văzut, verbul folosit pentru „a văzut” înseamnă a cunoaşte. El a cunoscut şi a crezut înainte de a-L vedea pe Hristos cel înviat!
Căci tot nu pricepeau că, după Scriptură, Isus trebuia să învieze din morţi. Apoi, ucenicii s-au întors acasă. (Ioan 20:9-10)
Ioan ne spune un lucru neobişnuit. Aceşti oameni tot nu au înţeleseseră, deşi Isus le spusese în mod repetat că va învia din morţi, şi deşi Vechiul Testament vorbea despre acest lucru... Şi astăzi avem nevoie de Noul Testament ca sursă de lumină care să ne dezvăluie şi să ne interpreteze Vechiul Testament.
Unul din motivele pentru care Vechiul Testament nu este apreciat este acela că noi nu folosim suficient de mult Noul Testament pentru a-l interpreta. Mulţi dintre noi citim Biblia şi totuşi nu cunoaştem înţelesul anumitor fragmente din Scriptură. Aceasta se întâmplă din două motive. Pe de o parte, se întâmplă să citim un pasaj de multe ori şi de fiecare dată să vedem lucruri noi. Duhul Sfânt ne dă din ce în ce mai multă lumină la fiecare nouă lectură. Pe de altă parte, eu cred că trebuie să experimentăm anumite fragmente pentru a le cunoaşte semnificaţia. Încercările, suferinţele şi experienţele vieţii ne explică înţelesul pasajelor biblice. De exemplu, când David scria că Domnul este Păstorul lui, el ştia din experienţă ce înseamnă grija unui păstor pentru oile sale şi vorbea despre grija de păstor a lui Dumnezeu pentru cei ce sunt ai Lui.
Vă doresc așadar să exeprimentați în viața dvs. puterea Învierii lui Isus! Și cu ajutorul lui Dumnezeu, sper să ne reîntâlnim data viitoare!