Tuesday Jun 25, 2024
Ioan 19:1-30 | Itinerar Biblic | Episodul 308
Dragi prieteni, oricât de măreață și cu totul specială ne-am convins că este secțiunea biblică pe care o parcurgem – Evanghelia după Ioan – ca orice scriere este reductibilă la un număr de capitole și pagini, de al căror capăt ne apropiem cu repeziciune... deznodământul oricărei variante a Evangheliei nu are cum ocoli moartea răscumpărătoare a lui Isus Hristos – acesta fiind obiectivul major al întrupării lui Dumnezeu în lume și-n istorie.
De acest moment răscolitor ne apropie acum și apostolul iubit (și al iubirii) în Evanghelia ce i-a fost insuflată – cap. 19 pe care-l abordăm azi punându-ne înainte o imagine greu de suportat dar imposibil de evitat: Isus Hristos batjocorit, Isus Hristos crucificat, Isus Hristos înmormântat.
Este efectul planului divin, desigur, dar nu putem uita că în finalul capitolului precedent o mulțime – probabil mai numeroasă decât Îl întâmpinase cu câteva zile în urmă la intrarea în Ierusalim – cerea cu ochi injectați de ură eliberarea lui Baraba, tâlharul prin excelență, și nu a lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu! Semn că lumea a făcut și face alegeri catastrofale când e vorba de lucruri spirituale! Și așa cum L-au respins pe adevăratul Mesia, la fel de decis îl vor accepta pe falsul Mesia ce stă să apară!
Lui Pilat nici măcar nu-i trecuse prin gând posibilitatea ca aceşti conducători religioşi să-i ceară eliberarea lui Baraba. Contrastul dintre Isus şi Baraba era prea mare. Biblia ne arată clar că Pilat era sigur de nevinovăţia lui Isus Hristos:
„Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia” (Matei 27:24).
„Pricepuse că preoţii cei mai de seamă din pizmă Îl dăduseră în mâna lui” (Marcu 15:10).
„Pilat a vorbit din nou cu gând să dea drumul lui Isus” (Luca 23:20).
„Eu n-am găsit nicio vină de moarte în El” (Luca 23:22).
„Eu nu găsesc nicio vină în El” (Ioan 18:38).
„De atunci Pilat căuta să-I dea drumul” (Ioan 19:12).
„Pilat... era de părere să-I dea drumul” (Fapte 3:13).
În ciuda acestei certitudini a nevinovăţiei lui Isus, în pofida autorității pe care o avea de a avea cuvântul decisiv inclusiv în ce privește sentințele – Pilat nu a avut curajul să-L elibereze pe Isus! În consecință, a făcut pe placul unei mulțimi întărâtate de setea de sânge a liderilor lor, pentru care Isus era inamicul total!
Simulacrul de proces al Domnului Isus continuă și-n debutul cap. 19, care ne întărește convingerea că asistăm la o mascaradă judiciară. Roma era recunoscută în toată lumea pentru sistemul său juridic. Pe masa de lucru a fiecărui oficial roman se afla o figurină care-l înfăţişa pe zeul cu două feţe, Ianus. Unul dintre chipuri priveşte înainte, şi celălalt înapoi. (De la acest nume vine şi denumirea primei luni a anului – ianuarie – luna care priveşte în urmă, la anul care a trecut şi înainte, la anul care tocmai a început.) Ianus avea rolul de a-i aminti judecătorului că trebuie să asculte şi să cerceteze ambele părţi aflate în conflict. Roma a guvernat lumea vreme de aproape o mie de ani. Când romanii luau în stăpânire un popor, promiteau să facă drumuri bune, să aducă legea şi ordinea, protecţie şi pace – numai că viaţa lor urma să se desfăşoare sub o dictatură. Romanii guvernau cu o mână de fier. În tribunalele romane, atât celui nevinovat, cât şi celui vinovat li se făcea dreptate. Nu aveau parte de milă, ci de dreptate. Este deci cât se poate de neobişnuit faptul că procesul lui Isus a fost una dintre cele mai mari erori judiciare!
Atunci, Pilat a luat pe Isus şi a pus să-L bată. Ostaşii au împletit o cunună de spini, I-au pus-o pe cap şi L-au îmbrăcat cu o haină de purpură. Apoi, s-au apropiat de El şi ziceau: „Plecăciune, Împăratul iudeilor!” Şi-I dădeau palme. (Ioan 19:1-3)
Dacă Isus era nevinovat, trebuia eliberat. Dacă era vinovat de acuzaţia prezentată împotriva Lui, trebuia să fie răstignit. Bătaia era în afara prevederilor legii. Probabil însă că Pilat a crezut că dacă va decide asta îi va mulțumi pe iudei (ceea ce denotă fie confuzie și disperare, fie abuz deliberat!).
În plus, Pilat a greșit și pentru că a permis soldaţilor să se distreze pe socoteala lui Isus. De fapt, dacă Pilat îi luase mai devreme în derâdere pe iudei numindu-L pe Domnul „Împăratul ideilor”, acum soldații preiau și duc mai departe ideea: socotind că un împărat are nevoie de o costumație corespunzătoare, au pus pe El ceva ce aducea cu o robă regală, L-au încoronat cu o cunună de spini, și-apoi l-au lovit repetat, pălmuirea fiind și un fel de a umili și rușina un bărbat! „Și-I dădeau palme” se referă la un joc plin de cruzime al soldaţilor romani – care de fapt puteau face tot ce doreau cu omul condamnat din faţa lor. Toţi soldaţii îi arătau condamnatului pumnii. Apoi îl legau la ochi şi toţi, în afară de unul, îl loveau cât de tare puteau. Apoi îl dezlegau şi, dacă prizonierul mai era conştient, îi cereau să spună cine nu l-a lovit. Evident că prizonierul nu ghicea niciodată. Soldaţii o luau de la capăt până când faţa prizonierului era o rană deschisă. Eu cred că Domnul Isus a fost bătut atât de tare, încât era desfigurat şi cu greu ar mai fi putut fi recunoscut. „Pentru mulţi a fost o pricină de groază – atât de schimonosită Îi era faţa, şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor.” (Isaia 52:14).
Pilat a ieşit iarăşi afară şi a zis iudeilor: „Iată că vi-L aduc afară, ca să ştiţi că nu găsesc nicio vină în El.” Isus a ieşit deci afară, purtând cununa de spini şi haina de purpură. „Iată Omul!”, le-a zis Pilat. (Ioan 19:4-5)
Acum ei ies din nou afară. Cred că dacă L-aţi fi văzut atunci, v-ar fi zdrobit inima. Cred că viața se scurgea din El, și ce priveliște trebuie să fi fost: cu trupul și fața o rană vie, cu însemnele batjocorindu-I regalitatea, zdrobit de lovituri, batjocuri, scuipări și dispreț maxim... Să nu credeţi că Isus arăta în acele momente aşa cum Îl înfăţişează artiştii – serafic, zâmbitor, atletic... Cred că și pe Pilat l-a impresionat, de vreme ce le-a strigat iudeilor: „Iată-vă omul! Acesta este Împăratul vostru!” Un altfel de a spune: „Cum e Împăratul, așa sunt și supușii!” Dar Isus era mai mult decât un om. El este Mântuitorul lumii. El era mai mult decât orice rege sau împărat omenesc – El urmează să fie Împăratul împăraților și Domnul domnilor, Autoritatea suverană peste cer și pământ! Așteptați numai! Ioan a scris aceste lucruri „pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând să aveţi viaţa în Numele Lui.”
Când L-au zărit, preoţii cei mai de seamă şi aprozii au început să strige: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” „Luaţi-L voi şi răstigniţi-L”, le-a zis Pilat, „căci eu nu găsesc nicio vină în El.” (Ioan 19:6)
Poate că acesta va fi fost momentul în care Pilat a cerut să i se aducă vasul cu apă, ca să se spele demonstrativ pe mâini. Apa îi putea curăţi mâinile, dar nu şi vinovăţia din inima lui. Cel mai vechi crez al Bisericii afirmă că Isus a fost „răstignit sub Pilat din Pont”.
Iudeii i-au răspuns: „Noi avem o Lege, şi după Legea aceasta, El trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu.” Când a auzit Pilat aceste cuvinte, i-a fost şi mai mare frică. A intrat iarăşi în odaia de judecată şi a zis lui Isus: „De unde eşti Tu?” Dar Isus nu i-a dat niciun răspuns. (Ioan 19:7-9)
Pilat nu este mulţumit, aşa că Îl ia pe Isus înăuntru pentru a-I pune întrebări.
Pilat I-a zis: „Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te răstignesc şi am putere să-Ţi dau drumul!” „N-ai avea nicio putere asupra Mea”, i-a răspuns Isus, „dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus. De aceea cine Mă dă în mâinile tale are un mai mare păcat.” (Ioan 19:10-11)
Păcatul are diferite grade, aşa cum şi judecata este diferită. Cei care L-au dat pe Isus pe mâna lui Pilat au avut un păcat mult mai mare pentru că au avut mai multă lumină. Şi totuşi, Pilat nu are nicio scuză. Şi el este vinovat.
De atunci, Pilat căuta să-I dea drumul. Dar iudeii strigau: „Dacă dai drumul omului acestuia, nu eşti prieten cu Cezarul. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului.” (Ioan 19:12)
Dacă până atunci Pilat fusese indecis, Ioan afirmă că din acest moment, a făcut ce-a putut ca să-L elibereze. Oare pentru că a crezut în El? Nu. Ci pentru că ştia că Domnul Isus este nevinovat. A încercat să-L elibereze – dar nu s-a străduit prea tare!
Isus era în mâinile unui politician mărunt, nu în cele ale unui judecător care aplică justiţia romană, aşa cum ar fi trebuit să fie. Conducătorii religioşi erau gata să-l acuze pe Pilat că ar permite acţiuni subversive în zona controlată de el, dacă I-ar fi dat drumul Domnului. Aceasta era considerată trădare, ori Pilat nu-şi putea permite o astfel de acuzaţie. Așa că a îngăduit poziţiei sale politice să încalce justiţia. Acesta este un lucru teribil şi astăzi: când conducerea Bisericii sau a statului este în mâinile unor oameni avizi de putere, fără niciun respect faţă de semeni, şi fără teamă reală de Dumnezeu!
Când a auzit Pilat aceste vorbe, a scos pe Isus afară şi a şezut pe scaunul de judecător, în locul numit „Pardosit cu pietre”, iar evreieşte, „Gabata”. (Ioan 19:13)
Locul numit „Pardosit cu pietre” (sau cum mai este cunoscut din lb. greacă: Lithostrotos) era locul judecăţii la romani. Iulius Cezar avea mereu cu el unul portabil, astfel încât oriunde mergea, se monta acest Lithostrotos şi de acolo se pronunţau sentinţele. „Gabata” este probabil unul dintre locurile identificate corect în Ierusalimul de astăzi. Este cu aproape cinci metri sub nivelul actualei străzi denumite Ecce Homo. Acolo se află o piatră tocită care ar putea foarte bine să fie din acel loc numit „Pardosit cu pietre” sau „Gabata”.
Era ziua pregătirii Paştelor, cam pe la ceasul al şaselea. Pilat a zis iudeilor: „Iată Împăratul vostru!” Dar ei au strigat: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!” „Să răstignesc pe Împăratul vostru?” le-a zis Pilat. Preoţii cei mai de seamă au răspuns: „Noi n-avem alt împărat decât pe Cezarul!” (Ioan 19:14-15)
Observaţi că Domnul Isus este tăcut în aceste momente. Parcă nu El este cel judecat. Pilat este forţat să ia o hotărâre. Cine va câştiga: Isus Hristos sau Cezar? Conducătorii religioşi trebuie să ia o decizie. Pe cine vor alege: pe Isus Hristos sau pe Cezar? Alegerea lor este clară: „Noi nu avem alt împărat decât pe Cezar.” Va veni ziua în care oemenii vor avea de luat o altă decizie: Isus Hristos sau Antihristul? Orice persoană va fi pus în faţa acestei decizii, de aceea trebuie să ştie ce trebuie despre Isus Hristos, ca să poate alege ce trebuie. El a spus: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea.” (Matei 12:30). În momentul în care iei o hotărâre împotriva lui Hristos, te decizi pentru Cezar!
Atunci, L-a dat în mâinile lor, ca să fie răstignit. Au luat deci pe Isus şi L-au dus să-L răstignească. (Ioan 19:16)
Vorbim atât de des despre moartea şi învierea lui Isus Hristos încât, pentru credinciosul de rând, acesta este un subiect aproape banal. Dar răstignirea lui Isus Hristos este unul dintre cele mai infame, cele mai mârşave fapte din istorie. Dincolo de actul barbar, înjositor în sine, o cumplită înscenare, o teribilă manipulare, o grosolană eroare judiciară! Cu toate acestea, nu există altă cale prin care noi să fim răscumpăraţi. Este nevoie să ne gândim la acest lucru din diferite puncte de vedere.
Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, Crucea este împăcare. Este scaunul îndurării de unde Dumnezeu Îşi revarsă îndurarea asupra noastră. Este locul în care Dumnezeu a considerat că era satisfăcută nevoia de dreptate pentru ca El să-l poată mântui pe omul păcătos. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu, locul de judecată, este transformat într-un loc al îndurării unde noi vom afla îndurare în locul judecăţii pe care o merităm. Isus Hristos a purtat vina noastră şi a satisfăcut astfel dreptatea lui Dumnezeu.
Din punctul de vedere al lui Hristos, Crucea înseamnă sacrificiu. El este Mântuitorul şi Se oferă pe Sine Însuşi ca jertfă pentru păcat. Este o jertfă de o mireasmă plăcută pentru Dumnezeu. Este, de asemenea, un act de ascultare faţă de Dumnezeu. Apostolul Pavel ne spune, în Filipeni 2:8, că El S-a făcut „ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.”
Din punctul de vedere al celor care cred în Hristos Isus, Crucea înseamnă substituire. Isus a luat locul meu şi al vostru! El, Singurul Om fără păcat care a călcat pe acest pământ pervertit de păcat, a suferit pentru noi, cei păcătoşi. Cel drept a suferit pentru cel nedrept. „El purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.” (1 Petru 2:24)
Din punctul de vedere al lui Satana, Crucea a fost un triumf şi, în acelaşi timp, o înfrângere. A fost un triumf pentru Satana să poată zdrobi călcâiul seminţei femeii, aşa cum se prevestise în Geneza 3. A fost o înfrângere pentru că, totuşi, capul lui Satana va fi zdrobit: „pentru ca prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul.” (Evrei 2:14).
Din punctul de vedere al lumii, Crucea nu este nimic altceva decât o crimă atroce. Lumea Îl vede pe Isus din Nazaret. Oamenii din lume văd omul şi nedreptatea care i s-a făcut. Dar nici măcar această nedreptate făcută Lui nu-l mai ofensează pe omul modern, care-și clamează oricând și oriunde drepturile și libertățile !
„L-au luat deci pe Isus şi L-au dus să-L răstignească.” Această frază consfințelte împlinirea celor profețite în Psalmul 94:20-21: „Te vor pune cei răi să şezi pe scaunul lor de domnie, ei care pregătesc nenorocirea la adăpostul legii? Ei se strâng împotriva vieţii celui neprihănit, şi osândesc sânge nevinovat.”
Isus, ducându-Şi crucea, a ajuns la locul zis al „Căpăţânii”, care în evreieşte se cheamă „Golgota”. Acolo a fost răstignit şi, împreună cu El, au fost răstigniţi alţi doi, unul de o parte şi altul de alta, iar Isus la mijloc. (Ioan 19:17-18)
Ioan nu ne înfăţişează scena răstignirii. El menţionează locul şi ne dă numai câteva detalii. Poate că vă amintiţi că jertfa de ispăşire era dusă în afara taberei într-un loc curat (vezi Lev. 4:12). Aşa cum Domnul Isus a împlinit profeţia referitoare la El Însuşi, El împlineşte şi tipurile din Vechiul Testament. Jertfa noastră de ispăşire, Domnul Isus Hristos, a fost dusă în afara cetăţii. Autorul Epistolei către Evrei subliniază faptul că Domnul a suferit în afara porţilor cetăţii (vezi Evrei 13:12).
Pilat a scris o însemnare pe care a pus-o deasupra crucii şi era scris: „Isus din Nazaret, Împăratul iudeilor”. (Ioan 19:19)
Poate că aţi observat că nu am încercat să armonizez celelalte evanghelii cu Evanghelia după Ioan. Fiecare este diferită, are particularităţile şi scopul ei bine determinat. Trebuie să le puneţi alături şi să le folosiţi pe toate patru, dacă vreţi să aveţi o imagine ordonată și completă asupra celor scrise despre Cruce. Domnul să vă dea puterea de a nu vâna neconcordanțele, ci înțelepciunea de a pune bine lucrurile împreună, ca să înțelegem ce trebuie și să-i putem ajuta și pe alții să înțeleagă lucrarea aceasta dătătoare de viață a morții lui Isus Hristos!
Mulţi din iudei au citit această însemnare, pentru că locul unde fusese răstignit Isus era aproape de cetate; era scrisă în evreieşte, latineşte şi greceşte. Preoţii cei mai de seamă ai iudeilor au zis lui Pilat: „Nu scrie: ‘Împăratul iudeilor.’ Ci scrie că El a zis: ‘Eu sunt Împăratul iudeilor.’” „Ce am scris, am scris”, a răspuns Pilat. (Ioan 19:20-22)
Vedeți, cât de pedanți – aparent corecți – putem fi, când vrem?! Mai cu seamă în ce privește chițibușurile teologice, sau neconcordanțele biblice! (nu preșuim miile de lucruri care concordă, ne luăm de obicei de cele câteva/inevitabile mențiuni care nu consună!) La fel și iudeii aceștia, ca să tragă toate foloasele, și ca să se justifice/disculpe, ar fi vrut să modifice și inscripția pusă deasupra Domnului Isus – o mostră de formalism și scrupulozitate (pe care Însuși Domnul Isus o amendase când le spusese că ei „strecoară țânțarul și înghit cămila”, adică ce le convine trec cu vederea oricât de enormă ar fi abaterea, iar ce nu le convine – amendează, oricât de insignifiantă ar fi importanța sau consecința). Din fericire, măcar aici Pilat li s-a opus, excedat de tupeul neastâmpărat al fariseilor, cărturarilor și preoților iudei. Inscripţia era scrisă în limbile de circulație șu uzanță la acea vreme inclusiv în Orient: ebraică, limba religiei; în greacă, limba culturii şi a educaţiei; în latină, limba legii şi ordinii. Astfel, aceste cuvinte au fost scrise pentru întreaga lume astfel ca toată lumea să ştie că Isus a murit pentru toată omenirea. Aceasta este Vestea Bună care trebuie predicată lumii. Aceasta este nădejdea lumii!
Ostaşii, după ce au răstignit pe Isus, I-au luat hainele şi le-au făcut patru părţi, câte o parte pentru fiecare ostaş. I-au luat şi cămaşa, care n-avea nicio cusătură, ci era dintr-o singură ţesătură de sus până jos. Şi au zis între ei: „Să n-o sfâşiem, ci să tragem la sorţi a cui să fie.” Aceasta s-a întâmplat ca să se împlinească Scriptura, care zice: „Şi-au împărţit hainele Mele între ei, şi pentru cămaşa Mea au tras la sorţi.” Iată ce au făcut ostaşii. (Ioan 19:23-24)
Niciunul dintre evanghelişti nu descrie literalmente moartea lui Hristos. Sunt lucruri despre Cruce şi despre răstignire pe care Dumnezeu le-a acoperit cu un văl, pentru ca oamenii să nu vadă nimic. În primul rând, Dumnezeu nu are de gând să ne ofere detalii morbide pentru a satisface curiozitatea noastră. În al doilea rând, în acele momente, pe Cruce se efectua o tranzacţie între Tatăl şi Fiul. Aceasta avea ca subiect păcatele și salvarea lumii. Noi nu putem înţelege ce s-a întâmplat atunci! Singurul lucru pe care-l putem face este să acceptăm prin credinţă că noi putem avea iertare prin moartea lui Hristos pe Cruce. Aceasta este singura cale prin care noi putem străpunge întunericul acela.
În ceea ce priveşte Cămaşa Domnului Hristos ea era cămaşa unui om de la ţară, dar era o ţesătură foarte bună. Cineva o făcuse pentru El. Soldaţii au tras la sorţi pentru cămaşa Lui, la piciorul Crucii, împlinind profeţia Scripturii, care spune: „Ei îşi împart hainele mele între ei şi trag la sorţi pentru cămaşa mea.” (Psalmul 22:18).
Lângă crucea lui Isus, stăteau mama Lui şi sora mamei Lui, Maria, nevasta lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Când a văzut Isus pe mamă-Sa şi, lângă ea, pe ucenicul pe care-l iubea, a zis mamei Sale: „Femeie , iată fiul tău!” Apoi, a zis ucenicului: „Iată mama ta!” Şi, din ceasul acela, ucenicul a luat-o la el acasă. (Ioan 19:25-27)
Isus i se adresează Mariei cu apelativul „femeie”, la fel ca în capitolul 2, cu ocazia nunţii din Cana. Spre deosebire de atunci, acum „ceasul Lui” sosise! El va muri, dar va învia şi va fi glorificat. Relaţia lui Isus cu mama Sa avea să sufere modificări. Și pentru ea, la fel ca pentru noi, El trebuie să fie Hristos cel slăvit. Învierea Lui îi va reabilita numele pentru totdeauna. Reputaţia ei va fi restabilită. Dar şi ea trebuia să vină la Hristos prin credinţă, la fel ca orice alt credincios! În timp ce Isus Se pregăteşte să moară pentru păcatele omenirii, El nu uită de ea. Ştim că Maria se va ruga alături de ucenici în odaia de sus după învierea lui Isus (vezi Fapte 1:14)... după care nu mai auzim nimic despre ea! În anii pe care i-a mai avut de trăit, Maria a locuit în casa lui Ioan, care s-a îngrijit de ea aşa cum îi ceruse Domnul.
După aceea, Isus, care ştia că acum totul s-a sfârşit, ca să împlinească Scriptura, a zis: „Mi-e sete.” Acolo era un vas plin cu oţet. Ostaşii au pus într-o ramură de isop un burete plin cu oţet şi I l-au dus la gură. Când a luat Isus oţetul, a zis: „S-a isprăvit!” Apoi şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul. (Ioan 19:28-30)
Ioan subliniază faptul că Scriptura trebuie să fie (și este) împlinită. Există în Vechiul Testament capitole care se referă în mod special la răstignire. Printre acestea se numără Psalmul 22, Geneza 22, Isaia 53, Leviticul 16. În timp ce Hristos atârna pe cruce, au fost împlinite cca 28 de profeţii. (De ex., „Mi-e sete” este împlinirea profeţiei din Psalmul 69:21).
„S-a sfârşit!“ Ce s-a sfârşit? Răscumpărarea mea şi a ta fusese încheiată. Isus I-a spus Tatălui: „am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17:4).
Fără să facem jocuri gratuite de cuvinte, s-a sfârșit și întâlnirea ns de azi! Pe curând!