Tuesday Jun 25, 2024
Ioan 18:1-14 | Itinerar Biblic | Episodul 306
Dragi ascultători, intrați pe ultima turnantă a celei de a patra Evanghelii, vom constata fără efort că în aceste ultime 4 capitole și stilul și abordarea se schimbă, Ioan devenind mult mai asemănător „sinopticilor”. Tocmai se încheiase cuvântarea din odaia de sus (începută în capitolul 13), cu apogeul său grandios – rugăciunea de Mare Preot a Domnului Isus din capitolul 17... despre care Fericitul Augustin a considerat pe bună dreptate că „are cuvintele cele mai simple, dar ideile cele mai profunde.”
Oricât de personal și special fusese Ioan până aici, e clar că relatarea ultimelor ore din viața Mântuitorului n-avea cum să difere prea mult de cea din precedentele Evanghelii. După discursurile anterioare detaliate și profunde, relatarea devine concisă, pragmatică, ceea ce face ca evenimentele să pară dramatice, iar redarea lor – palpitantă.
Având în vedere că în această Evanghelie misiunea principală asumată și de Domnul Isus și de evanghelist pare a fi „mărturia despre Adevăr”, dacă ar fi să privim Evanghelia lui Ioan prin prisma acestui concept de mărturie, am putea spune că până acum – după prologul din primele 18 versete – restul capitolului 1 ne prezintă o varietate de martori și mărturii despre Isus Hristos; cap. 2-12 ne fac martori la semnele și cuvântările extraordinare prin care Isus dovedește și mărturisește că este Fiul lui Dumnezeu; apoi, în cap. 13-17 Isus ni se arată înaintea martorilor Lui (ucenici care-L vor mărturisi în curând lumii pe cont propriu). Iar acum ajungem la o a cincea secțiune a Evangheliei după Ioan (din această perpsectivă): mărturia lui Isus pentru lume, cuprinsă în cap. 18-20.
Vom vedea în capitolul pe care-l abordăm azi – 18 – că Isus este arestat şi dus înaintea marelui preot. Aici lucrurile sunt prezentate într-un mod diferit faţă de evangheliile sinoptice (Matei, Marcu şi Luca). În aceste evanghelii, accentul este pus pe umanitatea lui Hristos, pe natura Sa umană şi pe suferinţele Mântuitorului. În relatările din cele trei evanghelii precedente, pe măsură ce Se apropia de Ierusalim, Isus afirma repetat că merge acolo pentru a muri. Menţionează moartea Sa, felul în care va fi făcut să sufere de cei dintre neevrei... dar și învierea Sa în trup!
În Evanghelia după Ioan, accentul este pus pe divinitatea Domnului Isus. În această evanghelie El este Dumnezeul-Om, şi accentul este pus aici pe gloria Sa. Amintiţi-vă de câte ori a afirmat, în cuvântările Sale, că Se întoarce la Tatăl. Acest lucru este în concordanţă cu accentul pus pe gloria Sa.
Astfel, narațiunea Patimilor Mântuitorului (partea cea mai grea dpdv fizic a drumului pământean al lui Isus), debutează cu arestarea Sa în grădina Ghetsimani...
După ce a rostit aceste vorbe, Isus a plecat cu ucenicii Săi dincolo de pârâul Chedron, unde era o grădină, în care au intrat El şi ucenicii Lui. (Ioan 18:1)
Pare că abia acum ceata ucenicilor reacționează după ce Ioan încheiase cap. 14 cu îndemnul adresat de Isus: „Sculați-vă, haide să plecăm de aici!” (sau poate că restul discursului Mântuitorului, de la acel moment și până acum, se va fi desfășurat în timp ce grupul ucenicilor se afla în mișcare către Ghetsimani!)
Oricum, în aceste fraze este evidentă o împletire a preciziei observatorului atent la detalii cu zbuciumul inimii ucenicului tulburat de ce avea să urmeze – și în plus descoperim imagini din care transpar blândeţea şi măreţia Domnului... care se pare că petrecuse întreaga noapte sub cerul liber, în afara Ierusalimului, iar acum traversa pârâul Chedron, în drum spre locul drag inimii Lui, unde obişnuia să Se roage și să mediteze – Ghetsimani.
Iuda, vânzătorul, ştia şi el locul acela, pentru că Isus de multe ori Se adunase acolo cu ucenicii Lui. (Ioan 18:2)
În Luca 21:37 citim că: „Ziua, Isus învăţa pe norod în Templu, iar noaptea Se ducea de o petrecea pe muntele care se cheamă Muntele Măslinilor.” Din nou, în Luca 22:39: „După ce a ieşit afară, S-a dus, ca de obicei, pe Muntele Măslinilor. Ucenicii Lui au mers după El.” Era nevoie să treacă pârâul Chedron.
Domnul a trecut pârâul Chedron după ce Iuda luase deja hotărârea de a-L vinde... iar Iuda, care se pare că prin asta accelera cursul evenimentelor, știa unde avea să-i găsească.
(Poate vă amintiţi de un alt personaj însemnat al Scripturii, care – vândut și el – traversase cu vreo o mie de ani înainte acelaşi pârâu: este vorba despre David, care s-a confruntat atât cu răzvrătirea fiului său Absalom, cât și cu trădarea lui Ahitofel, prietenul şi sfetnicul lui David.)
Să adăugăm aici – în ceea ce-l priveşte pe Domnul Isus – că El n-a stat deloc în Ierusalim în această ultimă săptămână, ci a ieşit mereu către Betania pentru a petrece noaptea acolo cu prietenii Săi (Lazăr, Maria și Marta).
Chiar şi în această ultimă seară petrecută cu ucenicii Săi, El iese dintre zidurile Ierusalimului – dar nu pentru a Se duce în Betania, ci pentru a fi prezent la ora și locul întâlnirii cu... trădătorul! Ai zice că Isus Se duce în Ghetsimani oferindu-li-Se de fapt duşmanilor Săi, care căutau de atâta vreme ocazia și posibilitatea de a-L prinde. (Vă reamintesc, aceştia se temeau să pună mâna pe El cât era în Templu sau pe străzile Ierusalimului – mai cu seamă la momentele festive – pentru a nu înfuria mulţimea!)
Un lucru care sare în ochi aici este acela că Ioan nu redă agonia Domnului Isus din grădina Ghetsimani. El nu spune nimic despre rugăciunea agonizantă a Domnului şi despre chinul Său impresionant de aici (pe care le redaseră toți ceilalți trei evangheliști sinoptici); mai degrabă, vorbeşte despre gloria Sa. Cu alte cuvinte, și prin această „omisiune” Ioan rămâne consecvent intenției sale de a sublinia dumnezeirea Domnului nostru (pe când celelalte evanghelii subliniază umanitatea Sa).
Nu putem să nu observăm că Domnul Isus nu opune niciun fel de rezistenţă atunci când este arestat. El este Mielul lui Dumnezeu care nu se împotriveşte deloc: „oaia dusă la tăiere” (Isaia 53:7). Este copleşitoare demnitatea persoanei Sale în aceste momente... pentru care, în definitiv venise până în locul și până la ceasul acela! Ne amintim incidente anterioare, când duşmanii lui Isus tot încercaseră să-L prindă, și când El a trecut printre ei, ori S-a ascuns din mijlocul lor. El putea să dispară în mod miraculos (protejat de Cel ce veghea pentru împlinirea planului Său suprem!) Acum Se lasă însă prins, este cu totul la dispoziţia lor. Este foarte important să remarcăm acest lucru. (Ioan 18:3)
Iuda deci a luat ceata ostaşilor şi pe aprozii trimişi de preoţii cei mai de seamă şi de farisei şi a venit acolo cu felinare, cu făclii şi cu arme.
O ceată de oameni venise după El. Deși pare o mulțime eterogenă, o masă amorfă și neregulată, imprecisă, confuză – se poate afirma pe baza practicilor vremii că o asemenea ceată putea ajunge până la dimensiunile unei cohorte, un detașament, cam a zecea parte dintr-o legiune (care ar însemna un număr de aproximativ cinci sute de oameni!) De fapt, „ceata ostașilor” înseamnă soldați romani, „aprozii” desemnează componenți ai gărzii Templului... alături de care probabil că veniseră și indivizi seloși în pornirea lor de ură față de Hristos (datorită afirmațiilor Acestuia).
Și Matei afirmă că o mare mulţime venise cu Iuda. Iar Luca redă cuvintele lui Isus: „Aţi ieşit după Mine ca după un tâlhar, cu săbii şi cu ciomege?” De ce vor fi venit atât de mulţi oameni, cu ciomege şi cu săbii? Poate că mulţimea aceea ştia că El făcuse minuni, şi credeau/sperau că doar dacă vor aduce un număr suficient de oameni înarmaţi, Îl vor putea prinde! Câtă naivitate! Observaţi în context caracterul demn și liniștea Domnului Isus.
Isus, care ştia tot ce avea să I se întâmple, a mers spre ei şi le-a zis: „Pe cine căutaţi?” (Ioan 18:4)
Credeţi că aici este vorba despre un biet om lipsit de putere care a fost prins în capcană de nişte lideri religioşi iscusiţi şi de puterea Romei? Dacă nu S-ar fi lăsat El prins, toate armele ostaşilor acelora ar fi fost absolut inutile! Și credeți că El nu știa ce căutau ei?
Ei I-au răspuns: „Pe Isus din Nazaret!” Isus le-a zis: „Eu sunt!” Iuda, vânzătorul, era şi el cu ei. (Ioan 18:5)
Nu vreau să trec prea repede peste acest pasaj, pentru că este unul foarte important. Atunci când Domnul îi întreabă pe cine caută, ei răspund: „Pe Isus din Nazaret!” Nu-I acordă respectul cuvenit, refuză să-L numească Hristosul. Nu-i nicio problemă, pentru că numele Isus este „Numele mai presus de orice nume”! Va veni ziua când numai cei ce au crezut în acest Nume vor fi izbăviţi. Atunci, toţi se vor pleca înaintea Lui! Acum, însă, această mulţime nu vrea să-L recunoască pe Isus nici Mesia, nici Fiul Dumnezeului celui viu!
Să mai adaug aici că – în ciuda faptului că Domnul Isus era deja o figură publică, apăruse de atâtea ori în mijlocul oamenilor şi oamenii îl recunoşteau – atunci când au venit să-L prindă au avut nevoie de Iuda pentru a-L identifica. Și nici acesta pare să nu-L fi recunoscut într-o primă instanţă. Oare de ce?!
Pavel spune: „Şi, dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.” (2 Cor. 4:3-4) Ni se spune că omul firesc nu poate primi lucrurile Duhului lui Dumnezeu, nici nu le poate cunoaşte – pentru că acestea sunt înţelese numai în mod spiritual. Cred că Iuda nu L-a recunoscut pentru că El stătea în faţa lor ca Domn al slavei!
Când le-a zis Isus: „Eu sunt”, ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ. (Ioan 18:6)
„Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1:14). Chiar şi în acest ceas întunecat, când El Se prezintă ca Miel al lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, Domnul Isus Îşi descoperă calitatea de Dumnezeu, astfel că cei de față cad la pământ! El le arată acestor oameni că El deţine controlul absolut, şi că ei nu L-ar fi putut aresta fără permisiunea Lui. Ei nu au căzut cu faţa la pământ ca să I se închine, ci au căzut pe spate cu teamă şi groază. Cred că a fost o confuzie generală, pentru un moment, atunci când ei au căzut. Ei nu-L vedeau doar pe Isus din Nazaret, ci pe Dumnezeul-om, pe Domnul slavei.
Se împlinea astfel profeţia: „Domnul este lumina şi mântuirea mea: de cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieţii mele: de cine să-mi fie frică? Când înaintează cei răi împotriva mea, ca să-mi mănînce carnea, tocmai ei, prigonitorii şi vrăjmaşii mei, se clatină şi cad.” (Ps. 27:1-2). Aici este perspectiva divină. Iar în Psalmul 35:4 avem partea umană: „Ruşinaţi şi înfruntaţi să fie cei ce vor să-mi ia viaţa! Să dea înapoi şi să roşească cei ce-mi gândesc pieirea!” Sau iată ce spune Psalmul 40:14: „Să fie ruşinaţi şi înfruntaţi toţi cei ce vor să-mi ia viaţa! Să dea înapoi şi să roşească de ruşine cei ce-mi doresc pierzarea!” Deci e vorba de împlinirea profeţiilor aici, când Domnul Îşi descoperă slava înaintea oamenilor, pentru un moment.
Voi ce vedeţi în Isus Hristos? Ştiţi cine este El? Omul nemântuit nu-L cunoaşte. Este posibil ca oamenii să citească Biblia, să fie foarte religioşi, morali şi totuşi să nu înţeleagă faptul că Isus din Nazaret (Cel pe care-L somează acești soldați, deși căzuți la pământ!) este Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!
El i-a întrebat din nou: „Pe cine căutaţi?” „Pe Isus din Nazaret”, I-au zis ei. Isus a răspuns: „V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă.” A zis lucrul acesta ca să se împlinească vorba pe care o spusese: „N-am pierdut pe niciunul din aceia pe care Mi i-ai dat.” (Ioan 18:7-9)
Remarcăm din nou autoritatea, demnitatea dar și înțelepciunea Domnului Isus. El deţine controlul. Chiar le spune pe cine să aresteze şi pe cine nu! Era cunoscută profeţia că Păstorul va fi luat, iar oile vor fi împrăştiate... or, Isus spusese că El nu pierduse niciuna! Deci ucenicii nu vor fi prinşi. Nu este interesant acest lucru? Ne-am gândi că ar fi fost aduşi la proces în calitate de martori sau complici, dar nu a fost aşa. Și-n plus, era vorba de salvgardarea semințelor care vor duce la apariția lanului mare al creștinismului mondial!
Simon Petru, care avea o sabie, a scos-o, a lovit pe robul marelui preot şi i-a tăiat urechea dreaptă. Robul acela se numea Malhu. (Ioan 18:10)
De ce oare nu mă mir de gestul impetuos, abrupt și feroce al lui Simon Petru... care nu cred că intenționase să taie fix urechea lui Malhu! Dar... ce să-i faci?! Lipsa de antrenament și tensiunea momentului și-au spus cuvântul! Dar oare de ce nu l-au arestat pe Simon Petru pentru această faptă?
Isus a zis lui Petru: „Bagă-ţi sabia în teacă. Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” (Ioan 18:11)
Luca ne spune că Isus a atins urechea omului şi l-a vindecat. Dar de ce nu a fost arestat Simon? Pentru că ținta principală era Isus! Celelalte erau pierderi colaterale! Dacă puneau mâna pe Isus, orice altceva era scuzabil și acceptabil! Dar dincolo de această perspectivă, cred că Petru nu a fost arestat pentru că Domnul spusese: „Lăsaţi-i pe aceştia să se ducă!” El era Cel care poruncea acolo. De aceea, El nu avea nevoie nici de cineva care să-I apere/salveze onoarea sau integritatea fizică! Tot ce se întâmpla era conform planului divin – pe care însă oamenii nu-l știau, sau nu-l acceptau!
Simon Petru, un simplu pescar, probabil că așa crezuse el în acel moment – i se păruse ideea și reacția cea mai potrivită! Nu el fusese cel care-L întrebase pe Domnul de ce el nu poate merge cu Isus unde Se duce acesta?! Și mai spusese şi că el îşi va da viaţa pentru Domnul, şi cred că era foarte convins de acest lucru. Însă Domnul i-a atras atenţia că nu se cunoaşte îndeajuns, şi că se va lepăda de El chiar în noaptea aceea!
Este atât de uşor pentru mulţi creştini să-şi dedice, să-şi re-dedice viaţa Domnului. Dacă s-ar fi făcut astfel de invitaţii pe vremea aceea, Simon Petru ar fi venit în faţă de fiecare dată, chiar foarte convins de hotărârea lui. Problema este că noi nu putem avea un devotament total prin propria putere. Pavel a avut parte de aceeaşi experienţă. El a spus că avea voinţa de a face binele, dar nu şi abilitatea de a-l împlini. Numai prin puterea Duhului Sfânt se poate ajunge la o viaţă predată lui Hristos. Petru se lăuda în sine însuşi şi era sigur că va muri pentru Isus.
Petru era un pescar bun: știa să mânuiască năvodul cu pricepere... dar nu şi sabia! Aşa se face că a nimerit urechea, când a ţintit capul. Domnul îi spune lui Petru să pună sabia deoparte. Cu ceva timp în urmă, când Isus le spusese ucenicilor să-şi ia săbii, acestea erau destinate protecţiei lor, nu apărării Lui. Domnul S-a predat astfel cu bună știință – nu resemnat, ci în ascultare de Tatăl – în mâna celor care veniseră să-L aresteze. El Se pregătea să bea paharul pregătit de Tatăl Său!
Scriptura menţionează câteva asemenea „pahare”. Unul este paharul mântuirilor sau al izbăvirilor (depinde de traducere), menţionat în Psalmul 116:13 – „Voi înălţa paharul mântuirilor şi voi chema Numele Domnului”, spune acest psalm. Apoi este menţionat paharul mângâierii: „nimeni nu le va întinde paharul mângâierii pentru tatăl sau pentru mama lor” (Ieremia 16:7). Mai este descris şi un pahar al îndestulării și bucuriei: „Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei, şi paharul meu este plin de dă peste el.” (Ps. 23:5).
Paharul pe care urma să-L bea Domnul Isus Îi fusese dat de către Tatăl. Era un pahar... al groazei, şi Isus S-a rugat astfel în Ghetsimani: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta!” (Matei 26:39). Acesta este paharul judecăţii pe care Isus a îndurat-o în locul nostru pe cruce. Orice persoană care Îl respinge pe Domnul Isus Hristos trebuie să bea acest pahar al judecăţii. Isus L-a băut pentru noi, deşi Îi inspira groază. Să nu uităm că El era om la fel ca şi noi, dar fără păcat. Cu toate acestea, El a băut paharul păcatului meu şi al vostru. Și mai este un pahar, teribil – şi anume: paharul judecăţii care stă să vină asupra acestui pământ.
Cred că cele şapte potire ale mâniei care vor fi turnate asupra celor răi, aşa cum este descris acest lucru în cartea Apocalipsa, sunt împlinirea acestei judecăţi. Psalmistul scria: „Peste cei răi plouă cărbuni, foc şi pucioasă: un vânt dogoritor, iată paharul de care au ei parte.” (Ps. 11:6). Acesta este paharul mâniei. „Căci aşa mi-a vorbit Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Ia din mâna mea acest potir plin cu vinul mâniei Mele, şi dă-l să bea toate neamurile la care te voi trimite»” (Ieremia 25:15).
Observaţi încă o dată ce îi spune Domnul lui Petru: „Bagă-ţi sabia în teacă. Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” Domnul Isus nu spune: „El este judecătorul şi Eu voi bea acest pahar la porunca Sa!” Nu, ci Isus Se exprimă altfel: „Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?!”. El este gata să facă ce trebuie, conform planului Tatălui. Isus este cu totul la dispoziţia Tatălui.
Dar să nu rămânem cu impresia că Isus a acceptat toate acestea cu reţinere. Iată ce se spune despre Isus în Evrei 12:2: „pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.”
Ceata ostaşilor, căpitanul lor şi aprozii iudeilor au prins deci pe Isus şi L-au legat. L-au dus întâi la Ana, căci el era socrul lui Caiafa, care era mare preot în anul acela. (Ioan 18:12-13)
Conducătorii religioşi puseseră la cale totul. Pentru că ei se temeau de popor, Domnul a ieşit în afara cetăţii, oferindu-le astfel prilejul de care aveau nevoie pentru a-L aresta. El Se predă cu demnitate, arătându-Şi slava. Cei veniţi să-L prindă Îl leagă, deşi acest lucru nu era necesar. Isus era Mielul înjunghiat încă de la întemeierea lumii. El este oaia tăcută înaintea celor ce o tund; deci, El nu se va împotrivi deloc.
Isus a fost dus mai întâi înaintea lui Ana. Ioan este singurul care ne oferă acest detaliu, poate pentru că era într-o poziţie din care a putut vedea lucruri pe care ceilalţi nu le-au văzut. Ana fusese mare preot şi probabil că stătea încă în locuinţele palatului marelui preot. Istoria certifică faptul că Ana a fost unul din cei mai străluciţi, cei mai inteligenţi şi cei mai răi dintre marii preoţi ai evreilor. Caiafa era succesorul lui, agreat și de autorităţile romane, dar adevăratul conducător al grupului religios era Ana. El era un adevărat lider, un politician care ştia cum să trateze cu romanii. Sunt convins că el a plănuit arestarea, judecarea şi răstignirea lui Isus. Acel proces a fost o bătaie de joc şi eu cred că Ana a fost cel care a tras toate sforile.
De câtă nedreptate au avut parte evreii de-a lungul secolelor! Ei au fost acuzaţi de crima unora ca Ana, Caiafa şi Pilat. Eu nu port răspunderea pentru crimele săvârşite de nu ştiu care mare criminal al acestei ţări doar pentru că suntem de aceeaşi naţionalitate. Evreii au fost numiţi vreme de secole „ucigaşii lui Hristos“, şi aceasta a fost baza antisemitismului în Europa. Şi totuşi, ei nu au o răspundere mai mare decât cea a neamurilor. La urma urmei, toţi suntem vinovaţi de moartea Lui, pentru că Isus a murit pentru păcatele lumii. Nu ar trebui să învinuim în plus, sau în mod special, nicio rasă, niciun grup anume de oameni!
Şi Caiafa era cel ce dăduse iudeilor sfatul acesta: „Este de folos să moară un singur om pentru norod.” (Ioan 18:14)
Ioan a specificat acest lucru pentru a ne arăta că era hotărât deja ca Domnul Isus să moară. Conducătorii religioşi luaseră deja această decizie. Vicleanul Ana ştia cum să născocească o acuzaţie împotriva lui Isus care să atragă pedeapsa cu moartea din partea autorităţilor romane. Cum am spus, întregul proces a fost un simulacru și o batjocură totală.
Dar vom mai vorbi despre asta și data viitoare! Deocamdată, ne oprim aici, și ne despărțim – până la ediția următoare, dacă ne-o va îngădui Dumnezeu!