Tuesday Jun 25, 2024
Ioan 17:1-5 | Itinerar Biblic | Episodul 304
Stimați ascultători, deși parcurgem o carte în sine și-n întregime remarcabilă – Biblia, Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu insuflat de Duhul Sfânt, la răstimpuri ne taie calea câte-un fragment cu totul deosebit, ale cărui lumini și profunzimi ne dau suplimentar combustibil, dar și de lucru; doar dacă menționez (fără să mă gândesc prea mult, și-n ordine cronologică) Gen. 1, Exodul 20, Ps. 23, Isaia 53, Matei 5-7 sau 24-25, Ioan 1, Fapte 2, 1 Corinteni 13 sau Evrei 11 – veți înțelege că (așa cum Everestul este coroana Himalaiei) lanțul muntos al Scripturii are câteva vârfuri care-ți taie răsuflarea (ca să nu mai vorbesc de secțiuni de mare forță, precum Proverbe, Iov, Romani sau Apocalipsa – ca să dau doar câteva exemple, prin care mai degrabă le nedreptățesc pe celelalte nemenționate... dar repet: sunt doar exemple, nu rezultatele unor analize riguroase sau sondaje minuțioase!)
Iată-ne ajunşi la încă unul dintre capitolele remarcabile ale Bibliei, Ioan 17 – asupra căruia ne vom apleca în ediția de față și-n cea viitoare... Este vorba de o rugăciune, cea mai lungă rugăciune din Biblie, deşi avem nevoie de trei-patru minute pentru a o citi. Cred că dimensiunile acestea – ca să nu mai spun conținutul de o formidabilă intensitate și forță spirituală – constituie un bun indicator pentru lungimea rugăciunilor făcute în public. Dacă nu putem spune în trei minute tot ce avem de spus, înseamnă că avem prea multe de spus, și că nu ne-am făcut ordine în gânduri și-n cuvinte, și nu ne-am așezat cum trebuie în raport cu Domnul și cu adunarea! Voi fi foarte sincer cu voi: eu (JVMcGee) cred că rugăciunile scurte, la obiect, sunt mult mai eficiente decât cele lungi în care se țin predici sau se informează comunitatea asupra unor lucruri care nu-și au nicidecum locul la ceasul rugăciunii! Nu-i de mirare că atâtea întâlniri de rugăciune nu au pic de viaţă! Reverența față de Domnul și respectul față de ceilalți credincioși, precum și exercițiul regulat și tihnit al rugăciunilor individuale concrete – iată ce mă va păzi de la a bate câmpii fără să spun nimic concret sau util!
Dacă vă aduceți aminte, în ediția trecută, trecând în revistă partea a doua a cap. 16, spuneam că una din funcțiunile Duhului Sfânt reieșite din acest pasaj crucial al Evanghliei lui Ioan este aceea de a-L ajuta și împuternici pe credincios în rugăciune. Pe măsură ce credinciosul îi permite Duhului să-l învețe din Cuvânt, el va crește și-n viața de rugăciune, pentru că rugăciunea și Cuvântul merg împreună. Rugăciunea este un privilegiu formidabil! Rugăciunea biblică este adresată Tatălui, în Numele Fiului, prin puterea Duhului Sfânt. Duhul cunoaște inima Tatălui și ne poate călăuzi să ne rugăm pentru lucrurile în acord cu voia și plăcerea lui Dumnezeu – pentru binele nostru. Rugăciunea nu înseamnă a duce muncă de lămurire și a-L convinge pe Dumnezeu, ci a înțelege și fi de acord cu dorința Lui!
Aceste câteva afirmații redau foarte succint învățăturile Învățătorului Isus Hristos către ucenicii Săi, cu privire la aportul Duhului în călăuzirea, disciplinarea și eficientizarea vieții de rugăciune a credinciosului. Și, ca orice bun învățător, Domnul le va și exemplifica imediat! De altfel, când le-a cerut El alor Săi ceva ce El n-a făcut (cel dintâi)?!
Așadar, Ioan cap. 17 conține o nouă mostră de rugăciune, a celei mai rugative ființe care a trăit pe pământ: Omul Isus Hristos! În Predica de pe munte, El dăduse deja un model de rugăciune – așa numita „rugăciune domnească”, sau „Tatăl nostru”... Acum, aici El vizează altceva în rugăciune: să-i ia alături pe ucenicii Săi și să-i prezinte înaintea Tatălui Său ca subiectele valoroase pentru care El mijlocește... iar mai înainte de asta, să Se încredințeze pe de-a-ntregul pe Sine Tatălui, în vederea ceasurilor grele care vor urma.
Cuvântarea din odaia de sus este redată în capitolele 13-17 din Evanghelia Ioan, și se aseamănă foarte mult cu o ascensiune pe munte. Deși conține scene și mai cu seamă învățături memorabile (unele – unice, și absolut fundamentale), punctul culminant sau vârful acestui munte este considerat acest text. Iată câteva opinii ale unor personalităţi, despre rugăciunea copleșitoare a Domnului din acest capitol 17:
Matthew Henry: „Este cea mai remarcabilă rugăciune care vine după cel mai încurajator şi desăvârşit discurs rostit vreodată pe acest pământ.”
Martin Luther: „Aceasta este o rugăciune de o căldură şi de o sensibilitate incomensurabile. El Îşi deschide cămăruţele cele mai tainice ale inimii, atât pentru Tatăl, cât şi pentru noi, şi revarsă totul înaintea noastră. Sună atât de sincer, de simplu... Este profundă, bogată, vastă. Nimeni nu o poate cuprinde!”
Philip Melanchthon, un alt reformator: „Nu există glas din câte s-au auzit vreodată, fie în cer, fie pe pământ, mai înălţător, mai sfânt, mai rodnic, mai sublim decât cel din rugăciunea înălţată de Fiul înaintea Tatălui.”
Aceasta este rugăciunea pe care John Knox a citit-o de nenumărate ori de-a lungul vieţii sale. Când se afla pe patul de moarte, soţia l-a întrebat: „De unde vrei să-ţi citesc?” El a răspuns: „Citeşte din locul în care îmi arunc eu ancora: din capitolul 17 al Evangheliei după Ioan.” Foarte mulţi oameni au declarat că îşi făcuseră un obicei din a citi acest fragment în mod repetat. Pentru Dr. Fisher, episcop de Rochester sub domnia lui Henric al VIII-lea, acesta a fost ultimul fragment pe care a mai apucat să-l citească din Scriptură, înainte de martiriul său.
Ne stă înainte deci un foarte important fragment din Scriptură. Mă simt cu totul inadecvat pentru a vorbi despre această rugăciune (pe care altcineva a numit-o f. inspirat „sfânta sfintelor din Evanghelia lui Ioan”, cu trimitere la încăperea sacrosanctă din sfântul locaș al închinării iudaice). Aici vedem cum Isus mijloceşte pentru noi, precum făcea în vechime marele preot pentru poporul israel (din care provenea și Domnul Isus!). Este o descoperire a comunicării intense, naturale, profunde care are loc între Dumnezeu Tatăl şi Fiul, în ceruri. Întreaga viaţă a lui Isus a fost o viaţă de rugăciune. El Şi-a început lucrarea prin a merge să Se roage singur, într-un loc retras. Adesea, El Se ducea pe munte să Se roage şi petrecea toată noaptea în rugăciune. El este marele nostru Mijlocitor. El Se roagă pentru mine şi pentru voi. Dacă voi aţi uitat să vă rugaţi în dimineaţa aceasta, fiți siguri că El nu a uitat! Isus S-a rugat pentru voi azi dimineaţă.
Dumnezeu ascultă şi răspunde la rugăciunile lui Isus aşa cum aduce El aceste cereri înaintea Tatălui. Dumnezeu a răspuns şi la rugăciunile mele, dar nu întotdeauna aşa cum I-am cerut. Uneori mi-a răspuns cu un „Nu”, iar alteori mi-a răspuns adoptând o metodă total diferită sau un moment diferit. Isus a spus: „Tată, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Ştiam că totdeauna Mă asculţi; dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur, ca să creadă că Tu m-ai trimis.” (Ioan 11:41-42).
Vom privi și noi mai în detaliu la această rugăciune de mare preot a Domnului Isus – un text în care am putea sta mult și bine, și tot nu l-am epuiza, ci ar continua să ne reveleze noi și noi adevăruri proeminente și valoroase. Vom extrage și noi câteva asemenea pepite în două ediții consecutive ale acestui program – care sper să vă stârnească să continuați să săpați, să aprofundați, să scoateți altele la iveală, și să le valorificați în trăirea, mărturia și relațiile personale.
Putem spune, ca să ne apropiem și apropriem corespunzător această scriptură, că Domnul Isus Se roagă aici (în primele versete) pentru Sine, apoi (vers. 6-19) pentru ucenici, iar în ultimele 7 vers (20-26) Mântuitorul mijlocește pentru Biserică. În această ordine decurge adresarea Mântuitorului către Tatăl, și astfel le vom aborda și noi...
Rugăciunea Domnului debutează deci cu cinci versete în care Mântuitorul Isus Hristos se roagă pentru Sine! Aş vra să observăm și de aici că nu este nici deplasat, nici o dovadă de egoism să te rogi pentru tine însuţi... Da, este de neconceput să te rogi doar pentru tine, sau întotdeauna prioritar și preponderent pentru tine... Dar altfel, cu echilibru și smerenie autentică, venind înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, este nevoie să ne aducem inima şi viaţa într-o stare pe placul lui Dumnezeu. Avem nevoie să ne acordăm frecvenţele proprii cu cea a cerului. Orice instrument are nevoie să fie acordat înainte de a se cânta la el. Înainte de a începe să ne rugăm pentru alţii, avem nevoie să ne rugăm pentru noi înşine. Aceasta nu este o dovadă de egoism, ci este un lucru esenţial.
Iată cum începe rugăciunea Domnului Isus aşa cum o prezintă Ioan în capitolul 17 al Evangheliei sale.
După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre cer şi a zis: „Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, (Ioan 17:1)
„După ce a vorbit astfel” sau „După ce a spus aceste cuvinte”. Ce cuvinte? Toate cele cuprinse în capitolele 13-16. Acum El nu le mai vorbeşte ucenicilor, ci Se adresează Tatălui. Dar, deşi Isus Îi vorbeşte Tatălui în acest capitol, El face aceasta spre folosul şi învățătura noastră. El este şi astăzi marele nostru Mijlocitor. Poate că ne întrebăm pentru ce Se roagă Domnul Isus – veți afla imediat... Aici avem rugăciunea pe care o înalţă El înaintea Tatălui ceresc, și nu e una de pocăință, ci de glorificare a susținerii necontenite a Tatălui în toate fazele prin care trecuse și urma să treacă atât Fiul, cât și ucenicii Săi, și ucenicii ucenicilor Săi de-a lungul vremurilor viitoare, până când Turma va fi una, strânsă să fie pentru totdeauna cu Păstorul ei!
Rugăciunea din „Predica de pe munte” nu este rugăciunea Domnului; este un model de rugăciune pe care El l-a oferit ucenicilor, pentru ca ei să înveţe să se roage astfel. Când Isus începe cu „Tatăl nostru”, El îi include în acest plural pe toţi credincioşii. Totuşi, Isus Îi spune lui Dumnezeu „Tată” într-un sens diferit. După învierea Sa, El i-a spus Mariei: „Încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17). Cu alte cuvinte, „Nu M-am suit încă la Tatăl vostru (al vostru prin naşterea din nou) şi la Tatăl Meu (al Meu datorită poziţiei Mele în Sfânta Treime.)”
De asemenea, Isus nu S-ar fi rugat niciodată spunând: „Și ne iartă nouă păcatele noastre”, pentru simplul și esențialul fapt că El nu a avut niciun păcat! El nu S-ar fi putut ruga cu această rugăciune din Predica de pe munte. Tot atât de adevărat este că nici noi nu ne putem ruga rugăciunea din Ioan 17 (poate doar în Duhul ce-o însuflețește!), pentru că aceasta este rugăciunea Lui!
După câte se pare, Domnul spunea această rugăciune în timp ce mergea... se pare că ceata ieșea din odaia de sus, pentru a merge spre locul faptei unde va fi arestat Domnul: grădina Ghetsimani, dacă nu cumva vor fi și ajuns acolo (cum sunt de părere alți comentatori și cercetători) Oricum, ni se spune că la un moment dat Domnul Şi-a ridicat ochii spre cer (ceea ce înseamnă că nu stătea cu ochii închişi). Sigur că – în anumite cazuri – ne putem ruga și fără să ne plecăm neapărat capetele şi fără să închidem ochii. Ne putem ruga în timp ce mergem, în timp ce muncim, sau în timp ce conducem maşina.
Tema principală și tonul din aceste prime cinci versete derivă din „raportul de execuție/finalizare” a lucrării pe care Domnul Isus o primise de la Tatăl Său ceresc! Venise ceasul să se consume și ultima fază! Observaţi cum începe rugăciunea aceasta: „Tată, a sosit ceasul!” Despre ce ceas este vorba? Este momentul istoric decis de comun acord cu Tatăl încă din trecutul veşniciei. (Acest „ceas” este un concept important în această Evanghelie, care-L arată pe Dumnezeu în control minuțios și total al oricărui eveniment, cu-atât mai mult când e vorba despre unul așa de crucial precum planul de mântuire! Există nouă referințe la „ceasul” Domnului: primele trei (2:4; 7:30; 8:20) afirmă că ceasul nu venise, iar următoarele șase (12:23,27; 13:1; 16:32; 17:1) – că sosise ceasul!
Prin aceste cuvinte din Ioan 17:1, Domnul Isus anunță că e conștient că venise ceasul stabilit din veşnicie, pentru că El era Mielul lui Dumnezeu hotărât să fie înjunghiat încă dinainte de întemeierea lumii. Totul fusese aranjat de-atunci; acum, doar „sosise ceasul”!
La începutul lucrării Sale, la nunta din Cana, mama Lui I-a spus: „Nu mai au vin.“ Răspunsul lui Isus a fost: „Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul.” (Ioan 2:3-4) Acum sosise ceasul în care Isus avea să plătească pentru păcatele mele, ale tale şi ale fiecăruia dintre voi. Era ceasul în care toată creaţia lui Dumnezeu – omenirea în primul rând – va putea lua notă de revărsarea dragostei lui Dumnezeu, care în Hristos ia asupra Sa păcatele noastre, prin moartea Lui substituţionară şi răscumpărătoare.
Sigur însă că nu se sfârșea totul acolo, la cruce – pentru că urma Învierea!
„Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine.” Moartea lui Hristos a demonstrat că Dumnezeu nu este neîndurător şi aspru, ci este un Tată iubitor care atât de mult a iubit lumea încât L-a dat pe singurul Lui Fiu să moară pentru păcatele noastre. El va învia dintre cei morţi şi Se va înălţa înapoi la cer şi I se va da un Nume mai presus de orice nume, astfel încât înaintea Lui să se plece orice genunchi.
„Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine!” Ce bogată semnificaţie are această expresie: atât ca gloria harului, îndurării și compasiunii lui Dumnezeu să fie revelată în moartea lui Isus, cât și ca el, Fiul – după ridicarea Sa din moarte – să fie reinstalat în poziția slăvită de care Se bucura dinainte de începuturi!
...după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu. (Ioan 17:2)
Ce afirmaţie surprinzătoare! El are putere asupra tuturor fiinţelor. Dumnezeu ar putea să facă în aşa fel încât întreg universul şi tot ce trăieşte în el să se plece înaintea Lui. El ar putea să facă din noi nişte roboţi care să-I fie supuşi total. Deşi acesta este ultimul lucru pe care ar dori să-l facă, Dumnezeu are putere asupra a tot ceea ce este viu.
Biserica este darul din dragoste al lui Dumnezeu pentru Isus Hristos. El dă viaţă veşnică tuturor acelora pe care I i-a dat Dumnezeu. Aici apare problema alegerii şi a liberului arbitru, problemă în care nu vreau să intrăm acum. Dacă Dumnezeu mi-ar descoperi cumva care sunt cei aleşi, eu le-aş vesti numai lor Evanghelia. Dar Dumnezeu nu lucrează aşa! El a spus că oricine vrea poate veni la El. Oferta este adresată fiecărei persoane. Nu aveţi nicio scuză, dacă v-a fost adresată oferta. Veţi fi condamnaţi dacă aţi respins oferta lui Dumnezeu!
Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu. (Ioan 17:3)
Alegerea îi exclude pe unii oameni? Nu. Viaţa veşnică este aceasta: să-L cunoaştem pe singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care El L-a trimis. Aveţi şi voi dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeul adevărat şi pe Isus Hristos? Atunci nu sunteţi lăsaţi afară. Trebuie că sunteţi dintre cei aleşi. Dumnezeu dă viaţa veşnică celor care au auzit chemarea şi au răspuns în inima lor. Aceştia au venit la Hristos din propria voinţă.
Definiția aceasta de mare simplitate și profunzime („viața veșnică este aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu”) pote sugera atât că prin cunoașterea lui Dumnezeu și a Domnului Isus se capătă viața veșnică; fie că în asta rezidă viața veșnică, adică ne vom petrece veșnicia cunoscând tot mai bine și mai profund pe Aceia prin care am căpătat acea stare înaltă și slăvită!
„Să Te cunoască pe Tine.” Nu contează cât de mult cunoaşteţi, ci doar ce fel de cunoaştere aveţi. Contează pe cine cunoaşteţi. Îl cunoaşteţi pe Isus Hristos? La fel de important este ce fel de credinţă aveţi, nu cât de mare este aceasta. Contează să crezi în Domnul Isus Hristos. Îl citez din nou pe Spurgeon, care spunea: „Nu eşti mântuit de bucuria în Hristos – Hristos este Cel care te mântuieşte! Nu credinţa ta în Hristos te mântuieşte (deşi ea este instrumentul) – ci prin sângele şi meritul lui Hristos eşti mântuit!”
Hristos este Cel care mântuieşte, Cel prin care se capătă viața veșnică! Oamenii pot crede în lucruri nepotrivite. Obiectul credinţei este foarte important. „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos.“ Credinţa vine prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu. Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? Evanghelia constă în faptul că Isus a murit pentru păcatele noastre... a murit, dar a înviat!... și trăiește veșnic! Acestea sunt faptele. Cunoaşterea faptelor şi răspunsul nostru la această cunoaştere este credinţa. Credinţa înseamnă a ne încrede în Hristos ca Mântuitor personal.
Viaţa veşnică constă în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lui Isus Hristos. Isus este numele Lui ca Mântuitor, iar Hristos este titlul Său. El este Mesia, Împăratul lui Israel. A-L cunoaşte pe El înseamnă a creşte în harul şi cunoştinţa lui Hristos. Când înaintăm în cunoaşterea Domnului Isus Hristos, ajungem într-o poziţie de siguranţă. Cel care nu este sigur de mântuire ori nu este mântuit, ori este doar un prunc în Hristos. El are nevoie să ajungă la certitudinea că este mântuit. Viaţa veşnică presupune și are drept consecință cunoaşterea singurului Dumnezeu adevărat şi cunoaşterea lui Isus Hristos.
Acesta este unul din motivele principale pentru care este atât de important studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Mulţi oameni trăiesc în nesiguranţă cu privire la mântuirea lor.
Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac. (Ioan 17:4)
Domnul Isus Îi prezintă Tatălui un raport final. El nu murise încă pe cruce. Dar, în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, El vorbea cu Tatăl despre lucrurile care aveau să se întâmple ca și cum ar fi avut loc deja – era hotărât, nimeni și nimic nu mai putea împiedica ducerea la îndeplinire a planului alcătuit de Sfânta Trinitate!
Pentru Dumnezeu, care este în afara timpului, neafectat de el – trecutul, prezentul sau viitorul sună la fel. Domnul Isus Hristos urmează să meargă la Golgota și să moară pe cruce... după care va învia dintre cei morţi! Și pe cruce, după ceasuri de chin, Domnul Isus va striga: „S-a isprăvit!” (Ioan 19:30). Aceasta însemna că procesul de răscumpărare a omenirii se încheiase! Omul Isus Hristos înfăptuise tot ce I se ceruse, ce-I revenea de făcut din acest plan măreț de mântuire! Punct! Nu putem adăuga nimic la lucrarea Lui săvârșită și desăvârşită. Prin urmare, Evanghelia mântuirii nu este ceea ce vă cere Dumnezeu să faceţi, ci este ceea ce vă spune Dumnezeu că a făcut deja pentru voi – în/prin Isus Hristos. Răspunsul vostru faţă de această lucrare împlinită a lui Dumnezeu este ceea ce vă mântuieşte.
Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea. (Ioan 17:5)
În Epistola către Filipeni, capitolul 2, apostolul Pavel spune că Isus S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi (cred că nu ar fi incorect nici dacă am spune: „S-a dezbrăcat DE Sine...” Unii învaţă chiar că Isus S-a golit pe Sine de divinitatea Lui!) Ioan spune foarte clar și explicit: „Cuvântul S-a făcut trup...” Pruncul din braţele Mariei este Dumnezeu. Chiar prunc fiind, El ar fi putut porunci încetarea existenţei acestui univers. El nu era atunci numai 99,9% Dumnezeu. Isus a fost şi este 100% Dumnezeu... așa cum a fost în aceeași proporție și om! Deci, de ce anume S-a golit sau S-a dezbrăcat Dumnezeu? El a lăsat deoparte prerogativele dumnezeirii, şi gloria Sa!
De Crăciun noi facem mare caz de păstorii, de îngerii şi de înţelepţii care au venit să-L vadă pe Isus. N-ar fi trebuit să fie aşa, dragi prieteni! El este Domnul slavei şi, ca urmare, întreaga creaţie ar fi trebuit să fie prezentă la naşterea Lui şi să-L omagieze. Oamenii vin din toate colţurile unei ţări, ba chiar şi din alte colţuri ale lumii, pentru a aduce un ultim omagiu la moartea unei mari personalităţi politice. Întreaga lume ar fi trebuit să se adune la naşterea Domnului slavei pe pământ. Deşi El ar fi putut pretinde un astfel de omagiu, a ales să renunţe la slava Sa. Acum însă, este gata să se întoarcă în ceruri şi să fie din nou în slavă... și să fim și noi cu El acolo! Ce perspectivă glorioasă pentru păcătoșii... mântuiți!
Cum am spus, în Ioan 17, Domnul Isus Se roagă pentru Sine... pentru ucenici... pentru întreaga Biserică! Cu ajutorul lui Dumnezeu, data viitoare ne vom apropia să înțelegem cum și pentru ce S-a rugat Isus în ce-i privește pe ucenici, și pe ucenicii ucenicilor! Să ne reauzim sănătoși!