Tuesday Jun 25, 2024
Ioan 14:1-11 | Itinerar Biblic | Episodul 298
Stimați ascultători, a doua jumătate a Evangheliei după Ioan (în care suntem) debutează direct cu relatarea debutului ultimei săptămâni a vieții lui Isus dinainte de Golgota pătimirii Sale – am asistat atât la ungerea picioarelor Mântuitorului, de către Maria, în casa prietenilor Domnului din Betania, apoi de intrarea aclamată în Ierusalim (din Duminica Floriilor)... urmate – în redarea ioanină – de discuțiile cu miez și cu temă ale Fiului lui Dumnezeu cu tot felul de oameni – și favorabili și ostili, și iudei și neamuri, și ucenici și reprezentanți ai cercurilor de autoritate religioasă ale locului și vremii...
Capitolul 13 ne prezintă un act doar aici redat în Evanghelii – spălarea picioarelor ucenicilor, la masa pascală – plus precizările lămuritoare ale Învățătorului, care dorea ca discipolii Săi să înțeleagă bine și să rețină semnificațiile practice ale învățăturilor respective... moment care inaugurează așa numitul „discurs din camera de sus” – întins pe câteva capitole, un fel de cântec de lebădă al lui Isus Hristos înaintea morții... dar și Învierii Sale!
E poate un moment potrivit să facem o precizare de context: dacă de cele mai multe ori împărţirea pe capitole a Bibliei este folositoare pentru că ne ajută să ne orientăm în Biblie, mi se pare că uneori că această împărţire nu se face în locurile cele mai potrivite – ca în cazul acesta. Practic, consider că afirmațiile Domnului Isus de la începutul capitolului 14 (care ne stă înainte) sunt o continuare a avertizării lui Simon Petru din finalul capitolulului 13 – că freneticul și precipitatul ucenic (în ciuda asigurărilor exaltate de loialitate) se va lepăda în scurtă vreme de Învățătorul Său... și nu o dată!.
În acest capitol 14 Domnul Isus continuă să-Și îmbărbăteze ucenicii, pe care nu vrea să-i lase pradă disperării și neputinței, în ghearele negării și temerilor, în dubiu și-n pericol... Pentru că aceste capitole i-au mângâiat și i-au recapacitat pe mulți oameni de-atunci și până azi, cred că discursul Mântuitorului au avut un efect binefăcător și asupra ucenicilor, la momentul când următoarele cuvinte au fost spuse:
Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. (Ioan 14:1)
Trăim vremuri complicate; chiar dacă pare la apogeul civilizației și suficienței sale, omenirea (mai bine zis oamenii) găsesc invariabil alinare în cuvintele din acest capitol. Oricât ar brava sau ar mima ei starea de bine, tânjesc după pace în inimile lor... ceea ce doar Isus poate oferi! Iar El ne spune cum o putem obţine: „Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine”. În greacă, este un imperativ, o poruncă: „Credeţi în Dumnezeu! Credeţi în Mine!”
Lângă cuvântul credeţi apare şi prepoziţia eis, care înseamnă „în”. Atunci când Ioan vorbeşte despre credinţa mântuitoare, există întotdeauna şi o prepoziţie. Credinţa este activă, nu este pasivă, înseamnă să te încrezi în ceva sau în cineva. Credinţa activă înseamnă încredere. Dacă puteţi crede că maşina voastră vă poate duce acasă, cum vă duce acasă? Doar prin faptul că voi credeţi acest lucru? Nu, dar credeţi în acest lucru atât de mult, că vă lăsaţi în seama maşinii. Vă urcaţi în ea cu încrederea că are putere, combustibil și tot ce trebuie ca să ajungeți acasă. Aşa este şi mântuirea. Credeţi în Isus Hristos şi vă încredeţi în El.
„Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine” este o indicație clară a lui Isus că El este Dumnezeu. Cunosc un profesor de teologie care susţine că Isus nu Şi-a afirmat niciodată divinitatea. Dacă nici prin această afirmaţie Isus nu Se face deopotrivă cu Dumnezeu, aş vrea să ştiu ce altceva spune El aici. Afirmaţia aceasta a Domnului este foarte clară. A fi ateu înseamnă a nu crede în Dumnezeu, iar a fi creştin înseamnă să te încrezi în Hristos, care este Dumnezeu!
În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. (Ioan 14:2)
Să stabilim ce reprezintă casa Tatălui: este acest Univers vast în care trăim cu toţii. Noi locuim pe o planetă mică. Suntem „un fir de praf” în Univers. Locuim în casa Tatălui.
Cosmologii sunt de acord că Universul este în expansiune. La început, oamenii credeau că stelele sunt ca nişte becuri fixate pe firmament. Apoi omul a început să cerceteze şi a aflat că locuim într-un sistem solar, că locuim pe o planetă care se roteşte în jurul Soarelui dar și în jurul axei sale, şi că mai sunt câteva planete ce se rotesc în jurul Soarelui cu viteze fantastice. Iar noi împreună cu alte sisteme solare formăm un sistem galactic, iar atunci când ne uităm la Calea Lactee vedem capătul opus al sistemului galactic. Dar acest sistem galactic este doar unul dintr-o mulţime de sisteme. Dacă am putea călători suficient de departe am putea găsi alte sisteme galactice faţă de care galaxia noastră arată ca o nucă aruncată în spaţiu. Galaxia vecină se află la aproximativ 2.000.000 de ani lumină de noi. Nu putem să mergem până la vecinii noştri galactici să împrumutăm nişte zahăr pentru că nu ne vom putea întoarce la timp pentru masa de prânz! Dar aceste sisteme galactice nu reprezintă întreg spaţiul. Pe lângă acestea există quasari. Cuvântul are etimologie germană şi defineşte un obiect despre care nu ştim ce este. Au fost detectaţi prin radiotelescoapele din deşertul Mojave. În Anglia există un telescop chiar mai mare şi au descoperit alte corpuri, despre care nu ştim ce sunt, pe care britanicii le-au numit „blops“. Nu mai vorbesc de Hubble, care ne-a uimit cu descoperiri tot mai fabuloase! Noi nu putem ştii cât de vast este acest Univers. Ar putea fi infinit. Iar dacă Universul este infinit, trebuie cu atât mai mult Creatorul lui să fie infinit! Poate că Dumnezeu ne lasă singuri într-un colţ pentru a ajunge să recunoaştem că El este deasupra tuturor lucrurilor!
Domnul Isus a mai spus și: „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri.” Și cred că pe faţa I-a trecut un surâs trist când a spus acest lucru. El a făcut toate acele locaşuri şi El le cunoaşte pe toate. Noi nu le cunoaştem şi probabil că nu le vom cunoaşte niciodată. Eu nu cred că Dumnezeu a creat locuri pustii în acest Univers vast. Nu vreau să spun prin aceasta că există oameni şi pe alte planete. Este de ajuns o singură omenire... Vă dați seama cum ar areăta mai multe, unite în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu? Dar cred că în acest Univers măreţ există multe fiinţe inteligente, care sunt creaţia lui Dumnezeu şi care se uită la această planetă mică... unde pot observa ceva unic în Univers. Ei cunosc înţelepciunea, puterea, personalitatea lui Dumnezeu, dar n-au cunoscut dragostea lui Dumnezeu până când a doua persoană a Trinităţii n-a coborât pe Pământ ca să moară pe o cruce! Dumnezeu a iubit lumea atât de mult, încât L-a dat (penrtu răscumpărarea ei) pe singurul Lui Fiu! Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de această lume.
Noi ne considerăm foarte importanţi. N-aș vrea să se simtă nimeni vizat sau ofensat, când afirm că rasa umană nu merită salvată! Dumnezeu ar fi putut foarte uşor să ne elimine pe toţi de pe faţa pământului şi să înceapă din nou. Ar fi putut să elimine planeta noastră, şi Universul nu ar fi arătat diferit... Dar atunci nu Şi-ar fi arătat dragostea! Ar fi arătat dreptate şi neprihănire, dar nu dragoste. Dumnezeu ne iubeşte. Acesta este cel mai minunat lucru în lumea asta. Dumnezeu ne iubeşte! Te iubeşte pe tine şi mă iubeşte pe mine... dar nu pentru că merităm! El ne iubeşte în ciuda faptului că suntem cu desăvârşire corupţi. Dacă nu sunteţi de acord, uitaţi-vă în jur. Dacă nu este nimic în neregulă cu omenirea, cum vă explicaţi că civilizaţia noastră cea atât de avansată a decăzut atât de mult în ultimele decenii?
„În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri.” După ce am fost hirotonisit ca pastor (își amintește JVMcGee), am locuit o vreme într-un conac. Era un căsoi cu vreo 14-15 camere imense, şi într-o zi însorită puteai vedea tavanul din camera de zi. Era frig, iar eu stăteam într-un colţ aproape de foc. De fiecare dată când cineva îmi vorbeşte de locașurile din cer, mă trece un fior. Cuvântul grecesc folosit aici înseamnă „locuinţă”. Isus spune că acest Univers vast este plin cu locuri în care se poate locui.
„Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus.” Domnul Isus Îşi pune reputaţia în joc aici: fie Îl credeţi, fie nu. „Mă duc să vă pregătesc un loc” este un anunț extraordinar! În acest Univers vast, în care sunt atât de multe locașuri, El S-a dus să pregătească ceva special și personal pentru fiecare dintre ai Lui. Spuneam că eu cred că în Univers sunt multe creaturi inteligente. Ioan a văzut câteva, pe care le menţionează în Apocalipsa şi a fost copleşit. A spus că erau „de zece mii de ori zece mii”... apoi a mai văzut și altele şi a mai adăugat „şi mii de mii”. Avem de-a face cu un Dumnezeu măreţ şi minunat. Unii se uită la milioanele de oameni din lume şi se întreabă dacă nu cumva ne vom pierde în mulţime. Dar Isus pregăteşte un loc pentru toţi/fiecare din cei ce sunt ai Lui. Nimeni altcineva nu poate ocupa locul nostru!
Acum mulţi ani, am avut un vecin care a lucrat la oglinda de 5 metri a telescopului de la Palomar. La şlefuirea oglinzii au avut prima dată o eroare cred că de câţiva nanometri. După ce a terminat-o îl tot întrebam ce văd prin acel telescop. În cele din urmă s-a plictisit de întrebările mele şi m-a întrebat de ce vreau atât de mult să ştiu. I-am răspuns: „Aveţi un ochi îndreptat spre geamul din faţă al casei Tatălui meu şi sunt curios cum arată ce vedeţi, pentru că Isus îmi pregăteşte un loc acolo!”
Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi. (Ioan 14:3)
Aceasta este prima menţiune din Biblie în care Dumnezeu promite că va lua pe cineva de pe acest Pământ şi îl va duce într-un loc pe care l-a pregătit. Nu aceasta era speranţa sfinţilor din Vechiul Testament. Dumnezeu nu i-a promis lui Avraam că îl va lua într-o călătorie spre altă stea. Dumnezeu i-a promis că va avea urmaşi la fel de numeroşi ca stelele, dar promisiunea pentru Avraam era că va avea o casă pe acest Pământ pentru totdeauna. Singura speranţă a Vechiului Testament este pentru o împărăţie pe acest Pământ, în care vor domni pacea şi dreptatea. Aceasta este împlinirea planului lui Dumnezeu pentru acest Pământ. Dumnezeu a spus: „Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt.” (Ps. 2:6). Acesta este planul lui Dumnezeu şi El conduce istoria – cu precizie, fără ezitare şi fără compromis – spre ziua în care-L va aşeza pe Fiul Său pe tron pe acest Pământ. Aceea va fi împărăţia cerurilor. Acesta este planul lui Dumnezeu, aceasta este promisiunea din Vechiul Testament.
Cred că ucenicii au fost şocaţi când Isus le transmite că va lua cu Sine o parte din oamenii de pe acest Pământ, începând cu ei (cu ucenicii), pentru a fi cu Hristos într-un loc pe care El îl va fi pregătit pentru aceşti oameni. Aceasta este prima menţionare a acestui fapt escatologic... prima, dar nu singura! Pavel vorbeşte despre aceasta în 1 Tesaloniceni 4, unde spune că Domnul va coborî din cer cu un tunet. Vocea Lui va fi ca o trâmbiță, ca glasul unui arhanghel. El va veni să-i cheme pe-ai Lui. Cei morţi în Hristos se vor trezi primii, iar credincioşii care vor fi în viaţă vor fi răpiţi la cer pentru a se întâlni cu Domnul acolo. Și-n felul acesta Biserica va fi pentru totdeauna cu Domnul ei în locul pe care ni l-a pregătit. În Apocalipsa 21 Ioan vorbește despre un oraş ceresc, noul Ierusalim care se va coborî de la Dumnezeu din cer. Va fi o structură urbană nouă, un loc unde credincioşii începând cu apostolii vor locui pentru eternitate.
Ştiţi unde Mă duc şi ştiţi şi calea într-acolo.” (Ioan 14:4)
Domnul Isus simte că trebuie să-i îmbărbătează pe aceşti oameni, pentru că în odaia de sus umbra crucii se abătuse peste acest grup, iar păcatul bătea la uşa acelei camere cerându-şi partea firii. Domnul încearcă acum să le aţintească privirile spre viitor, să le abată privirile de la lucrurile materiale la cele spirituale, de la cele lumeşti la cele cereşti... Isus le spune două lucruri: destinaţia (răspunsul la întrebarea „unde?”) şi calea (răspunsul la întrebarea „cum?”)
„Doamne”, I-a zis Toma, „nu ştim unde Te duci. Cum putem să ştim calea într-acolo?” (Ioan 14:5)
Era acolo un apostol pe care noi îl numim Toma necredinciosul. El pare să facă parte dintre cei care au mereu o întrebare, gata să ridice o obiecţie din care reiese scepticismul. Din intervenția lui, ne dăm seama că ucenicii nu știau nici unde, nici cum... Aproape perplex, Toma își exprimă ignoranța... şi i-a trebuit ceva timp Domnului nostru să aibă reacția potrivită. Mă bucur foarte mult că Toma a fost acolo şi că a pus această întrebare, pentru că este o întrebare foarte bună. Dac-aş fi fost acolo, cred că şi eu mi-aş fi dorit să-L întreb pe Domnul acelaşi lucru. Pentru că dacă Toma nu ar fi pus această întrebare, noi n-am fi avut răspunsul acesta extraordinar al lui Isus, care prezintă esenţa Evangheliei:
Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa . Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. (Ioan 14:6)
Și în limba greacă, cuvântul este articulat. Isus a spus: „Eu sunt calea”. El nu este o cale (una din mai multr), nici persoana care arată calea... El este calea! Nicio biserică, niciun ritual nu vă poate conduce la Dumnezeu. Numai Hristos vă poate aduce la Dumnezeu! El este CaleA – deci, fie Îl ai pe Hristos, fie nu Îl ai! Fie te încrezi în El, fie nu! El a spus de asemenea că El este adevărul. Nu a spus că El spune adevărul, deşi este adevărat şi acest lucru. El este adevărul! El este Cel care hotărăşte standardul pentru adevăr, este esenţa Adevărului! De asemenea, El este viaţa. El nu doar că este viu. El este Sursa Vieţii pentru toate fiinţele, de la cea mai ne-evoluată formă de viaţă vegetală până la viaţa spirituală.
„Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine.” El a spus clar că toate celelalte culte şi religii sunt în rătăcire. El spune că singura cale către Dumnezeu este prin El. Aceasta este o afirmaţie exclusivistă și dogmatică! Acum mulţi ani, un student de la Universitatea din Los Angeles mi-a spus că nu îi place Biblia, pentru că este plină de învăţături dogmatice. Sunt de acord cu el, aşa este. Mi-a citat acest verset şi mi-a spus: „Aceasta este o afirmaţie dogmatică!” Eu i-am spus „Sigur că este, dar n-ai observat că adevărul este dogmatic? Este o caracteristică a adevărului!”
Am avut o profesoară care era cea mai dogmatică, cea mai închisă la minte persoană pe care am cunoscut-o. Ea insista asupra faptului că doi plus doi egal patru. Nu contează care este unitatea de măsură, mere, vaci sau dolari, ea insista mereu că 2+2=4. Ea era dogmatică. Mai târziu am aflat că banca la care îmi ţineam banii funcţiona după acelaşi principiu. (Dar în cazul meu situaţia era de genul 2–2=0, iar funcţionarii de la bancă sunt dogmatici în această privinţă!) Una dintre caracteristicile adevărului este dogmatismul.
Dar nu orice dogmă reprezintă adevărul! Multe dogme sunt ignorante. Dar cu toate acestea, adevărul trebuie să fie dogmatic. Când cer instrucţiuni pentru a ajunge într-un anumit loc, nu îmi doresc ca cel care-mi oferă instrucţiunile să nu fie sigur cum pot ajunge la destinaţie. Vreau să primesc instrucţiuni de la cineva care ştie exact unde trebuie să virez şi câte mai am de mers până ajung. Aşa că i-am mai spus studentului aceluia: „Timp de două mii de ani, milioane de oameni au venit la Hristos pe baza acestei afirmaţii: «Eu sunt Calea», şi s-au convins că este o afirmaţie autentică, ce le-a arătat drumul spre rai. De ce nu încerci şi tu? Domnul Isus spune că nu vei ajunge în rai decât prin El. De ce să nu mergi prin El şi să fii sigur?!”
Sper ca într-o zi să-i mulţumesc apostolului Toma pentru că L-a întrebat pe Domnul în odaia de sus: „Cum putem să ştim calea într-acolo?” Dacă n-ar fi fost el, n-am fi avut acest răspuns minunat din Ioan 14:6.
Apoi, după o completare a Învățătorului, va fi rândul lui Filip să-L întrebe ceva pe Isus:
Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu. Şi de acum încolo Îl veţi cunoaşte; şi L-aţi şi văzut.” „Doamne”, i-a zis Filip, „arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns!” (Ioan 14:7-8)
Filip era un taciturn, opusul vorbăreţului Petru. Cred că vorbea foarte rar. Numele lui este de origine și rezonanță grecească, iar unii comentatori chiar cred că el era grec. Dar se poate să fi fost și evreu, care să aibă un nume grecesc. Filip iese în evidență pe unde-l întâlnim, pentru că de fiecare dată îl vedem aducând pe cineva la Isus. Vă amintiţi că el l-a adus pe Natanael... el l-a lămurit mai târziu pe famenul etiopian.. De multe ori m-am întrebat în legătură cu acest aspect. Filip era cel tăcut, iar Natanael era cel cu gura mare. Filip era serios, iar Natanael era pus pe glume. Dar Filip cel tăcut aduce oameni la Isus. Vă amintiţi că grecii au venit la el şi i-au cerut să-l vadă pe Isus. Aici el exprimă cea mai mare ambiţie pe care o poate avea un om, cea mai mare și mai frumoasă dorinţă exprimată de cineva în Biblie: „Arată-ne pe Tatăl!”
Vreau să vă pun (și să vă puneți) această întrebare personală: care este cea mai mare dorinţă din viaţa voastră? Care este scopul vostru ultim? Să vă îmbogăţiţi? Să vă faceţi un nume? Să vă educaţi copiii? Să vă creşteţi copiii în aacultare de Domnul? Scopurile noastre pot fi nobile, dar scopul suprem este cel exprimat aici de Filip, și direcționat către Cine trebuie (și poate să răspundă/împlinească): „Doamne, arată-ne pe Tatăl!”
Isus i-a zis: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: ‘Arată-ne pe Tatăl’? (Ioan 14:9)
Filip ştia din Vechiul Testament că Moise văzuse slava lui Dumnezeu şi că Isaia avusese o viziune în care văzuse slava lui Dumnezeu. Nu cred că trebuie să interpretăm răspunsul lui Isus ca pe o mustrare. El îi reamintește lui Filip că făcuse atâtea minuni. Deşi Filip nu văzuse slava lui Dumnezeu așa cum o văzuseră Moise sau Isaia, el Îl văzuse pe Isus, ascultase învăţăturile Lui şi văzuse miracolele săvârșite de Domnul. Tot ce avusese nevoie Filip să vadă văzuse deja în Isus Hristos. Îl văzuse pe Dumnezeu. În Hristos ne este revelat mai mult din Dumnezeu decât în oricare alt loc, text, eveniment din Vechiul Testament. Filip văzuse cea mai măreață revelare a lui Dumnezeu, Îl văzuse întrupat şi stătuse în prezenţa Sa, timp de trei ani! Autorul Epistolei către Evrei spune că Isus este lumina slavei Tatălui şi exprimarea chipului Său (vezi Evr. 1:3). „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” nu înseamnă că Dumnezeu este o persoană fizică, la fel cum Se prezenta Isus... ci aceeaşi Persoană în ceea ce priveşte puterea, caracterul, dragostea şi orice alt atribut. În Hristos ei văzuseră tot ce ar fi văzut și în Dumnezeu Tatăl... pentru că „Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” (Ioan 4:24) „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Ioan 1:18) Pe Isus Hristos Îl vedem. Ne vom petrece veşnicia alături de El. Scopul celor care-L iubesc pe Isus este să-L cunoască!
Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine, ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui. (Ioan 14:10)
Isus mărturiseşte aici despre cuvintele şi lucrările Lui. Sunt aceleaşi, într-un acord perfect cu vorbele Sale, și cu profețiile despre El... precum și cu faptele străvechi sau mai noi ale lui Iahweh, Dumnezeul lui Israel. Problema noastră dintotdeauna este să ne sincronizăm vorbele cu faptele; facem afirmaţii măreţe şi mărturii glorioase, dar niciunul dintre noi nu are o viaţă perfect integră. Acesta este motivul pentru care orice creştin are nevoie de mărturisire. Aşa cum am văzut în capitolul 13, Isus spune că El trebuie să ne spele pentru ca noi să putem avea părtăşie cu El. Sunt prea mulţi creştini care îşi pierd părtăşia cu Dumnezeu pentru că se cred în regulă, dar vorbele şi faptele lor se contrazic. Acest lucru trebuie recunoscut și mărturisit.
Aţi observat că Domnul Isus nu S-a bazat niciodată doar pe propria raţiune pentru a lua decizii? „Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.” Este o afirmație în același spirit cu Ioan 12:35! De fiecare dată când a vorbit, Domnul împlinea voia Tatălui. Toate faptele Lui erau voia Tatălui. De aceea spune Domnul că vorbele Lui erau cuvintele Tatălui, şi lucrările lui Isus erau ale Tatălui prin Isus!
Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrările acestea. (Ioan 14:11)
Observaţi că Isus este întrerupt de mai multe ori în discursul Său. Prima dată Îl întrerupe Petru, apoi Toma, şi acum Filip. Dar Isus îşi continuă discursul și afirmă că e credibil măcar prin faptele Lui. Ar trebui să fiţi convinşi astfel! – le spune Domnul ucenicilor...
Ne oprim aici, rămâne să contemplăm și noi faptele și cuvintele Lui până data viitoare!