Tuesday Jun 25, 2024
Ioan 1:4-28 | Itinerar Biblic | Episodul 274
Stimați prieteni, ne reîntâlnim într-unul dintre cele mai faimoase și frumoase pasaje ale NT – prologul Evangheliei după Ioan, izbitor prin puternica paralelă cu debutul Genezei, dar care adaugă argumentarea solidă a dumnezeirii lui Isus (cum am constatat împreună data trecută, în primul rând datorită susținerii reciproce a triadelor din vers. 1, 14 și 18). Deja sunt enunțate și anunțate câteva din temele majore ale Evangheliei: Lumina. Întrunericul, adevărul, Cuvântul creator, Fiul, Tatăl... Primele versete pun accentul pe Cuvânt, apoi transfocatorul se mută pe realitatea izbitoare, izbăvitoare și vitalizantă a Luminii, ca principiu al vieții sub toate aspectele... pentru ca ultimele versete (14-18) ale prologului să se ocupe de întruparea Logosului în istorie, încarnare/cortuire despre care dă mărturie Ioan Botezătorul. De altfel, o altă perspectivă a acestei prime părți a cap. 1 ar evidenția o alternanță a cristologiei cu mărturiile referitoare la ea: primele 5 versete ar fi urmate de alte trei în care este introdusă figura Botezătorului mărturisitor, apoi vers. 9-14 din nou cristologice, iar ultimele versete invocă din nou mărturia lui Ioan. Am spune că autorul introduce figura umană în urzeala discursului teologic atât pentru a echilibra, cât și pentru a consolida și credibiliza discursul.
Capitolul 1 – care conține in nuce întreaga Evanghelie – este o demonstrare a divinității lui Isus Hristos: numele Lui, lucrările Lui, și martorii exteriori dovedesc cu putere că El este Fiul lui Dumnezeu!
Am văzut data trecută (și știm deja majoritatea) că Evanghelia după Ioan debutează subliniind Cuvântul – dar nu despre unitate lexicală sau limbaj e vorba, ci despre Persoana prin care Dumnezeu a înfăptuit ce-a rostit, și prin care S-a exprimat pe Sine pe deplin. Nimic din creație nu s-a făcut și nu se susține decât prin El! Întruparea, lucrarea, învățătura, moartea și învierea lui Isus au transmis limpede și puternic voia, planul și inima lui Dumnezeu, fiind expresia vie a gândurilor Sale.
Și după ce-L prezintă drept Cuvântul, Ioan îmbogățește mai departe definiția hristică:
În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. (Ioan 1:4)
Acum suntem confruntaţi cu binomul progresiv format din două dintre cele mai simple și esențiale/interdependente lucruri din lume: lumina şi viaţa. Zoe şi phos sunt cele două cuvinte folosite în original. De la zoe avem cuvântul zoologie, studiul vieţii; iar de la phos tot ce ţine de domeniul foto – este vorba despre lumină. Aceste două lucruri sunt atât de răspândite, încât le considerăm eronat banale, cuvenite, subînțelese... Viaţa – o vedem peste tot. Sunteţi înconjuraţi de viaţă chiar în acest moment. Mergem într-o pădure şi vedem în jurul nostru numai viaţă. Ne întâmpină la fiecare pas. Dar oare putem explica ce este viaţa? Întâlnim articole în diferite reviste în care se spune că anumiţi cercetători au descoperit sursa vieţii. Dar dacă le citiţi cu atenţie veţi observa că nu este vorba despre aşa ceva, deşi oamenii de ştiinţă cred că sunt foarte aproape de descoperirea sursei vieţii. Ei pun la microscop o frunză verde. La un moment dat, ei văd că o celulă minusculă este aranjată într-un anumit fel şi este lipsită de viaţă. În momentul următor, celula este într-un aranjament diferit şi este vie. Imediat după aceea ea începe să crească şi să se dividă, înmulţindu-se. De ce face acest lucru? Pentru că în ea este viaţă.
Celălalt lucru la fel de comun este lumina. Ce este lumina? Am ascultat explicaţiile unui specialist, dar când acesta a terminat de explicat, eu tot nu ştiam dacă lumina este ceva real sau reprezintă doar nişte unde care pot traversa un corp, pentru a trece apoi mai departe. Aşa cum ştiţi, lumina de un anumit fel trece prin obiecte care ar opri undele. Așa că ce este totuşi lumina? Undă, corpuscul?
Vedeţi dar că avem de-a face cu lucruri fundamentale pe care oamenii, cu toată aparatura sofisticată de care dispun acum, nu le pot explica.
„În El era viaţa“, adică tot ce înseamnă viaţă este în Isus Hristos. „În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor.“ Noi trăim într-un Univers care, din punct de vedere spiritual, se află în întuneric. De fapt, într-o anumită măsură, este întuneric şi din punct de vedere fizic. Dar Dumnezeu a spus: „Să fie lumină!“ Corpurile cereşti care dau lumină sunt răspândite prin tot Universul ca iluminatul electric într-un oraş mare. Se spune că, dacă ajungi la o anumită distanţă de Pământ, totul este întuneric în jur. Trebuie să fie înfricoşător să vezi numai întuneric în jurul tău, acolo unde niciun corp ceresc nu poate reflecta lumina Soarelui. Micul nostru glob pământesc se află într-un Univers întunecat şi totuşi, nimic nu se poate compara cu întunericul spiritual care-l învăluie. Când dispare soarele, este întuneric fizic peste ţară; dar întunericul spiritual, care este îngrozitor, durează 24 de ore pe zi. Omul nu-L cunoaşte pe Dumnezeu; omul are o atitudine de răzvrătire faţă de Dumnezeu; omul este în păcat şi acest păcat îl orbeşte astfel că nu-L poate vedea pe Dumnezeu. În Domnul Isus Hristos este viaţa, şi viaţa pe care o dă El este lumina oamenilor. De fapt, viaţa Lui este singurul lucru care poate aprinde lumina în inima omului. Un om care nu s-a născut din nou nu are viaţă spirituală. Acesta este motivul pentru care atunci când unui astfel de om Îi este prezentat Isus Hristos, el spune: „Nu înţeleg deloc ce-mi spui.“
Obişnuiam să merg la o închisoare din Cleburne, Texas şi să stau de vorbă cu deţinuţii. Nu era o închisoare mare şi stăteam de vorbă cu ei despre diferite lucruri. Începeam vorbind despre fotbal (pentru că în Texas fotbalul este o religie!) şi bărbaţii aceia duri se lăsau cuprinşi de entuziasm. Mai vorbeam şi despre altele şi se arătau interesaţi. Apoi începeam să abordez subiecte spirituale şi se observa cum li se întunecau treptat chipurile. La un moment dat, parcă aş fi vorbit cu nişte trupuri moarte. Şi aşa şi erau: morţi în păcatele şi fărădelegile lor.
Lumea de astăzi este cufundată în întuneric spiritual. Domnul Isus Hristos a adus singura lumină care există în această lume. El este lumina. „În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.” Să nu trecem cu vederea nici intercondiționarea celor două – viața este lumină, și lumina este viață!
Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o. (Ioan 1:5)
Verbul folosit aici pentru „a lumina” desemnează luminarea ce vine din interior, manifestarea luminii lăuntrice: lumina se arată pe sine, se exteriorizează. Lumina deci se arată, iar oamenii/lumea sunt (i)luminați – pentru că ei nu sunt ți nu conțin lumină.
Iar după o pereche de sinonime reciproc suportive (viață/lumină), urmează o pereche de antonime – lumină/întuneric. (Ne amintim din nou de Geneza: despărțirea întunericului de lumină, care se face prin Cuvântul lui Dumnezeu. Cum spuneam, Domnul Isus este cel care a adus lumina spirituală de care omenirea are atâta nevoie. Acum, „n-a biruit-o” nu este tocmai traducerea cea mai fericită. Cuvântul grecesc (katelaben) înseamnă pe de-o parte „a obține”, pe de altă „a înțelege”. Este imaginea unei secretare căreia şeful îi dictează ceva şi care se opreşte spunând: „Nu pot să notez, nu înțeleg ce-mi spuneți...” Lumina străluceşte în întuneric şi întunericul nu o înțelege, n-o cuprinde, n-o înghite... Cineva îmi spunea: „În ce întuneric mă aflam înainte de a-L cunoaşte pe Hristos! Nu vedeam nimic!” Pentru că erai în întuneric şi nu aveai cum să vezi. Întunericul nu poate absorbi lumina, ci lumina surclasează/elimină întunericul – mai cu seamă când e vorba de Biruitorul Isus!
Într-un sens însă acest lucru nu este întru totul adevărat în ceea ce priveşte lumina din lumea fizică. Dacă intraţi într-o cameră întunecoasă, în momentul în care aţi aprins lumina, întunericul a dispărut. Lumina şi întunericul nu pot coexista în lumea fizică. În momentul în care stingeţi lumina, însă, e din nou întuneric. Altfel stau lucrurile în sfera spiritualului. Lumina şi întunericul spiritual coexistă împreună în această lume. Uneori soţul este mântuit şi soţia nu este mântuită sau invers. Alteori, un credincios lucrează cot la cot cu un necredincios care îi spune: „De ce trebuie neapărat să fii creştin? Eu îmi dau silinţa să fac toate lucrurile bine şi să fiu un om bun. De ce spui că nu sunt creştin?” Dpdv spiritual, lumina şi întunericul coexistă, dar întunericul nu poate cuprinde, nu poate include lumina. Despre acest lucru este vorba în versetul 5: „Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o.”
Și după ce a vorbit despre Logosul manifestat în lume ca lumină, Ioan ne spune cum se arată acesta lumii: prin Întrupare, și prin mărturia despre El a unor oameni – moment în care pomenirea lui Ioan Botezătorul ca martor al luminii este absolut firească:
A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină. Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume. (Ioan 1:6-9)
Deși Ioan Botezătorul era în sine un personaj excepțional și exponențial, evanghelistul Ioan are grijă să accentueze grijuliu că tizul său, rubedenia lui Isus – nu era el Lumina! El era la fel ca ceilalți oameni, dar primind Lumina și fiind mandatat s-o proclame, se arătase pentru puțină vreme ca să depună mărturie și să-i convingă pe oameni să se lase luminați și mântuiți; oricine vrea, poate fi luminat și salvat, prin credința în Fiul lui Dumnezeu – care trăia printre oameni la momentul proclamării Botezătorului!
El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. (Ioan 1:10)
Aceasta era tragedia: lumea era în întuneric spiritual şi nu Îl cunoştea pe Domnul Isus Hristos. Suntem şi astăzi martorii unui val de ateism şi necredinţă. Mai mult, acesta va fi din ce în ce mai puternic în viitorul apropiat. Cei mai mulţi oameni nu recunosc faptul că necredinţa şi ateismul se potrivesc într-un mod foarte natural omului firesc. Cineva îmi spunea: „Aţi citit în ziarul cutare ce a scris doctorul cutare de la cutare seminar?“ Da, am citit. „Şi nu vi se pare îngrozitor?“ Nu, nu mi se pare. M-ar fi supărat dacă ar fi spus că el crede în Biblie, pentru că prin ceea ce a spus a arătat că este necredincios. El spune că nu crede în naşterea din nou şi nu crede că trebuie să-L primească pe Hristos ca să fie mântuit. Eu nu mă aştept ca acest om să spună că el crede în Biblie. O asemenea afirmaţie le-ar contrazice pe toate cele făcute anterior. Aşa-zişii teologi sau profesori de teologie care sunt de partea mişcării „Dumnezeu a murit“ fac afirmaţia ridicolă şi imposibilă conform căreia ei sunt atei creştini! Este evident că ateismul exclude posibilitatea de a fi creştin. Cu toate acestea, necredinţa a pătruns în seminarele şi la amvoanele din toată lumea. Lumea nu-L cunoaşte pe Fiul lui Dumnezeu.
A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit. (Ioan 1:11)
El a coborât în propriul Univers, dar creaturile Sale nu L-au recunoscut, poporului Său nu i-a păsat de Dumnezeul întrupat ca să-i răscumpere.
Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. (Ioan 1:12-13)
De fapt, o mai bună traducere a versetului ar fi: „Dar tuturor celor ce L-au primit... le-a dat capacitatea...” Cuvântul tradus aici „dreptul” este exousia – putere delegată, capacitate, autoritate. „Dar tuturor celor ce L-au primit le-a dat autoritatea de a deveni copii ai lui Dumnezeu.” Observaţi că este vorba despre toţi cei care au crezut în Numele Lui. Verbul „a crede” este urmat mereu de o prepoziţie. Credinţa, aşa cum este folosit acest termen în Biblie, nu este doar o cunoaştere/acceptare care rămâne la nivel intelectual. Unii spun: „Cum adică? Tot ce am de făcut este să spun că cred?“ Da, dar aceasta implică ceva. Verbul a crede este urmat mereu de o prepoziţie: uneori este en (în), uneori eis (în), alteori epi (pe). Trebuie să credeţi în Domnul Isus Hristos sau să-L credeţi pe Domnul Isus Hristos. De exemplu, să spunem că stau lângă un scaun şi spun: „Cred că scaunul acesta mă va ţine”; dacă nu m-am aşezat pe el, am doar o cunoaştere intelectuală asupra acestui lucru. Eu doar spun că mă va ţine. Dar să presupunem că eu cred în acest lucru aşezându-mă pe scaun. Mă aşez pe el cu toată greutatea, şi scaunul mă ţine. Ce puteţi spune voi despre Isus Hristos? Credeţi că vă poate ţine? Este El Mântuitorul vostru? Nu-i de ajuns să stai confortabil deoparte şi să spui: „Da, cred că Isus este Fiul lui Dumnezeu!” Întrebarea este: te-ai încrezut în El? Credeţi în El? V-aţi găsit odihna în El? Eu am probat că scaunul mă ţine foarte bine... Hristos este Mântuitorul meu desăvârşit, pe El mă bizui şi în El mă odihnesc!
Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. (Ioan 1:14)
„Cuvântul” despre care tot este vorba de la începutul evangheliei S-a încarnat în Isus, care – chiar dacă nu a avut o viață lungă – nu a avut doar o scurtă apariție, care să poată fi confundată sau greșit înțeleasă, ci pentru mai bine de 33 de ani „a cortuit” printre oameni (și-a întins cortul, acest adăpost precar și temporar al trupului de carne, omenesc). Iar maniera desăvârșită în care a trăit și-a slujit L-a glorificat pe Dumnezeu-Tatăl!
”Slava singurului născut din Tatăl” are aici sensul de „singurul Dumnezeu întrupat”. Iar din plinătatea și desăvârșirea Sa s-au înfruptat nu doar ucenicii Lui ce I-au fost aproape mai bine de trei ani, ci toți cei ce cred și se încred în El de două mii de ani încoace:
Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui şi har după har; căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut. (Ioan 1:16-18)
Se dovedește încă o dată preocuparea Duhului Sfânt de a crea o punte între cele două părți ale Cuvântului lui Dumnezeu – Vechiul și Noul Legământ, cu simbolurile lor Legea respectiv Harul, acesta din urmă având în plus, față de Lege, prezența concretă a Fiului – Cel care Se identifică pe Sine drept „Calea, Adevărul și Viața”, adică tot ce are nevoie omul ca să trăiască bine pe pământ și veșnic în prezența lui Dumnezeu!
Și încă o dată este reliefată importanța puterii mărturisitoare a lui Ioan Botezătorul:
Ioan a mărturisit despre El când a strigat: „El este Acela despre care ziceam eu: ‘Cel ce vine după mine este înaintea mea, pentru că era înainte de mine.’” (Ioan 1:15)
Iată mărturisirea făcută de Ioan, cînd Iudeii au trimes din Ierusalim pe nişte preoţi şi Leviţi să-l întrebe: „Tu cine eşti?” El a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu este el Hristosul. (Ioan 1:19-20)
Sigur că kerigma neînfricată și perseverentă a Botezătorului a atras repede atenția reprezentanților vieții religioase din Israel – pentru că mesajul lui Ioan viza așteptarea de veacuri a poporului, pe Unsul-Mesia. Acesta este primul incident din viaţa lui Ioan Botezătorul pe care îl prezintă evanghelistul Ioan în cartea sa. Nu găsim nimic aici despre începuturile acestui personaj; detalii despre naşterea lui Ioan Botezătorul ne dă Evanghelia după Luca. Aici, relatarea despre Ioan Botezătorul începe când o delegaţie de la Ierusalim vine să-l descoasă: cine este el, și despre cine vorbește/pe cine anunță?
Aproape că i se sugerează subtil lui Ioan că se poate da drept cine nu este. Dar el este un om vertical! Și în Ioan 3:30 mai avem o mostră a caracterului său, atunci când Botezătorul dă celorlalți ucenici mărturie despre raportul său cu Isus, și le spune: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez.” Asta ar trebui să afirme cu toată inima orice creștin. Mai mult, este afirmaţia pe care ar trebui s-o trăiască fiecare credincios: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez.” Nu se poate ca să fie ambii pe primul loc, ci fie Hristos, fie propria persoană (eul egoist). Doar unul și nu amândoi, poate fi pe primul loc. El trebuie să crească şi eu trebuie să mă micşorez; sau, dacă nu, va fi invers... și va fi tragic!
Deci, religioșii poporului, care nutreau o speranță mesianică, ar fi preferat să-l audă pe Ioan recunoscându-se ce Unsul... Dar el spune foarte clar că nu este el Hristosul/Mesia. Dezamăgire! Dar dacă nu este Hristosul, atunci cine este? Ce altă persoană importantă?
Şi ei l-au întrebat: „Dar cine eşti? Eşti Ilie?“ Şi el a zis: „Nu sunt!” „Eşti prorocul?” Şi el a răspuns: „Nu!” (Ioan 1:21)
Remarcaţi cât de concis şi clar este Ioan aici. Răspunsurile lui sunt la obiect şi devin din ce în ce mai scurte și clare pe măsură ce se înmulţesc întrebările conducătorilor religioşi. Dacă nu este Hristos, sau Ilie, trebuie să fie Profetul (se refereau desigur la profetul făgăduit în Deuteronom 18:15). Ioan răspunde sistematic printr-un „Nu” foarte hotărât! Nu era niciunul dintre cei menționați/sperați de trimișii autorităților religioase. Aceștia însă nu renunță... și-l silesc pe Ioan Botezătorul să spună despre sine mai multe decât ar fi vrut:
Atunci i-au zis: „Dar cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimes. Ce zici tu despre tine însuţi?” „Eu”, a zis el, „sunt glasul celui ce strigă în pustiu: «Neteziţi calea Domnului!», cum a zis prorocul Isaia.” (Ioan 1:22-23)
Ce răspuns remarcabil, ce plastic și profund se prezintă Ioan! Hristos era Cuvântul, el Ioan era glasul! Şi nu vrea să fie nimic mai mult decât un glas! El avea de transmis un mesaj cu adevărat măreţ și mult mai important decât el. Şi noi ar trebui să ne mulţumim cu această poziţie de „glas” care transmite mesajul lui Dumnezeu, pentru că mesajul este cu mult mai măreţ decât individul. Bineînţeles că glasul trebuie să proclame slava lui Hristos.
Observaţi extraordinarul mesaj al lui Ioan: „Neteziţi calea Domnului!” Cu alte cuvinte: „Pregătiţi-vă pentru venirea Domnului!“ Eu cred că asta era un alt fel de a spune că „Împărăţia cerurilor este aproape”! Era aproape, pentru că Împăratul era de față! Ioan spune: „Neteziţi calea Domnului!” – un îndemn clar pentru oameni să alunge din viaţa lor lucrurile rele, nepotrivite. Şi noi avem nevoie să elimină lucrurile rele sau greşite din viaţa noastră. Numai atunci ne este deschisă părtăşia cu Dumnezeu. „Dacă zicem că avem părtăşie cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul” (1 Ioan 1:6). Trebuie să ne facem ordine în viaţă, să ne îndreptăm viaţa şi acest lucru este posibil prin mărturisire, prin pocăință și renunțare la păcat, aşa cum ne spune Biblia și în 1 Ioan 1:8-9.
În intervenția sa, Ioan Botezătorul îl citează pe profetul Isaia. „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru!” (Isaia 40:3).
Trimişii erau din partea Fariseilor. Ei i-au mai pus următoarea întrebare: „Atunci de ce botezi, dacă nu eşti Hristosul, nici Ilie, nici proorocul?” (Ioan 1:24-25)
Acum ei îl pun pe Ioan în faţa unei probleme tehnice. „Dacă nu eşti niciunul din aceştia, de ce faci ce doar aceștia ar trebui să facă? De ce botezi?“
Drept răspuns, Ioan le-a zis: „Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru stă Unul, pe care voi nu-L cunoaşteţi. El este Acela care vine după mine, şi care este înaintea mea; eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor Lui.” (Ioan 1:26-27)
Astăzi noi îi spunem acestui bărbat Ioan Botezătorul. Dar el spune că nu a folosit decât apă. După El urma să vină Cel care avea să boteze cu adevărat – adică cu Duhul Sfânt şi cu foc. Acel foc este botezul judecăţii care va veni asupra acestui Pământ. Botezul cu Duhul Sfânt a avut loc în Ziua Cincizecimii. Unii se întreabă dacă Hristos S-a aflat în mijlocul mulţimii în ziua aceea din Fapte 2... Nu ştim... Dar poate că a fost!
„El este Acela care vine după mine şi care este înaintea mea; eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor Lui.” Slujitorul trebuie să facă orice sarcină încredinţată de stăpânul lui. Un discipol însă trebuia să ducă la îndeplinire orice sarcină, mai puţin dezlegatul şireturilor învăţătorului. Aceasta era regula acelor vremuri. Ioan spune că este un slujitor: nu un ucenic, ci un rob! Şi recunoaște că nici atât n-ar merita să fie, deși era – slujitor!
Aceste lucruri s-au petrecut în Betabara, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan. (Ioan 1:28)
Apostolul Ioan ne familiarizează și cu geografia acelor locuri. El ne dă mai multe nume de localităţi şi date calendaristice. Aici avem numele Betabara, pentru ca în versetul următor să ni se precizeze când vor avea loc evenimentele descrise: „a doua zi”. Ioan ne arată în fiecare cuvânt al Evangheliei sale că că Isus Hristos, Cel venit din veşnicii, Cuvântul întrupat, era cu totul conectat la acel moment la geografia şi calendarul pământesc.