Tuesday Jun 25, 2024
Ioan 13:1-11 | Itinerar Biblic | Episodul 296
Dragi prieteni, ne bucurăm că am primit aprobare de sus să ne reîntâlnim, și-am fi și mai împliniți să știm că fiecare ediție a acestui program contribuie cu ceva la creșterea și maturizarea spirituală a fiecăruia care ascultă „ca un ucenic”: adică, dorind să practice ce i s-a predat/recomandat! Vrem să fim asemenea ucenici, pentru că avem un același mare Învățător – și nu un pastor sau un învățător ne este dascălul, ci Însuși Isus Hristos, prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt și prin puterea exemplului Său binecuvântat!
Am intrat data trecută în cap. 13 al Evangheliei lui Ioan, și spuneam că face parte dintr-o secțiune în care Domnul Isus Se consacră pregătirii ucenicilor pentru apropiata Sa moarte și Înviere, și pentru lucrarea lor de după Înălțarea Lui! Capitolul a început cu o formidabilă lecție de smerenie predată ucenicilor, cărora – în pofida împotrivirii unora și-a jenei generale – Mântuitorul le spală picioarele înainte de ospățul de Pesah.
După care, o lecție de sfințire și curățire le dă Domnul, argumentându-Și gestul și ajutându-i nu doar să priceapă și să accepte, ci și să-și aproprieze atenționările lui Isus.
După ce le-a spălat picioarele, Şi-a luat hainele, S-a aşezat iarăşi la masă şi le-a zis: „Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu. Adevărat, adevărat vă spun că robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel ce l-a trimis. Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi. (Ioan 13:12-17)
Dacă vreţi să aveţi bucurie în viaţa voastră, mergeţi înaintea Domnului şi mărturisiţi-vă păcatele. Aceasta este una dintre problemele bisericilor creştine din ziua de azi. Poate că avem capul plin de doctrină, dar ne miros picioarele. Fraţii mei, nimic nu miroase la fel de neplăcut ca picioarele nespălate – iertați-mi exprimarea poate prea bolovănoasă, dar sper că înțelegeți la ce mă refer! Poate că acesta este motivul pentru care unele dintre programele noastre de biserică nu miros prea bine... sau pentru care nu prea mai aducem oameni la Hristos. Trebuie să ne mărturisim, pentru a putea avea părtăşie cu Hristos, iar El să binecuvânteze cu rod umblarea noastră și lucrarea Lui în și prin noi.
Isus a spus că aşa cum El le-a spălat picioarele, şi ei trebuie să-şi spele picioarele unii altora. Ce înseamnă acest lucru? Pavel spune în Epistola către Galateni (6:1) cum trebuie să facem acest lucru. „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu!” Atunci când un frate în Hristos cade în păcat, el trebuie să fie ajutat de către cineva spiritual să revină în părtăşie. A-l lovi şi a-l critica nu înseamnă a-i spăla picioarele. A-l ridica pe cel căzut înseamnă a-i spăla picioarele. În Biserică avem tot felul de daruri și talente, vorbitori excelenţi şi muzică frumoasă, dar nu există trezire spirituală! Este nevoie de spălarea picioarelor; avem nevoie de curăţire. Dar înainte să putem să spălăm picioarele sfinţilor, trebuie să-L lăsăm pe Domnul slavei să ne spele picioarele. Trebuie să mergem la El pentru a fi curăţaţi ori de câte ori ne murdărim!
David se roagă (Ps. 139:23-24): „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea veşniciei!” Nu există om care să trăiască măcar o zi fără păcat. Trebuie să I le mărturisim Domnului, ca să fim curăţaţi. Suntem spălaţi prin Cuvântul lui Dumnezeu. Ne punem picioarele în mâinile Lui, ceea ce înseamnă că ne supunem total Lui. În felul acesta suntem puşi în părtăşie cu Domnul Isus. Nu lăsaţi să treacă nicio zi fără această pocăință și părtăşie!
Ucenicii erau ca un grup de copii în acea odaie de sus: un pic speriaţi, şi era normal să fie aşa. Umbra Crucii se abătuse asupra acestui mic grup... care primește acum o a treia lecție – după cele despre smerenie și sfințenie, una despre sinceritate!
Nu vorbesc despre voi toţi; cunosc pe aceia pe care i-am ales. Dar trebuie să se împlinească Scriptura, care zice: ‘Cel ce mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea.’ (Ioan 13:18)
Domnul Isus are grijă să fie foarte atent și precis când vorbeşte. Tocmai le spusese că sunt fericiţi cei care – pentru că le știu – și împlinesc aceste lucruri!... iar acum le spune că este unul care nu le poate face. Ştiţi de ce? Pentru că acela nu crezuse! Isus le spusese deja că nu toţi sunt curaţi. Le spusese: „Voi mă numiţi Învăţător şi Domn...” Un învăţător este o persoană pe care trebuie să o crezi. Un domn este o persoană pe care trebuie să o asculţi. Credinţa şi ascultarea trebuie să meargă împreună. Credinţa vie, mântuitoare duce la ascultare. Or, Iuda nu avea această credinţă!
Isus citează din Psalmul 41:9: „...[cel] care mânca din pâinea mea, ridică şi el călcâiul împotriva mea.” Se referea la Iuda. Aici nu este vorba despre faptul că acest om îşi pierde viaţa spirituală, este mai degrabă o descoperire a faptului că el nu a avut niciodată o viaţă spirituală! El nu era o oaie devenită necurată, ci un porc ce se întorsese în mocirlă, sau un câine care s-a întors la ce-a vărsat. Aceasta este imaginea lui Iuda Iscarioteanul. Și când te gândești că omul acesta fusese și el prezent în camera de sus la momentul spălării picioarelor! A fost și el spălat prin Cuvântul lui Dumnezeu, dar a respins complet acest dar!
Haideţi să mai trecem odată prin acest pasaj, să fie totul foarte clar. Sângele lui Isus Hristos este latura spirituală a jertfei Lui. Sângele ne curăţă de păcate. Sângele Lui a șters vina păcatelor şi a anulat datoria pe care o aveam. A făcut posibil ca eu să stau în prezenţa lui Dumnezeu, iertându-mi toate greşelile. Sângele este pentru ispăşirea pedepsei penale. Spălarea cu apă reprezintă aspectul uman al jertfei. Aceasta este pentru curăţirea noastră din perspectivă morală. După ce obţinem posibilitatea de a sta în prezenţa lui Dumnezeu pe baza jertfei lui Isus Hristos, apa este cea care ne curăţeşte în activităţile noastre zilnice.
Vă spun lucrul acesta de pe acum, înainte ca să se întâmple, pentru ca, atunci când se va întâmpla, să credeţi că Eu sunt. (Ioan 13:19)
Isus le spune că unul dintre ei va „ridica (mâna)/călcâiul” împotriva Lui, şi le spune asta dinainte, pentru ca atunci când se va întâmpla, să nu fie surprinşi. Apoi, ei nu vor avea regrete că Isus a fost trădat fără să știe de unde I s-a tras! Aţi observat vreodată că Isus este „lucrat”, trădat – din interior? La fel se întâmplă şi astăzi. Mulţi oameni se plâng de păcatul din afara bisericii, dar nu acesta afectează biserica. Mulți păcătoşi sunt încă salvaţi. Adevăratele răni sunt provocate de cei dinăuntru, când Isus Hristos este trădat din interior.
Adevărat, adevărat vă spun că cine primeşte pe acela pe care-l trimit Eu, pe Mine Mă primeşte; şi cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Ioan 13:20)
Isus spune aceste lucruri în context, pentru că și Iuda fusese trimis în misiuni împreună cu ceilalţi apostoli. Și el predicat şi poate chiar făcuse vindecări. „Cine primeşte pe acela pe care-l trimit Eu, pe Mine Mă primeşte; şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” Nimeni nu este mântuit prin credinţa mesagerului sau a pastorului. Suntem mântuiţi în urma auzirii Cuvântului lui Dumnezeu, şi dacă-L primim pe Hristos! Să ne imaginăm că un curier vă aduce o telegramă care vă anunţă că unchiul cel bogat a murit şi v-a lăsat o moştenire substanţială. Dacă cel care vă aduce mesajul este un hoţ, asta nu anulează mesajul telegramei, nu-i aşa?
Eu cunosc un pastor care a devenit necredincios. Cineva care m-a dus la gară într-o zi mi-a spus: „Dr. McGee, sunt foarte confuz. Eu am fost mântuit prin lucrarea acelui om. Eu ştiu că sunt mântuit şi că sunt un copil al Domnului, dar sunt confuz, cum puteţi explica această situaţie?” Și i-am arătat acelui om acest text şi i-am spus că şi Iuda a predicat şi a adus oameni la Isus, dar nu prin vreun merit personal, ci pentru că a transmis mesajul. Dumnezeu binecuvântează Cuvântul Său. Noi suntem mântuiţi în urma auzirii Cuvântului.
După ce a spus aceste cuvinte, Isus S-a tulburat în duhul Lui, a mărturisit şi a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde.” Ucenicii se uitau unii la alţii şi nu înţelegeau despre cine vorbeşte. Unul din ucenici, acela pe care-l iubea Isus, stătea la masă culcat pe sânul lui Isus. Simon Petru i-a făcut semn să întrebe cine este acela despre care vorbea Isus. Şi ucenicul acela s-a rezemat pe pieptul lui Isus şi I-a zis: „Doamne, cine este?” (Ioan 13:21-25)
Să nu credeţi că Isus nu a fost afectat de faptul că Iuda urma să Îl trădeze. Și El era tulburat. Ucenicii erau uluiţi. Puteţi să vă imaginaţi unda de şoc care a străbătut camera aceea. Iuda şi-a jucat rolul atât de bine, încât nimeni din încăperea aceea nu a bănuit că el era trădătorul. (Și cred că nici el nu se simțea în pericol de a fi deconspirat!) Toţi se întrebau care dintre ceilalţi ar putea fi, ba chiar fiecare se întreba despre sine. Fiecare dintre ei se simţea în stare să facă această faptă.
Eu mă îndoiesc că mica pantomimă jucată de Ioan şi Petru a fost observată de ceilalţi. În acea încăpere era multă confuzie. Probabil că Petru stătea undeva mai departe de Isus, şi de vreme ce Ioan stătea alături de El, Petru i-a făcut semn lui Ioan să-L întrebe... iar
Isus a răspuns: „Acela căruia îi voi întinge bucăţica şi i-o voi da.” Şi a întins o bucăţică şi a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon, Iscarioteanul. (Ioan 13:26)
Era un obicei ca la o masă, gazda să ia o bucată de pâine, să o înmoaie în sos şi să i-o dea invitatului de onoare. Prin acest gest, Isus îl prezintă pe Iuda ca invitat de onoare. Era un gest de prietenie. Iuda se află la o răscruce... iar Domnul Isus, cu bunătate, ţine uşa deschisă pentru Iuda până în ultimul moment. Chiar şi în grădină, Isus îi spune: „Prietene” (Mt. 26:50). El încă ţine uşa deschisă pentru Iuda... dar știa ce va face Iuda. Aşa cum a mai spus cineva, „preştiinţa nu este cauzalitate“. Cu alte cuvinte, deşi Isus ştia ce urma să facă Iuda, El nu l-a constrâns să procedeze aşa. Ba chiar, în ciuda acestui fapt, Isus i-a oferit lui Iuda prietenia până în ultimul moment.
Cum a fost dată bucăţica, a intrat Satana în Iuda. Isus i-a zis: „Ce ai să faci, fă repede.” (Ioan 13:27)
Satana l-a cucerit pe Iuda progresiv. Eu nu cred că Satana poate să pună stăpânire pe cineva instantaneu. Sunt multe alunecări mici care-i permit lui Satana să cucerească tot mai mult teren. Iar în cele din urmă, el pune stăpânire. Domnul i-a dat lui Iuda ocazia să-L primească, dar Iuda I-a întors spatele Domnului.
După care Satana a pus complet stăpânire pe Iuda... Iar Iuda crede că hotărăşte pentru sine! Dumnezeu nu trimite pe nimeni în iad, omul se aruncă singur acolo. Observaţi că Dumnezeu respectă decizia omului şi o susţine. Când cineva Îl primeşte pe Isus, Dumnezeu spune „Te susţin în decizia ta, te primesc“. Când cineva spune că Îl respinge pe Hristos, Dumnezeu îi spune de asemenea: „Îţi respect decizia!”
Acum Isus îi cere să plece repede. Chiar şi după ce a luat decizia, el nu este în afara controlului lui Dumnezeu. Acţionând astfel, el este în planul lui Dumnezeu. Vă aduc aminte că liderii religioşi fuseseră de acord să nu-L aresteze pe Isus şi să nu-L răstignească de faţă cu mulţimea adunată pentru sărbătoare. Doreau să aştepte până se va termina sărbăroarea. Dar Isus îi spune lui Iuda să meargă şi să facă repede ce are de făcut. Astfel El accelerează evenimentele, impunându-le ritmul decis de Dumnezeu, și nu pe cel convenit de oamenii răi! Iuda este nevoit deci să plece să le spună liderilor religioşi că a fost descoperit şi că trebuie să acţioneze rapid.
Dar nimeni din cei ce şedeau la masă n-a înţeles pentru ce îi zisese aceste vorbe. Unii credeau că, de vreme ce Iuda avea punga, Isus voia să-i spună: „Cumpără ce ne trebuie pentru praznic” sau îi poruncea să dea ceva săracilor. (Ioan 13:28-29)
Nimeni din cei prezenţi la masă nu a bănuit că Iuda era un trădător. Observaţi că Domnul nu cere ajutor. Ei aveau un fond care era administrat într-o mod similar unei afaceri. De asemenea, acest verset ne spune că Isus nu îi hrănea pe ucenici în mod miraculos. Ei mergeau să cumpere mâncare. Nu erau un grup „excentric”, ci relativ normal. Iar Iuda era trezorierul cetei. Întotdeauna există ispite și suspiciuni când vine vorba de administrarea banilor, asta e valabil şi în ziua de azi. În perioada sărbătorilor de Paşte se făceau donaţii săracilor, astfel că apostolii au presupus că Isus i-a cerut lui Iuda să doneze nişte bani.
Iuda, după ce a luat bucăţica, a ieşit în grabă. Era noapte. (Ioan 13:30)
Observaţi faptul că atunci când Iuda a ieşit afară era noapte. Pentru Iuda aceasta era o noapte veşnică. Era ziua Diavolului, iar aceasta este ca întunecimea ce a venit peste Egipt. Acest om a ieşit în bezna veşnică.
Lucrarea lui Dumnezeu evoluează încet. Planul Diavolului se desfăşoară repede. Diavolul trebuie să se mişte repede pentru că zilele lui sunt limitate. Dumnezeu are la dispoziţie veşnicia întreagă pentru a-Şi duce la îndeplinire planurile. De multe ori însă noi nu înţelegem acest lucru.
Acum se schimbă ceva în această cameră. Iuda a plecat, iar Domnul începe să le vorbească acestor oameni. Ei sunt înspăimântaţi. Umbra crucii se lăsa tot mai apăsătoare asupra acestui grup mic din odaia de sus. Acum Domnul încearcă să le ridice moralul, să le abată privirea de la prezent la viitor, de la finit la veşnic, de la lucrurile fizice la cele spirituale. Deşi Petru Îl întrerupe, eu cred că discursul lui Isus începe aici şi continuă în capitolul 14.
După ce a ieşit Iuda, Isus a zis: „Acum, Fiul omului a fost proslăvit şi Dumnezeu a fost proslăvit în El. Dacă Dumnezeu a fost proslăvit în El, şi Dumnezeu Îl va proslăvi în El Însuşi, şi-L va proslăvi îndată . (Ioan 13:31-32)
Domnul Isus trece pe tărâmul spiritual și le aduce la cunoștință realități în legătură cu care nu știu cât de avizați sau de lămuriți vor fi fost ucenicii. Le spune că Fiul Omului va fi proslăvit, iar aceasta se va întâmpla prin moartea şi învierea Sa. Din perspectivă umană, crucea înseamnă ruşine şi înfrângere, dar Dumnezeu decisese ca mântuirea lumii să vină prin cruce.
Copilaşilor, mai sunt puţin cu voi. Mă veţi căuta, şi, cum am spus iudeilor că, unde Mă duc Eu, ei nu pot veni, tot aşa vă spun şi vouă acum. (Ioan 13:33)
Iuda a plecat, aşa că El li se poate adresa celorlalţi cu „copilaşilor”; le spune că El urmează să meargă la cruce... şi nimeni nu poate merge la cruce aşa ca Isus. El a suferit singur, este o suferinţă pe care a îndurat-o Hristos pe care nimeni nu o poate înţelege.
Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” (Ioan 13:34-35)
Acum El le dă o nouă poruncă. Unii se comportă de parcă Isus ar fi spus aici: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă sunteţi fundamentalişti și dogmatici”! Şi eu cred în fundamentul credinţei, cred în autenticitatea Cuvântului lui Dumnezeu, în faptul că Scriptura este inspirată, în divinitatea lui Isus Hristos, în valoarea doctrinelor biblice. Cred că moartea Lui pe cruce a fost o moarte substituţionară, pentru păcatele întregii lumi. Cred că Isus a fost înviat în trup şi S-a înălţat la cer şi că va reveni să-Şi ia biserica din această lume. Dar vreau să vă spun acest lucru şi încerc s-o fac cu grijă: acceptarea acestor lucruri nu îi schimbă pe cei nemântuiţi din lume. Lumea este în disperată nevoie de puţină dragoste. Isus spune că ucenicii lui vor fi recunoscuţi prin faptul că vor dovedi dragoste!
Tatăl meu a murit când eram încă un copil (povestește JVMcGee), așa că a trebuit să-mi găsesc de lucru pentru a le susţine pe mama şi pe sora mea. Am locuit cu un unchi și două mătuşi, toți necăsătoriți. Una din mătuşi era baptistă, cealaltă presbiteriană. Unchiul era necredincios şi-i plăcea berea. În fiecare duminică se trezea la masa de prânz; iar în timpul cinei de duminică, cele două mătuşi se certau şi auzeam de fiecare dată numai lucruri urâte despre baptişti şi presbiterieni. Peste mai mulţi ani, unchiul meu era în spital şi una dintre aceste mătuşi m-a întrebat cu ochii în lacrimi: „Vernon, de ce nu l-a primit pe Hristos?” Era cât pe-aci să-i dau un răspuns usturător. Nu-i putem câştiga pe necredincioşi dacă avem o atitudine de creştini canibali. „Dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, luaţi seama să nu fiţi nimiciţi unii de alţii!” (Gal. 5:15). Iată ce-i ţine pe necredincioşi departe de biserică. Acesta este motivul pentru care nu vin să audă Evanghelia. Ei aud bârfele înainte să audă Evanghelia! Nu înţelegeţi că cea mai importantă poruncă pentru un creştin nu este de a mărturisi, nu de a sluji, ci de a-i iubi pe ceilalţi credincioşi?
Tertulian scrie că guvernul roman a fost deranjat de ceea ce se întâmpla cu biserica primară. Numărul creştinilor creştea într-un ritm foarte rapid. Din cauză că nu voiau să ardă tămâie înaintea imaginii împăratului, romanii au gândit că creştinii nu sunt loiali. Au fost trimise iscoade la întâlnirile creştinilor care s-au întors cu rapoarte în care spuneau: „Creştinii aceştia sunt oameni foarte ciudaţi. Ei se întâlnesc în încăperi goale pentru a se închina. Nu au niciun chip cioplit. Ei vorbesc despre Unul pe nume Isus, care nu este de faţă, dar pe care se pare că Îl aşteaptă să vină din clipă în clipă. Şi cum Îl mai iubesc şi cum se mai iubesc unii pe alţii!” Dacă în ziua de azi un guvern ateu ar trimite iscoade în biserica dumneavoastră să vadă dacă creştinismul este o credinţă autentică, ce ar găsi? Care ar fi raportul lor? Ar spune ei despre creştini că se iubesc unii pe alţii?
„Doamne”, I-a zis Simon Petru, „unde Te duci?” Isus i-a răspuns: „Tu nu poţi veni acum după Mine, unde Mă duc Eu, dar mai târziu vei veni.” „Doamne”, I-a zis Petru, „de ce nu pot veni după Tine acum? Eu îmi voi da viaţa pentru Tine.” Isus i-a răspuns: „Îţi vei da viaţa pentru Mine? Adevărat, adevărat îţi spun că nu va cânta cocoşul, până te vei lepăda de Mine de trei ori. (Ioan 13:36-38)
Petru este un om cu care putem rezona. Eu cred că un copil al lui Dumnezeu nu l-ar trăda pe Isus cum a făcut-o Iuda. Diavolul nu are control asupra voastră pentru că Duhul Sfânt locuieşte în voi. Dar nu cred că există vreun om care n-ar proceda ca Simon Petru. Problema lui nu era faptul că Satana intrase în inima lui, ci faptul că se încredea în propriile puteri. Eu cred că toţi avem această problemă.
Petru îl iubea cu adevărat pe Domnul: era gata să-L apere. Dar Domnul a trebuit să-l trateze ca pe un copil. Petru gafa des, şi nu cred că acest om a ajuns la maturitate spirituală şi mentală până în Ziua Cinzecimii. Singurul lucru pe care l-a înţeles din tot ce a spus Isus a fost că El trebuia să plece... și a reacţionat ca un copil care spune „Unde pleci, tati? Vin şi eu!” Prima întrebare a sa este: „Unde te duci?“, iar a doua: „De ce nu pot veni și eu?”
Când Isus i-a răspuns, „Tu nu poţi veni acum după Mine, unde Mă duc Eu; dar mai târziu vei veni”, singurul cuvânt pe care îl aude Petru este „acum”. El este ca un copil căruia mama îi spune că nu poate lua prăjitură acum, ci trebuie să aştepte până după masă; copilul se opreşte la cuvântul „acum” – el vrea prăjitura acum, nu vrea să aştepte până după cină!
Dragostea şi loialitatea lui Petru faţă de Isus erau sincere. El dorea să-L urmeze pe Domnul oriunde S-ar fi dus. Când Petru spune „Eu îmi voi da viaţa pentru Tine”, el credea fiecare cuvânt pe care-l spunea. A încercat să se lupte pentru Domnul său, i-a tăiat urechea acelui slujitor. (Și i-a tăiat urechea pentru că era pescar, nu soldat... sunt convins că el a țintit capul slujitorului!) Când Domnul i-a spus lui Petru că se va lepăda de El de trei ori înainte de cântarea cocoşului, era deja noapte. Petru pur şi simplu nu putea crede că până la răsăritul soarelui se va lepăda de Domnul său – și încă de trei ori!
Avem aici o lecţie importantă. Petru era prea încrezător în forţele proprii. Trebuie să învăţăm de aici că nu putem avea încredere în firea noastră. Pavel spune: „când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Cor. 12:10). Îţi recunoşti slăbiciunea sau crezi că eşti puternic? Cineva l-a întrebat pe Dwight L. Moody, „Aveţi destul de mult har să muriţi pentru Isus?” El a răspuns: „Nu, El nu mi-a cerut acest lucru! Dar dacă-mi va cere, El îmi va da har suficient pentru ca să pot face ce-mi cere!” Aceasta trebuie să ne fie abordarea - firea noastră este slabă, dar Dumnezeu ne va împlini orice nevoie. (Atenție: n-am spus „dorință”!)
Ne oprim aici, ne despărțim puțin... dar – cu ajutorul Domnului – pe curând!