Tuesday Jun 25, 2024

Ioan 13:1-11 | Itinerar Biblic | Episodul 296

Stimați ascultători, pășim în continuare alături de Mântuitorul Isus Hristos prin Evanghelia după Ioan – și intrăm în cea de-a patra secţiune importantă a acestei scrieri nou-testamentare. Evangheliei după Ioan. Vă reamintesc – am studiat la început prologul care cuprinde primele optsprezece versete din capitolul 1. Apoi în restul capitolului a urmat introducerea. Apoi am văzut mărturii ale lucrării Sale şi ale cuvintelor Sale, în capitolele de la 2 la 11 – așa numită „cartea semnelor”, pentru că include și se ocupă de semnele/minunile prin care Domnul Isus a urmărit să întărească mărturia Sa că este Fiul lui Dumnezeu.

În continuare, în capitolele de la 13 la 17 ne vom ocupa de alte mărturii ale lui Isus pentru martorii Lui (de astă dată în formulă restrânsă, pentru că nu mai vorbim despre o lucrare publică, ci despre una mai degrabă privată și discretă – cu și pentru ucenicii Săi). Apoi vom privi la cap. 18-20, concentrate asupra Patimilor și Învierii Mântuitorului... iar cap. 21 va încheia Evanghelia într-o notă aproape la fel de maiestuoasă precum a început.

Desigur, sunt mai multe prisme prin care putem privi și porționa această scriere, ca s-o înțelegem mai bine; de exemplu, putem spune fără teama de a greși că în primele douăsprezece capitole, subiectul este lumina. Martorii vorbesc despre lucrarea publică a lui Isus şi despre faptul că El este Lumina. Tema a rămas evidentă și de actualitate până-n ultimele clipe și cuvinte ale lucrării publice a Domnului Isus, așa cum a redat-o Ioan: „Eu am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric.” (Ioan 12:46) Iar câteva versete mai devreme citim: „Lumina mai este puţină vreme în mijlocul vostru. Umblaţi ca unii care aveţi lumina, ca să nu vă cuprindă întunericul: cine umblă în întuneric nu ştie unde merge. Câtă vreme aveţi lumina printre voi, credeţi în lumină, ca să fiţi fii ai luminii.” Isus le-a spus aceste lucruri, apoi a plecat şi S-a ascuns de ei. (Ioan 12:35-36). Iată rezultatele teribile ale respingerii repetate a Cuvântului lui Dumnezeu: Mântuitorul Se retrage, iar ei – care n-au vrut să creadă – vor ajunge să nu mai poată să creadă, pentru că aveau inimile împietrite și ochii orbiți, nesocotind astfel Harul.

Ioan prezintă deci până aici conflictul dintre lumină și întuneric – nu dintre răutate și bunătate, nu dintre sfințenie și păcătoșenie, ci dintre lumina credinței și acceptării și întunericul și orbirea îndărătnică a necredinței. Lumina simbolizează mântuirea, sfințenia, viața; întunericul este imaginea condamnării, păcatului și morții! Vorbim de (și Ioan relevă) întuneric mental, moral, juridic, veșnic! A alege să rămâi în întuneric în ce-L privește pe Hristos înseamnă să alegi iadul cel veșnic, „unde viermele... nu moare şi focul nu se stinge.” (Marcu 9:44, 46, 48)

Or, capitolul precedent (12) din Evanghelia lui Ioan se încheie cu avertismentul că respingerea Cuvântului lui Dumnezeu duce la condamnare. Mântuirea vine prin Cuvânt și prin credință, și tocmai Scriptura pe care oamenii au respins-o și-o resping va constitui dovada supremă ce le va fi pusă înainte la judecată tuturor celor ce aleg să nu creadă! Să nu îndrăznim să ne jucăm cu șansele și ocaziile de a ne întoarce la Dumnezeu! Lumina nu va străluci totdeauna! Hristos Se va ascunde într-o bună zi, și nu va mai lumina...

Și dacă în primele 12 capitole tema principală a fost lumina, în discursul din camera de sus, Isus vorbeşte despre dragoste. El îi iubeşte pe ai Lui... așa cum ultima parte a evangheliei, capitolele de la 18 la 21 este despre viaţă. El a venit să ne aducă viaţă, viaţa care era în El. Noi căpătăm viaţa prin moartea și Învierea Lui. El e Sursa Vieții!

Domnul Isus ne-a oferit în Evanghelii câteva mesaje importante. Ne-am ocupat de vreo trei dintre acestea în Evanghelia după Matei: Predica de pe Munte (Mat. 5-7); apoi capitolul 13 plin cu parabole în care ne vorbeşte despre Împărăţia Cerurilor; şi cuvântarea escatologică de pe Muntele Măslinilor (Mat. 24-25). Acum ajungem la discursul din odaia de sus, relatat în Ioan 13-17. Acesta este unul din cele mai măreţe mesaje pe care ni le-a transmis Domnul. Este cel mai lung discurs al lui Isus şi este foarte important pentru noi în ziua de azi, pentru că El Și-a luat ucenicii în camera de sus şi le-a descoperit alte adevăruri importante. Mesajul este la fel de adecvat şi pentru vremea noastră. Nu găsim nicăieri nimic asemănător cu acest mesaj. Lucrarea Sa publică era încheiată, El fusese respins. Acum El îşi exprimă dragostea pentru ai Săi, și ne transmite cum trebuie să trăim viaţa de credinţă, ne spune ce daruri ne-a oferit, şi ne vorbeşte despre relaţia dintre El şi cei care sunt ai Lui. Pe drumul Său spre cruce, El nu are nimic de spus fariseilor, conducătorilor religioşi sau guvernului roman. Mesajul cuprins în aceste patru capitole (13-17) din Evanghelia după Ioan este pentru cei ce sunt ai Lui!

Capitolul 13 constituie începutul celei de-a doua secțiuni majore (așa numita „carte a gloriei/slavei” – pentru că redă întoarcerea Domnului Isus la Tatăl); avem în acest capitol cel puțin trei lecții de mare importanță pentru fiecare credincios: o lecție de smerenie, una de sfințenie și o lecție de sinceritate. Și sper nu doar să le sesizați, ci și să le asimilați – pentru că „dacă știți aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceți!” (Ioan 13:17)

Învățătura prin care Învățătorul și Mântuitorul Hristos Își pregătește ucenicii pentru plecarea Sa începe în timpul ultimei Cine (sau Cina cea de taină) – masa de Pesah oferind cadrul pentru așezarea Noului Legământ, ce se va celebra de-atunci în comunitățile creștine sub formă de Masa/Cina Domnului. Scena este dintre cele mai neobișnuite, și din nou avem de-a face cu un incident relatat numai de Ioan. Mi-aş dori ca acest tablou, și mesajul pe care ni-l transmite, să ne scuture. Dar poate că l-am parcurs și l-am auzit explicat de atâtea ori, că nu ne mai surprinde. Dar el e grandios, e dincolo de cuvinte; pe scurt, Isus Hristos părăseşte gloria cerească şi vine pe Pământ, Se pune în poziţia de cel mai umil slujitor şi spală picioarele ucenicilor!

Vă amintiţi că în debutul capitolului precedent – 12 – am asistat la ungerea picioarelor lui Isus de către Maria, în casa din Betania văzut că picioarele lui Isus au fost unse. Aici, la începutul capitolului 13, picioarele ucenicilor sunt spălate. Ce diferenţă! Picioarele ne transmit ceva despre umblarea unei persoane, iar picioarele unse cu parfum ale lui Isus ne spun despre mireasma deosebită a umblării Domnului nostru. În drumul Mântuitorului pe acest pământ, El nu S-a pângărit în niciun fel. El a rămas sfânt, fără pată, neîntinat.

Picioarele apostolilor, da – aveau nevoie să fie spălate! Isus le-a spălat picioarele cu apă, nu cu sânge. Este important să observăm acest lucru. Aud mulţi oameni spunând că se simt împrospătaţi prin curăţirea în sânge. Această idee Îl dezonorează pe Domnul nostru. Sângele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu ne curăţeşte de păcate, cele trecute, prezente şi viitoare, dar o singură dată. Hristos S-a adus o singură dată jertfă: „Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi.” (Evr. 10:14). Când noi am venit la Isus Hristos ca nişte păcătoşi, sângele Lui, care a fost vărsat o singură dată, ne-a şters păcatele şi ne-a justificat în faţa lui Dumnezeu. Dar noi trebuie să ne curăţăm periodic pe parcursul călătoriei noastre, deoarece ne murdărim şi trebuie să ne spălăm. Vom vedea că Domnul le va explica ucenicilor că de aceea le spală picioarele.

Din text, reies trei cauze pentru care Învățătorul a spălat picioarele ucenicilor, şi le vom menționa și noi în continuare:

Înainte de Praznicul Paştelor, Isus, ca Cel care ştia că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl şi fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt. În timpul cinei, după ce diavolul pusese în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gândul să-L vândă... (Ioan 13:1-2)

Isus le-a spălat picioarele pentru că ştia că „I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta”. Lucrarea Lui va continua şi după ce El Se va întoarce înapoi în ceruri. El S-a identificat cu ai Săi, şi astăzi El încă spală picioarele ucenicilor Săi. El spune că va pleca din această „lume” (kosmos, care are semnificaţia de sistemul acestei lumi). Aceasta este lumea omului, o lume a păcatului. Este o civilizaţie ce funcţionează după reguli atee și/sau împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Hristos, şi care – de aceea – este sub judecată. Isus le spală picioarele ucenicilor pentru că va pleca din această lume, iar ei trebuiau să învețe că trebuie curățare periodică de praful acestei lumi corupte și coruptibile.

Al doilea motiv pentru care Isus a făcut acest lucru este pentru că i-a iubit pe ai Săi. Și mai exact spus: „i-a iubit până la capăt”. Iubirea Domnului Isus se exprimă nu doar prin gestul și slujba specifice slugilor, ci și prin ce simboliza acest act: moartea lui crudă, umilitoare și nedreaptă de pe cruce, prin care devine posibilă curățarea spirituală deplină a oricui crede și se încrede în Domnul Isus! El Se duce la Tatăl pentru că i-a iubit pe ai Săi. El Şi-a dat viaţa pentru a-i salva pe ai Săi, şi trăieşte pentru ca aceştia să fie salvaţi. Noi avem un Mântuitor minunat, El ne iubeşte în totalitate, „până la capăt” (care poate să însemne atât: „pe deplin” – El le-a arătat măsura deplină a dragostei Lui; fie: „până la sfârșitul misiunii/vieții Sale”; fie: „până la jertfa supremă”)

Aș zice că o cumulare a acestor aspecte este mai aproape de realitate: Domnul Isus a dat măsura deplină a iubirii Sale, până la sfârșitul vieții și misiunii Lui, cu prețul jertfei de Sine! Dragostea Domnului Isus este divină, este din Dumnezeu care în esența Sa este Dragoste! Dumnezeu ne iubeşte cu o iubire veşnică, nu-L putem opri să ne iubească.

Al treilea motiv este pentru că în cameră mai intrase cineva. Exista un musafir nepoftit, şi anume Satana. Spunem că în odaia de sus erau prezente treisprezece persoane, dar în realitate erau paisprezece, întrucât Satana era şi el acolo. El era în inima lui Iuda Iscarioteanul, unde pusese gândul de a-L trăda pe Isus. Ori de câte ori intră Diavolul într-o lucrare creştină, sunt afectate şi alte persoane – şi Domnul trebuie să le spele. Este nevoie ca Domnul să ne spele, dacă vrem să avem părtăşie cu El. (Și să nu omitem că – deși nu e specificat expres aici – Domnul a spălat picioarele tuturor ucenicilor, deci și ale trădătorului!)

Observaţi că aceste evenimente se petreceau la sărbătoarea Paştelui, „în timpul cinei”. Atenție – nu este vorba de Cina Domnului! Ioan nici nu menţionează Cina Domnului. În primul rând, instituirea Noului Legământ a avut loc – conform evangheliilor sinoptice – la un moment dat în timpul mesei de Pesah, care având loc seara putem vorbi despre cină. Apoi, la momentul la care scria Ioan aceste rânduri (în ultimii ani ai primului secol creștin), existau deja creştini care făceau din Cina Domnului un ritual. Exista pericolul real de a acorda o importanţă mai mare ritualului decât Persoanei lui Isus Hristos. Este mult mai important să-L cunoaştem pe Isus Hristos decât să participăm la Cina Domnului. Nu este nicio binecuvântare în această participare ritualică, dacă nu cunoşti Cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu-L cunoști pe El personal, și dacă nu-L recunoști ca Mântuitorul și Domnul tău! Un profesor de apologetică obişnuia să spună că Hristos este în inima ta, iar pâinea în stomac. Pâinea nu va rămâne mult timp acolo, dar este esenţial ca Hristos să rămână în inima ta. Acesta cred eu că este motivul pentru care nu vorbeşte Ioan despre Cina Domnului.

...Isus, fiindcă ştia că Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâini, că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se duce... (Ioan 13:3)

O bună interpretare a acestui verset este: „De vreme ce Isus ştia că Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâini, că El venise de la Dumnezeu şi Se întorcea la Dumnezeu...” Aici este reafirmată ideea că Isus face acest lucru pentru că Se întoarce la Tatăl. Este important să reţinem acest amănunt. Știind toate acestea, descendența și prerogativele Sale slăvite și veșnice, El nu Se dezice de apectele umilitoare ale slujirii Sale – maiestuoase în smerenia, ascultarea și lepădarea de Sine depline pe care le-a dovedit până la capăt!

...S-a sculat de la masă, S-a dezbrăcat de hainele Lui, a luat un ştergar şi S-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. (Ioan 13:4-5)

Spălarea picioarelor era în Orient un gest obișnuit de întâmpinare a oaspeților. La început o necesară igienizare după disconfortul călătoriilor, spălarea picioarelor va căpăta ulterior și alte sensuri: supunere, politețe, prețuire. Vorbindu-le fără cuvinte despre smerenie și egalitate frățească, despre curățare, dar și despre moartea și Învierea Sa, Domnul Isus Se dezbracă, Îşi dă jos roba, apoi ia un prosop şi Se înfăşoară cu el... Ia postura unui slujitor și purcede la spălarea picioarelor ucenicilor.

Când am studiat capitolul 21 din Exodul am aflat despre legea cu privire la sclavi. Un sclav evreu slujea stăpânului timp de şase ani şi era eliberat în al şaptelea an. Dacă în timpul cât era în slujba stăpânului se căsătorea şi avea copii, sclavul era eliberat, dar familia acestuia nu. Totuşi, sclavul putea alege să rămână în slujba stăpânului. Dacă îşi iubea stăpânul şi pe cei din familia acestuia, putea alege să rămână cu ei. Atunci stăpânul îl punea la stâlpul uşii, îi găurea urechea cu o sulă şi astfel el devenea un sclav de bunăvoie pentru totdeauna. Deşi ar fi putut pleca şi ar fi fost liber, el va fi ales să rămână din dragoste. Isus Hristos S-a ridicat de pe tronul Său ceresc, a renunțat la gloria Sa totală și imaterială și a intrat în limitările trupului de carne, a venit pe Pământ, a luat asupra Lui umanitatea noastră, şi a fost făcut asemenea unui slujitor. A făcut toate acestea pentru că ne-a iubit. Putea să rămână liber, dar a ales să moară pe cruce pentru a ne mântui. El a făcut acest lucru pentru a întemeia o relaţie specială cu noi şi pentru ca noi să putem avea părtăşie cu El. El a ales să fie slujitor şi rob – pentru că ne-a iubit! Dar lăudat să fie Dumnezeu! – după încheierea lucrării de răscumpărare El Și-a reluat veșmintele și poziția de autoritate... așa cum, după spălarea picioarelor ucenicilor, Se va îmbrăca din nou în roba Sa... de care va mai fi dezbrăcat, definitiv, doar atunci când va fi țintuit în piroane pe lemnul de pe Golgota!

Învățătorul Isus Hristos este nu doar gazda/organizatorul acestui ospăț pascal, este nu doar Stăpânul ucenicilor, ci iată – și slujitorul ucenicilor! Îl vedem deci nu doar predicând, ci și trăind ceea ce proclamă! (Nu spusese El ucenicilor: „Dacă vrea cineva să fie cel dintâi între voi, să fie slujitorul vostru!”?! Iată deci că nu fusese doar o exprimare paradoxală, un joc de cuvinte inspirat, o învățătură conjuncturală... Smerenia și slujirea sunt semnele măreției adevărate!) Și e la fel de clar că gestul smerit și hotărât al Domnului produce uluială și-i reduce la tăcere pe ucenici... tăcere spartă de cine altul decât de veșnicul comentator?!

A venit deci la Simon Petru. Şi Petru I-a zis: „Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” Drept răspuns, Isus i-a zis: „Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea.” (Ioan 13:6-7)

Deci, după o primă lecție (cu demonstrație practică) despre smerenie, urmează în continuare (până la vers. 17) o altă lecție pe care Domnul o predă ucenicilor – despre sfințenie și curăție... Unii oameni susţin că spălarea picioarelor este un ritual sacru, şi că ar trebui să ne spălăm și noi picioarele unii altora. Nu văd nimic rău în această practică, atâta vreme cât nu se pierde semnificaţia spirituală. Alţii spun că aceasta este doar o lecţie de smerenie, un exemplu pentru noi. Nu este nimic greşit în această interpretare, doar că mi se pare că nu merge destul de profund. Petru a înţeles cu siguranţă faptul că acesta era un exemplu de smerenie, dar cu toate acestea, Domnul i-a spus: „Ce fac Eu, tu nu pricepi acum... dar vei pricepe după aceea.” Prin aceste ultime cuvinte, cred că Mântuitorul anticipează/profețește trimiterea Duhului Sfânt, care le va deschide ochii și mintea ucenicilor să priceapă ceea ce nu înțeleseseră înainte...

Dar Petru nu doar că nu percepe ce-i spune Învățătorul, ci – deși el însuși nu era gata să facă înjositoarea slujbă – se declară în continuare îngrozit că Domnul urma s-o facă!

Petru I-a zis: „Niciodată nu-mi vei spăla picioarele!” Isus i-a răspuns: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine.” (Ioan 13:8)

Ce a vrut să spună Domnul prin aceste cuvinte? Expresia (care mai apare în VT, dar și în Mat. 24:51) înseamnă „a fi părtaș la o moștenire” – în cazul de față: moștenirea dată de Tatăl ceresc Fiului. Domnul a vrut să spună că, fără spălarea aceasta nu poate exista părtăşie cu El. Era sărbătoarea Paştelui, care vorbeşte despre izbăvire, și-n timpul căreia va avea loc moartea Lui. Isus S-a ridicat de la masa de Paşte, ceea ce ne vorbeşte despre Învierea şi întoarcerea Sa la cer. El este înfăşurat în prosopul pentru slujire şi ne spune: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine.” Doar în măsura în care acceptăm lucrarea răscumpărătoare a Domnului Isus împlinită la Golgota pentru noi și-n locul nostru, și în măsura în care Îi permitem lui Hristos să ne curețe, rămânem în părtăşie cu El, ne bucurăm de prezența și puterea Lui, care se vor vădi și-n calitatea și rodnicia slujirii noastre! Și-n plus, și cel mai important: părtășia cu Fiul și cu Tatăl, în viața veșnică!

Cum ne spală Hristos pe noi astăzi? „Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău.” (Ps. 119:9). „Acum voi sunteţi curaţi, din pricina Cuvântului pe care vi l-am spus.” (Ioan 15:3). „Hristos (a iubit) Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin spălarea apei, prin cuvânt.” (Efes. 5:25-26). Cuvântul lui Dumnezeu este cel care-l ţine pe credincios curat. Dar cum suntem curăţiţi după ce păcătuim? „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1:9). Sunt prea mulţi cei care tratează păcatul cu uşurătate. Vreau să vă spun că picioarele trimit la ideea de umblare, şi atunci când suntem neascultători nu mai mergem pe calea Sa. Aceasta se numește păcat, şi trebuie mărturisit!

„Doamne”, I-a zis Simon Petru, „nu numai picioarele, dar şi mâinile, şi capul!” (Ioan 13:9)

Cu impetuozitatea sa cunoscută, Petru trece dintr-o extremă în alta: mai devreme refuzase să-i fie spălate picioarele, acum – vrea mai mult decât picioarele! Cu alte cuvinte: „Dacă așa se obţine părtăşia, vreau cât mai mult!” Sigur că Domnul îl temperează:

Isus i-a zis: „Cine s-a scăldat n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat de tot, şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi.” (Ioan 13:10)

Acum Domnul e nevoit să precizeze, pentru toți: „Cine s-a îmbăiat, nu are nevoie să se mai spele încă o dată!” Domnul foloseşte aici două cuvinte diferite, dar din păcate traducătorii nu au putut face deosebirea (această deosebire nu apare nici în traducerile moderne), dar sunt două cuvinte diferite. Domnul ne spune că atunci când venim la cruce suntem „îmbăiați”, regenerați. Dar umblând prin lumea aceasta, picioarele ni se umplu de praf – prin tot felul de greșeli și abateri. Nici fizic nu cred că e posibil să nu ne murdărim deloc într-o zi, cu atât mai puțin spiritual! Dar orice întinare împiedică părtășia cu Domnul Isus – deci trebuie să ne curățăm, o spălare în vederea restaurării părtășiei. Al doilea termen se referă la „spălare”. Ceea ce spune Isus de fapt se traduce astfel: „Cine s-a spălat de tot, o dată pentru totdeauna, nu mai are nevoie să-şi spele decât picioarele.”

În vremea aceea, oamenii mergeau la baia publică să se spele. După ce se spăla, o persoană se încălţa şi mergea acasă. Acasă avea pregătit un vas cu apă pentru a-şi spăla picioarele deoarece pe drum se murdărea (cel puțin) de praf. În acea vreme, gunoiul era de asemenea aruncat pe stradă, aşadar nu era numai praf. Astfel, un om trebuia să se spele pe picioare înainte de a intra în casă, chiar dacă tocmai îşi făcuse baie.

Repet: Domnul vrea să ne înveţe că spălarea picioarelor este curăţarea noastră pentru refacerea părtăşiei cu Dumnezeu. „Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat.” (1 Ioan 1:6-7).

Pentru a avea păcatele iertate trebuie mai întâi să ne mărturisim păcatele. A mărturisi înseamnă a fi de acord cu Dumnezeu, a te vedea cum te vede El. Înseamnă să ai aceeaşi concepţie despre păcat ca Dumnezeu. Unul dintre cele mai dificile lucruri din lume este să-l faci pe un sfânt să recunoască faptul că a păcătuit. Dar e semn de sensibilitate duhovnicească să recunoaștem că nepăsarea, egoismul, gândurile noastre necurate și practicile noastre lumești Îl întristează pe Dumnezeu! Dacă mărturisim, El este credincios şi drept şi ne iartă. Dar asta nu e tot. Dacă vrei să fii spălat pe picioare, trebuie să le laşi în mâinile Mântuitorului. Aceasta presupune ascultare și supunere. Nu putem să spunem pur şi simplu „Doamne, iartă-mă, am greşit!” pentru ca s-o luăm de la capăt şi să facem acelaşi lucru. Nu asta înseamnă să ne lăsăm spălate picioarele de căte Domnul! (Ioan 13:11)

Căci ştia pe cel ce avea să-L vândă, de aceea a zis: „Nu sunteţi toţi curaţi.”

Sigur că Domnul Isus ştia că Iuda Îl va trăda. Ştia că Iuda nu fusese regenerat. De aceea spune Domnul că nu toţi sunt curaţi – deși par! Să ne evaluăm cu atenție cât de autentică este relația noastră cu Mântuitorul nostru, ca să nu ne înșelăm – ca Iuda!