Tuesday Jun 25, 2024
Ioan 12:1-25 | Itinerar Biblic | Episodul 294
Dragi ascultători, trecem azi în a doua jumătate a Evangheliei lui Ioan – care va debuta cu o precizare cronologică decisă și decisivă, ce-l evidențiază din nou pe Ioan... în sensul că intrăm în relatarea patimii și Învierii Domnului; astfel, aceste evenimente capitale ocupă 10 din cele 21 de capitole ale Evangheliei (prin comparație, Matei alocă acelorași evenimente 8 din 28 de capitole, Marcu – 6 din 16, iar Luca – 5 și 1/2 din 24 de capitole), deci: Ioan le acordă cea mai mare atenție și importanță dintre toți autorii de Evanghelii!
Am aflat deja data trecută, mai erau câteva zile până la Paște (al treilea menționat de Ioan – 2:13; 6:4), ultimul din intervalul lucrării publice a Domnului Isus; ostilitatea căpeteniilor și cărturarilor capătă aspectul unui complot, care începe să impună reticență și frică acelora din popor care erau mai degrabă atrași de Isus – așa că deznodământul se apropie vertiginos. Capitolul 12 se concentrează asupra reacțiilor de dragoste și ură, credință și respingere care-L însoțesc și-L conduc încet și sigur pe Isus către Golgota; să nu uităm însă niciun moment că El nu este o victimă neputincioasă a unui proces implacabil, ci regizorul care joacă rolul principal în cel mai grandios și eficient act public din istorie!
Îl găsim pe Domnul Isus Hristos în Betania, în vizită la casa fraților Maria, Marta și Lazăr. În Evanghelia după Ioan, Isus Îşi începe lucrarea publică la constituirea unei familii (nunta din Cana Galileii) şi o încheie prin această vizită într-o familie. Nu-i greu de observat deci că Domnul nostru pune un puternic accent pe cămin, pe căminul creştin, binecuvântat de Creatorul și Răscumpărătorul nostru. Căsătoria și familia reprezintă ideea, planul și voia lui Dumnezeu. Vom avea parte aici de scene impresionante; să le parcurgem, cu răbdare...
Cum tocmai am spus, a doua jumătate a Evangheliei debutează cu încadrarea cronologică a scenei la care asistăm – cel mai probabil, în sâmbăta dinaintea Paștelui:
Cu şase zile înainte de Paşte, Isus a venit în Betania, unde era Lazăr, care fusese mort şi pe care îl înviase din morţi. Acolo, I-au pregătit o cină. Marta slujea, iar Lazăr era unul din cei ce şedeau la masă cu El. Maria a luat un litru cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Isus şi I-a şters picioarele cu părul ei şi s-a umplut casa de mirosul mirului. (Ioan 12:1-3)
În Ierusalim era agitație, lumea pe de-o parte se pregătea pentru praznic, pe de altă parte grupuri influente și înfierbântate plănuia uciderea Domnului... dar aici, în Betania, era pace și prietenii lui Isus Îi pregătiseră o cină. Așa trebuie să fie și casele noastre pentru prieteni: un loc de adăpost, pace și îndestulare, un colț tihnit și atractiv.
Lazăr, cel care tocmai fusese întors dintre morți, se afla în părtăşie cu Binefăcătorul său. Isus spusese cu acel prilej: „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi” (Ioan 11:25). Acest lucru fusese adevărat pentru Lazăr și în sens fizic: el a fost înviat din morţi. Dar este adevărat şi pentru noi cei de astăzi, în general în sens spiritual. Noi eram morţi în păcatele noastre. Nu-L cunoşteam şi nu aveam părtăşie cu El. Astfel că pentru noi, El a spus: „Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată.” (Ioan 11:26).
Ce imagine reconfortantă! Lazăr cel înviat stând de vorbă la masă cu Izbăvitorul Hristos... Maria era oarecum retrasă în plan secundar, la picioarele lui Isus, crescând în cunoaşterea Domnului şi-a harului Său. Apoi harnica Marta serveşte masa. Acesta era darul ei şi își punea cu râvnă talantul în practică. Acestea sunt principalele elemente necesare bisericii de azi: viaţă nouă în Hristos, închinare şi adorare, şi slujire. Această casă din Betania trebuie să fie o imagine și-o motivație pentru bisericile noastre!
Iată deci cum stau și cum se petrec lucrurile într-o casă în care Isus este cu ai Lui. După cum ştiţi, Biserica creștină a început într-o casă (uitați-vă în Ioan 20:19, și mai cu seamă în Fapte 1:13)... și s-ar putea să-şi încheie activitatea tot într-o casă. Multe biserici din zilele noastre se depărtează de Dumnezeu şi de lucrările Lui. Nu mai sunt locaşuri de părtăşie plăcută şi binecuvântări. Poate că Biserica se va întoarce în case, pentru că acestea par să fie locurile în care are loc adevărata părtăşie – cu Hristos, dar și unii cu alții.
Nu putem să nu observăm dedicarea şi adorarea Mariei, afecţiunea profundă pe care I-o arată Izbăvitorului ei... I-a uns picioarele cu mir de nard foarte scump, şi I le-a şters cu părul ei. (Gestul de devoțiune contează în primul rând, și nu atât cantitatea de mir folosită... sunt comentatori care afirmă că n-ar fi vorba de un litru – 1000 ml, ci o litră – cca 325 ml) Apoi, unii confundă această istorisire cu cea a prostituatei care i-a spălat picioarele lui Isus. Cred că veţi avea necazuri cu Maria dacă gândiţi astfel (afirmă JVMcGee). Aceea era o altă persoană. Singura asemănare între cele două persoane este că amândouă şi-au folosit părul să-I şteargă picioarele lui Isus, iar parfumul a umplut camera. (Ioan 12:4-6)
Unul din ucenicii Săi, Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, care avea să-L vândă, a zis: „De ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de lei şi să se fi dat săracilor?” Zicea lucrul acesta nu pentru că purta grijă de săraci, ci pentru că era un hoţ şi, ca unul care ţinea punga, lua el ce se punea în ea.
Iuda Iscarioteanul îşi dezvăluie caracterul aici. El era trezorierul grupului, administratorul finanțelor cetei ucenicilor... și cum se întâmplă uneori, nici el nu reușește să rămână imun față de atracția financiară. Bineînțeles că numai de săraci nu-i păsa lui, ci doar de sine, pentru că era un hoţ... care obișnuia să-și însușească din cele agonisite – așa că era normal să-și dorească și banii Mariei, fie pentru a acoperi găurile, fie pentru a putea să „dijmuiască” și acea eventuală sumă!
Vreau să vă spun că astăzi, adevăratul test al unui creştin este modul în care îşi administrează banii. Adevăratul test al unei biserici sau al unei organizaţii creştine este modul în care aceasta îşi administrează banii. Sunt folosiţi banii pentru a susţine lucrările pentru care au fost donaţi? Sau sunt distribuiţi în altă parte? Sau și mai tragic: cheltuiți nechibzuit, pe ascuns, sau în interese și direcții personale?! Nu uitați: nimeni nu se poate ascunde de Dumnezeu! Iar El va judeca lumea după dreptate... după binele sau răul pe care-l va fi făcut fiecare pe când trăia în trup!
Trei sute de lei reprezenta câştigul pe un an al unui muncitor. Maria a găsit cu cale să toarne mirul pe Isus pentru că era prea scump pentru a-l folosi pentru ea, iar pe El l-a considerat mult prea prețios ca să nu-L cinstească în felul acesta! Dacă noi am învăţa să stăm la picioarele lui Isus, cred că I-am dărui și noi tot mai mult, și nu doar mărunțișuri, sau „printre picături”... Nardul provenea din India, din zona Himalaya, unde cresc aceste plante parfumate din ale căror rădăcini se extrăgea un ulei foarte scump. Probabil că Maria îl cumpărase pentru a fi unsă cu acest parfum la moartea ei. Iar acum, Îl oferă lui Isus! Așa arată afecţiunea fără reţineri, adorare, ataşament faţă de Isus. Mirosul acelui parfum a umplut casa aceea şi umple lumea întreagă şi astăzi; (încercând să interpreteze episodul ungerii cu mir, Părinții Bisericii afirmau că parfumul reprezintă Evanghelia, iar casa – lumea. Dar dincolo de orice interpretări,) acest gest antologic ne învață că nimic nu poate fi de prea mare preț pentru Hristos – El Singur este vrednic de tot ce avem și suntem!
Dar cum putea înțelege și accepta așa ceva unul ca Iuda? El se gândea doar la asigurarea propriului viitor – asta face și din noi niște egoiști care dăm atât de puțin Domnului! (Lucrul de speriat este că răutatea, egoismul, lăcomia se pot exprima atât de pios!) De aceea, Domnul Însuși Se simte obligat să intervină și, pe lângă admonestare, să facă necesare precizări:
Dar Isus a zis: „Las-o în pace, căci ea l-a păstrat pentru ziua îngropării Mele. Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.” (Ioan 12:7-8)
Acesta este un incident deosebit. Domnul dezvăluie faptul că această femeie Îl unge în perspectiva apropiatei sale înmormântări. Nu este sigur dacă ea a avut premoniția faptului că Isus va muri pentru păcatele lumii, şi-n consecință I-a uns mai dinainte trupul ca pentru îngropare... sau dacă aceasta este interpretarea pe care o dă Domnul Însuși gestului ei, ca Cel care știa foarte bine ce avea să se întâmple! Oricum, Matei menţionează afirmaţia lui Isus, că oriunde se va predica Evanghelia, va fi menţionat şi acest gest. Este adevărat. Chiar şi astăzi, parfumul acestui gest minunat umple lumea.
Ce deosebire între Maria şi Iuda Iscarioteanul! Ca între lumină şi întuneric! De aceea, chiar dacă ni se pare evident, și noi avem de învăţat ceva din acest fragment. Isus spune că săracii sunt mereu cu noi, dar El nu va fi mereu cu noi – referindu-Se desigur la prezența efectivă, fizică. El nu contrazice aici promisiunea că va fi mereu cu noi, că nu ne va părăsi niciodată. El spune doar că pe săraci putem să-i ajutăm oricând, pentru că mereu vor exista săraci în jurul nostru, dar asta n-ar trebui să înlocuiască timpul nostru petrecut la picioarele Lui. Va veni ziua când va fi prea târziu să mai învăţăm tot ce vrea El să ne înveţe. Continuu să primesc mesaje de genul: „Dle McGee, eu n-am studiat niciodată Biblia, mi-aş fi dorit să am acces la un studiu biblic când eram tânăr!” Dar poţi învăţa și acum! Nu înlocui cu nimic timpul petrecut la picioarele Lui!
Versetele care urmează (9-11) nu reprezintă nici un apendice la ungerea cu mir de către Maria, nici o introducere la intrara în Ierusalim, ci reprezintă o parte din istoria lui Lazăr, accentuând și mai dramatic iminența pătimirii și răstignirii Mântuitorului.
O mare mulţime de iudei au aflat că Isus era în Betania şi au venit acolo nu numai pentru Isus, ci ca să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Preoţii cei mai de seamă au hotărât să omoare şi pe Lazăr, căci din pricina lui mulţi iudei plecau de la ei şi credeau în Isus. (Ioan 12:9-11)
Pe de-o parte, această mulțime de evrei erau oameni în căutare de senzaţional... cred că voiau mai degrabă să-l vadă pe Lazăr decât pe Isus, iar credinţa menţionată aici este de același tip și calitate cu credinţa oamenilor din ziua în care Isus intrase prima dată în Ierusalim... și chiar a celor ce-l vor aclama peste puțin pe Domnul, la o nouă intrare... Ei credeau că EL era vrednic de urmat, dar El nu punea bază pe ei, pentru că știa ce este în om – Domnul Isus nu apreciază credinţa bazată pe curiozitate și pe simțuri.
Pe de altă parte, preoţii (deci saducheii) voiau să-i vină de hac și lui Lazăr, care era o dovadă incontestabilă a puterii și autorității lui Isus, pe care ei Îl doreau eliminat – fie și ptr. că le diminua sursele de câștig (pentru că mulți îi părăseau pe ei ca să meargă după El)
Intrarea în Ierusalim (ceea ce în poporul creștin este cunoscut ca Duminica Floriilor, sau a florilor) ne este prezentată în a patra evanghelie ca o mișcare în doi timpi: întâi o prezentare a evenimentelor, și apoi o explicare/argumentare a acestora... și dacă suntem atenți, vom observa că Ioan alocă mai mult comentariului, decât descrierii evenimentelor!
A doua zi, o gloată mare, care venise la praznic, cum a auzit că vine Isus în Ierusalim... (Ioan 12:12)
Observaţi cum Ioan Îl ancorează în calendarul acestei lumi pe Cel venit din veşnicie. Era înainte de sărbătoarea Paştelui şi mulţimea fremăta în aşteptare. Matei ne spune că, după naşterea lui Isus, magii care au venit în căutarea Lui întrebau de Împăratul iudeilor. Acum, la sfârşitul lucrării Sale, Isus este prezentat din nou ca Împărat al iudeilor... care stârnește tulburare în tot Ierusalimul!
Așadar, cei favorabili și apreciativi față de Domnul Isus, simpatizanții și admiratorii Domnului Isus, alcătuiau o mulțime destul de însemnată și entuziastă... care
...a luat ramuri de finic şi I-a ieşit în întâmpinare, strigând: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului, Împăratul lui Israel!” Isus a găsit un măgăruş şi a încălecat pe el, după cum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului; iată că Împăratul tău vine călare pe mânzul unei măgăriţe.” (Ioan 12:13-15)
Finicul are pentru Israel o semnificație deosebită: este un semn al bucuriei, al biruinței, al libertății... și un semn al lui Mesia!
Era momentul de ofertă publică a lui Isus ca Împărat al iudeilor! Și bineînţeles că mai marii iudeilor o resping! Isus nu mai este în mijlocul maselor de oameni învăţând şi vindecând. Această lucrare încetase... Dar Isus acceptă să treacă prin aceste faze ca să se împlinească profeţiile. El Se oferă pe Sine poporului. Ce avem aici nu este chiar o intrare triumfală. În timpul lucrării Sale publice, Domnul intrase pe Poarta Oilor, în tăcere... Și atunci, și apoi, Isus a evitat mulţimile cât de mult a putut. Acum, că lucrarea publică se încheiase, El iese în public și Se prezintă... poate mai teatral decât a făcut-o vreodată! Este de mirare cum de a acceptat Isus această punere în scenă, și aceste onoruri?
Ei bine, cred că Domnul acceptă să treacă prin toate astea pentru a împlini profeţiile (apropo de „Este scris...”) El intră călare în Ierusalim pentru a împlini Cuvântul lui Dumnezeu şi a face voia lui Dumnezeu. Ioan ne prezintă foarte pe scurt intrarea lui Isus în Ierusalim, dar menţionează faptul că împlineşte profeţia din Zaharia 9:9, care spune: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe.” Isus Se prezintă în public ca Mesia, în aclamațiile mulțimii care strigă (cum redau toți evangheliștii): „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!” Ce va face Israel cu Împăratul său, cu Mesia? Îl va răstigni!
Ucenicii Lui n-au înţeles aceste lucruri de la început, dar, după ce a fost proslăvit Isus, şi-au adus aminte că aceste lucruri erau scrise despre El şi că ei le împliniseră cu privire la El. (Ioan 12:16)
Ioan scria aceste lucruri după mai bine de o jumătate de veac, și recunoaşte că atunci când se petrecuseră, nu înţelesese ce făcea Isus. Probabil că vorbise și cu ceilalți ucenici (Petru, Andrei, Iacov), dar nici ei nu înţelegeau. Maria fusese singura care intuise ceva din ce avea să se întâmple... dar ceilalţi au înţeles ce trebuie abia după moartea şi învierea Lui! „...După ce a fost proslăvit Isus, şi-au adus aminte că aceste lucruri erau scrise despre El...”
Toţi cei ce fuseseră împreună cu Isus, când chemase pe Lazăr din mormânt şi-l înviase din morţi, mărturiseau despre El. Şi norodul I-a ieşit în întâmpinare, pentru că aflase că făcuse semnul acesta. Fariseii au zis deci între ei: „Vedeţi că nu câştigaţi nimic. Iată că lumea se duce după El!” (Ioan 12:17-19)
Ierusalimul era supra-aglomerat cu oamenii veniţi la sărbătoare, iar situaţia era pe punctul să devină explozivă. Mulţimea favorabilă lui Isus (entuziasmată de obicei de minunile pe care le făcea Isus) pare că se concentrează acum mai mult asupra lui Lazăr... poate și de aceea liderii religioși plănuiesc să-i omoare pe amândoi.
Desigur, Isus Hristos putea obţine orice coroana regală (pentru pământ sau pentru cer) fără să ajungă pe cruce. Dar dacă El s-ar fi urcat direct pe tron, dacă El ar fi fost conducătorul atunci și acolo, noi – cei de-atunci până astăzi – nu am fi fost salvaţi! El a trebuit să meargă la cruce pentru a ne mântui. Cu toate că acesta pare un scurt moment de triumf înaintea morţii Sale, adevărata Sa intrare triumfală va fi în viitor, când El va veni și Se va instala ca Domn al domnilor şi Rege al regilor.
Imaginea răstignirii care îmi place cel mai mult înfăţişează trei cruci goale. Trupurile au fost date jos de pe cruci şi înmormântate. Pe fundal se vede un măgăruş care mănâncă dintr-o ramură cu frunze de palmier. Ce mesaj! Ramura de palmier şi crucea sunt rămăşiţele acestei aşa-zisei „intrări triumfale”. Unde este mulţimea care striga: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului”? Probabil că repetau următoarele scandări, pentru că tot cam aceeași vor striga zilele următoare: „Răstigneşte-L!” Dar să nu anticipăm... Deocamdată, fariseii constatau că Isus câștiga teren în popularitate – ceea ce nu se poate spune deloc și azi, când lumea se duce oriâncotro, numai către Isus nu, și răspunde oricărei invitații sau provocări – numai ofertei de viață veșnică a Mântuitorului, nu! Azi putem spune că lumea se duce după adversarul neîmpăcat al Domnului Isus, pentru că Satan știe să-i mintă și să ofere oamenilor ce le place, pe moment...
Pe de altă parte, nici atunci nu toți cei ce au mers după Isus au și rămas cu El... și pentru că și-ntr-o altă Evanghelie (Marcu 2:15) citim că „erau mulți care mergeau de obicei după El” – cred că merită să nu ocolim o întrebare grea dar necesară: e suficient doar să mergi după Isus? Putem învăța din imaginea aceasta, pusă în contextul deznodământului pe care-l cunoaștem, că nu-s suficiente entuziasmul de moment sau rutina/tradiționalismul, fără dedicare și perseverență! Ucenicii adevărați nu doar se țin după El, nu doar „merg după El”, ci Îl urmează în toate! Isus asemenea imitatori și urmași caută și așteaptă!
Urmează un episod redat în Scriptură doar de Ioan aici în Evanghelia sa; un pasaj în care Domnul Isus declară înaintea unor greci dintre cei veniți la sărbătoare ceea ce tot spusese ucenicilor și iudeilor: că El Se afla foarte aproape de moarte... și Înviere!
Nişte greci dintre cei ce se suiseră să se închine la praznic s-au apropiat de Filip, care era din Betsaida Galileii, l-au rugat şi au zis: „Domnule, am vrea să vedem pe Isus.” Filip s-a dus şi a spus lui Andrei, apoi Andrei şi Filip au spus lui Isus. (Ioan 12:20-22)
Se pare că Isus era în templu. Din moment ce exista o „curte a femeilor” şi o „curte a neamurilor”, aceşti greci – fără-ndoială niște oameni evlavioși – nu puteau intra acolo unde era Isus. Filip are nume grecesc şi este posibil ca el să fi vorbit greaca; probabil că acesta este motivul pentru care aceşti greci i s-au adresat lui... Filip probabil mai timid îi cere ajutorul lui Andrei. Împreună, merg apoi și-I comunică Domnului Isus dorința acelor oameni... semn că discuțiile despre demnitatea mesianică a Domnului Isus trecuseră hotarele Israelului, anticipând viitoarele dimensiuni universale – (Ioan 12:23-24)
Drept răspuns, Isus le-a zis: „A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul omului. Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă.
Când Domnul spune „adevărat”, atunci El are de gând să spună ceva foarte important. Dacă spune „adevărat, adevărat”, atunci este vorba despre o afirmație incontestabilă și de maximă veridicitate și importanță!
Urmează bine-cunoscuta – pentru creștini – metaforă a bobului de grâu, prin care Mântuitorul transmite un principiu foarte important. Ca să rodească, bobul de grâu trebuie semănat/îngropat! Deşi bobul de grâu trece prin moarte, acesta este drumul/procesul care produce spicul, recolta de mâine. Mulţi oameni cred că L-au văzut pe Isus pentru că au citit evangheliile şi I-au studiat viaţa. Aceşti oameni Îl văd pe Isus cel din istorie, dar nu-L pot vedea pe Isus până când nu înţeleg pe deplin moartea şi Învierea Lui! El a murit pentru a salva. Bobul trebuie să moară pentru a aduce roadă. El Şi-a dat viaţa pentru ca noi să putem avea viaţa. Nu poţi spune că L-ai văzut pe Isus până când nu L-ai văzut pe Cel care a murit pe cruce. El este Cel ce a plătit cu viața Sa pentru păcatele lumii!
Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică. (Ioan 12:25)
Nu știm sigur dacă Domnul S-a întâlnit cu aceşti oameni (deși cred că El nu ar refuza pe cineva care dorește sincer să-L cunoască!) Și mai cred și că aici Isus se adresează atât ucenicilor, cât și grecilor... atât evreilor, cât și neamurilor – adică tuturor oamenilor!
Grecii voiau să-L vadă pe Isus pentru că auziseră despre El, probabil despre minunile Sale, în special despre învierea lui Lazăr. Acum Isus le îndreaptă grecilor atenţia spre răstignirea Lui. El se afla în umbra crucii, și de aceea le spune: „A sosit ceasul...” Care ceas? Momentul crizei, pentru care El a părăsit sferele infinite și veșnice ale Suveranității Sale absolute și atotputernice, pentru a intra în limite și suferință, pentru a gusta nedreptatea și neputințele... Momentul către care a tins și s-a scurs toată existenţa Lui pământeană... Vă amintiţi că El îi spusese mamei Sale la începutul lucrării: „nu Mi-a sosit încă ceasul” (Ioan 2:4)... și-apoi, de multe ori în momente critice a ieșit aproape miraculos din ele – pentru că „nu-I sosise ceasul”! Ei bine, acum venise momentul așteptat... iar El va merge la cruce!
Este însă și pentru noi momentul potrivit să ne uităm la ceas: timpul alocat ediției de azi aproape s-a scurs; ne despărțim așadar, dar numai până data viitoare! Pe mâine, deci!