Tuesday Jun 25, 2024
Ioan 11:1-16 | Itinerar Biblic | Episodul 292
Dragi prieteni, iată-ne ajunși – odată cu ediția de față – în chiar inima/centrul Evangheliei lui Ioan... și ce poate fi mai definitoriu pentru caracterul excepțional al acestei Evanghelii decât faptul că tot acest capitol 11 se ocupă pe-ndelete de o înviere din morți – semnul distinctiv major și promisiunea inegalabilă și fastuoasă pe care Dumnezeirea o face prin Hristos credincioșilor creștini ce se-ncred în El și iubesc și grăbesc revenirea lui?!
Înainte de a aborda textul propriu zis, să ne oprim puţin şi să încadrăm cum trebuie imaginea de ansamblu, ca să înţelegem perspectiva lui Ioan.
Cea mai importată întrebare în orice religie priveşte moartea. Viața este un mister, dar și moartea este un mare mister. De aceea, viaţa este lipsită de sens dacă nu există nicio înviere a morţilor. Întrebarea care trebuie pusă oricărei religii este în ce măsură are putere asupra morţii. Întrebarea cea mai importantă (la care și Ioan ne ajută să căpătăm un răspuns corect, adevărat și pozitiv) este următoarea: Poate Isus să învie morţii?
Evanghelia lui Ioan se aseamănă cu urcatul unui munte în sensul că fiecare capitol ne duce mai sus decât capitolul precedent. Amintiţi-vă că Ioan ne-a spus de ce a scris această evanghelie: „Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui” (Ioan 20:30-31). Dacă ne întoarcem la început: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1:1). „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1:14). În timpul cât Isus Hristos a fost pe pământ în trup de om, acest plan măreţ a fost împlinit prin minuni, pilde şi cuvântări.
În primele zece capitole, Hristos S-a revelat treptat, din ce în ce mai mult. Acest proces a început la nunta din Cana unde printre invitaţi au fost și Isus şi ucenicii Lui. A fost un prim moment edificator pentru cei ce începuseră să-L urmeze, pentru că ni se spune explicit că ucenicii Lui au crezut în El. Apoi, lucrările și cuvântările Sale autoritare, săvârșite predilect și memorabil al sărbătorile iudaice proeminente (Pesah, Sukot – Sărbătoarea Corturilor, Sărbătoarea Dedicării etc.) sunt redate astfel încât să înțelegem că poporul în majoritate Îl asculta... dar în scurtă vreme împotrivirea și contraofensiva fariseilor și cărturarilor care se simțeau amenințați de autoritatea noului Învățător a început să-și arate roadele, mulțimea devenind reticentă sau recalcitrantă; vedem că de la un moment dat lucrarea Lui a fost respinsă (Ioan 5:16), cuvintele Lui au fost respinse (Ioan 8:58-59), iar în Ioan 10:30-31 vedem că şi Persoana Lui este respinsă.
Acest capitol 11 este ca o pauză, ca un respiro în confruntarea (ce se acutiza și se extindea, a) Domnului Isus cu cei din neamul Său pământesc. Lucrarea Lui publică (sau reflectarea ei) se încheie, şi Hristos Se retrage pentru o lucrare particulară. Se concentrează asupra persoanelor, nu mai vorbeşte poporului Israel. Evenimentele prezentate în acest capitol se desfăşoară între Sărbătoarea Dedicării şi Paşte, în perioada dintre decembrie şi aprilie, cel mai probabil mai aproape de primăvară.
Teologii liberali au desconsiderat minunile. Ei susţin că niciun lucru miraculos nu-şi are locul în Biblie – nu dintr-un motiv clar ci pur şi simplu pentru că ei nu credeau în minuni. Astăzi există o doctrină sintetică enunţată cam aşa: „Eu cred în religia lui «aici şi acum». Nu mă interesează tot acel bine şi minunat care se întâmplă în viaţa de apoi. Vreau să am o religie pentru viaţa de acum, o religie practică, nu teoretică.”
De acord, și eu îmi doresc aşa ceva. Dar pe deasupra, vreau o speranţă!
Deşi ne sunt oferite şi în viața de aici multe lucruri, cel mai mare beneficiu este viaţa veşnică în Isus Hristos. Întrebarea „Vor învia morţii?” este una foarte practică. Viaţa este foarte scurtă. Perioada vieţii raportată la eternitate este infinitezimală. Am participat de curând la înmormântarea unui bărbat creştin deosebit. Erau prezenţi soţia şi mama acestuia... și observându-le, mi-am dat seama că pentru ele învierea era cât se poate de sigură și normală! Dar atunci când stai lângă un sicriu sau mormânt, și nu ai niciun reazem, nicio speranţă – atunci nu poţi decât să-ţi verşi amarul în văzduh!
Am observat că în religiile şi sectele moderne sunt multe înşelătorii şi escrocherii, dar nimeni nu se ocupă cu învierea morţilor. Deşi unii susţin că pot învia morţii, nimeni nu a arătat vreodată trupul celui înviat, corpus delicti. Când Isus a vindecat bolnavii, le-a vindecat trupurile. Când Isus a înviat oameni din morţi, le-a înviat trupurile. Multe religii promit multe lucruri pentru viaţa aceasta, dar nimic pentru viaţa de apoi. Acest lucru este ca şi cum ai încerca să convingi pe cineva să facă o călătorie dea agrement cu avionul tău, deși tu știi că nu prea te descurci la aterizare!
Marea speranţă a credinţei creştine rezidă în învierea morţilor! Evangheliile ne prezintă trei ocazii în care Isus a înviat pe cineva din morţi. A fost o fată de doisprezece ani, aceasta era un copil. A mai fost un tânăr al cărui corp era dus la cimitir. Şi a mai fost Lazăr, care era probabil o persoană mai în vârstă, care era mort de patru zile şi era îngropat deja. Au fost cu toţii înviaţi, toate aceste persoane din categorii diferite de gen și vârstă.
Vreau să fiu precis aici şi să vă spun că aceşti oameni au fost readuşi la viaţă dintre cei morţi, dar nu au fost înviaţi atunci pentru viaţa veşnică. Am putea spune că a fost vorba mai degrabă de o restaurare a vieţii. Învierea morților este aceasta (1 Cor. 15:42-44): „Trupul este semănat în putrezire, şi învie în neputrezire; este semănat în ocară, şi învie în slavă; este semănat în neputinţă, şi învie în putere. Este semănat trup firesc, şi învie trup duhovnicesc.” Toţi aceşti oameni au fost înviaţi, dar nu le-a fost oferit atunci un trup de slavă. Cu toţii vor fi cunoscut moartea din nou. Hristos este prima roadă dintre cei care sunt adormiţi. El este singurul care a fost înviat cu adevărat, „Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos” (1 Cor. 15:23).
În vreme ce Domnul nostru a folosit diferite metode de a face minunile de vindecare, metoda prin care a înviat din morţi a fost mereu aceeaşi. I-a chemat pe nume şi le-a vorbit ca şi cum ei L-ar fi auzit. Ştiţi de ce a făcut lucrul acesta? Pentru că oamenii aceia chiar Îl auzeau! Și nu pentru că nu ar fi fost morți! Ci pentru că Isus Hristos avea autoritate asupra morții! Eu sunt mai degrabă curios de ce va fi fost atât de reținut în a-și exercita mai mult această putere! Oricum, cred că atunci când El se va întoarce şi ne va chema, fiecare se va auzi strigat pe propriul nume, pentru că pe cei mai mulți El ne va chema din morţi!
Începem să citim acum capitolul unsprezece, care debutează cu un „a fost odată...”
Un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei şi al Martei, sora ei, era bolnav. Maria era aceea care a uns pe Domnul cu mir şi I-a şters picioarele cu părul ei, şi Lazăr cel bolnav era fratele ei. (Ioan 11:1-2)
Lazăr este contras din numele ebraic Eleazar (Dumnezeu a ajutat); doar o remarcă despre el: pentru că era o persoană modestă, obscură (a cărui înviere este comentată pentru că e un miracol hristic!), și pentru că săracul din textul din Luca 16 (care nu e neapărat o parabolă!) poartă numele Lazăr, părinții Bisericii au lansat ideea că sărmanul din Luca 16 și mortul înviat din Ioan 11 ar fi una și aceeași persoană! Am închis paranteza!
Betania – aflat la vreo 3 km de Ierusalim – este menționat ca satul Mariei... pentru că la data scrierii acestei evanghelii (cândva între anii 80-90), oamenii o identificaseră pe Maria a fi cea care L-a uns pe Isus cu nard. (Episodul mai apare și-n alte Evanghelii canonice, cu diferențe semnificative de formă, loc și moment... dar nu de fond!) Aroma răspândită din recipientul pe care l-a deșertat ea atunci pe picioarele Domnului a umplut lumea. Iar Isus a afirmat răspicat că actul acesta de costisitoare închinare și consacrare va fi menţionat de fiecare dată când se va propovădui Evanghelia. Eu sunt de părere că mulţi oameni umili care au oferit o cutie de mir (fie și-n taină, sau care n-au ajuns de cunoscuți ca Maria) vor avea parte de mai multă slavă în rai decât mulţi lideri creştini care au parte de multă publicitate aici pe pământ.
Aceasta era casa Martei. Domnul nostru mai venise în vizită aici. Marta era împovărată şi frustrată de cât de ocupată era cu pregătirea cinei. Isus i-a spus Martei că a sta la picioarele Lui şi a învăţa de la El este mai folositor decât să fii prea ocupat cu slujirea.
Așadar, am putea spune că suntem în satul Mariei, și-n casa Martei – căci ea pare să fie șefa casei! Vedeți, Domnul a dat copiilor Săi multe daruri și talanți. Majoritatea femeilor au îndeletniciri grozave și daruri minunate pentru casă şi familie. Vorbind despre libertatea femeilor, eu nu cunosc niciun şef mai grozav decât o femeie care îşi conduce bine gospodăria, în calitate de soţie şi mamă. Ea te poate da afară din bucătărie, te poate obliga să nu deschizi frigiderul, îţi poate spune să te muţi când vrea să dea cu aspiratorul. Ea conduce în bucătărie şi în toată casa. Aceasta este chemarea multor femei. Alte femei au o lucrare în afara casei. Ele îi învaţă pe copii la şcoala duminicală, conduc studii biblice şi slujesc în biserică. Femeia care slujeşte în casa ei, Îi slujeşte Domnului; femeia care slujeşte în afara casei ei, tot Domnului Îi slujeşte. Duhul Sfânt revarsă asupra lor daruri pentru diferite lucrări.
Surorile au trimis la Isus să-I spună: „Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti este bolnav.” (Ioan 11:3)
Deși beneficiau de-un considerabil capital de simpatie și prietenie din partea Domnului, surorile acestea și-au păstrat cumpătul, decența și smerenia – și nu I-au cerut nimic lui Isus. Doar L-a informat cum stau lucrurile... şi Îl lasă pe El să hotărască ce să facă.
Auzim adesea rugăciuni și cereri pentru vindecarea bolnavilor. Dar este Dumnezeu un tonomat, un curier, un chelner gata să ne preia comanda şi să ne servească? Este el ca un hamal care să ne care bagajele? El nu lucrează aşa, oameni buni! Se vede că Maria şi Marta Îl cunoşteau pe Domnul... căruia doar Îi transmit: „Doamne, cel pe care-l iubeşti este bolnav.” ...„Cel pe care-l iubeşti”. Lazăr este iubit de Mântuitorul. „M-a iubit... mă iubeşte...” a spus și Pavel (vezi Gal. 2:20). Ioan spune despre sine că era apostolul pe care-l iubea Isus. Petru afirmă că Isus ne iubeşte. Din toate aceste declarații, și din experiențele noastre proprii, rezultă că de asemenea, El ne iubeşte şi pe mine, şi pe voi. Dumnezeu îi iubeşte pe toţi copiii Săi.
Dar Isus, când a auzit vestea aceasta, a zis: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea.” (Ioan 11:4)
Isus nu era în Betania în momentul morţii lui Lazăr, I-a fost trimis un mesaj: „Prietenul Tău la care ții mult – e bolnav!”
Unii oameni sunt de părere că un creştin nu trebuie sa fie bolnav niciodată. Face oare boala parte din voia și lucrarea Domnului? Mi-ar fi plăcut să aflu și opinia lui Lazăr! Eu cred că boala nu este un semn că Dumnezeu nu te iubeşte! „Da, mi-am pus inima în căutarea tuturor acestor lucruri, am cercetat toate aceste lucruri şi am văzut că cei neprihăniţi şi înţelepţi, şi faptele lor sunt în mâna lui Dumnezeu, atât dragostea, cât şi ura. Oamenii nu ştiu nimic mai dinainte; totul este înaintea lor în viitor.” (Ecl. 9:1). Cu alte cuvinte nu poţi să te uiţi la circumstanţele în care se află un om şi să spui dacă Dumnezeu îl iubeşte sau nu, îl pedepsește sau nu... Nu ai niciun drept să emiţi o asemenea judecată! „De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor...” (1 Cor. 4:5). Isus l-a iubit pe Lazăr atunci când era bolnav. Isus chiar l-a lăsat pe Lazăr să moară, dar tot l-a iubit – și l-a făcut protagonistul unei istorii care L-a glorificat pe Dumnezeu!
Şi Isus iubea pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr. Deci când a auzit că Lazăr este bolnav, a mai zăbovit două zile în locul în care era... (Ioan 11:5-6)
El te iubeşte când eşti bolnav, te iubeşte şi atunci când eşti sănătos, te iubeşte mereu. Nu poţi face nimic care să-L determine să nu te mai iubească. Poate ca vă întrebaţi de ce permite să se întâmple în viaţa voastră anumite lucruri. Eu nu cunosc motivul, dar ştiu că El vă iubeşte. El vă iubeşte fie că sunteţi sau nu creştini. Nu-L poţi împiedica să te iubească. Nu poţi opri soarele în loc să nu mai răsară, dar te poţi ascunde de lumina soarelui. Poţi deschide o umbrelă şi te poţi ascunde de dragostea lui Dumnezeu.
Pentru că El ne iubeşte, putem veni cu problemele noastre cu îndrăzneală în faţa Lui. Îndrăzneală înseamnă libertate de exprimare, deschiderea inimii înaintea Lui. Dar îndrăzneală nu înseamnă că cererile voastre devin porunci pentru Dumnezeu. Încercările ne testează credinţa şi ne aduc pe genunchi. Moise a strigat la Domnul de multe ori când apăreau probleme pe parcursul călătoriei prin pustie. Ezechia a luat mesajul de ameninţare al asirienilor şi l-a adus înaintea Domnului. Ucenicii lui Ioan Botezătorul au venit înaintea Domnului cu vestea tulburătoare a morţii lui Ioan. Noi trebuie să învăţăm să ne încredem în El chiar şi în valea umbrei morţii. El ne învaţă răbdarea, ne învaţă să ne încredem în El, ne învaţă faptul că El aranjează toate lucrurile spre bine. Noi trebuie să privim dincolo de lacrimi, de suferinţe şi de încercările vieţii şi să vedem că Dumnezeu are un scop pentru orice se întâmplă.
„Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu.” Isus lasă să se întâmple acest lucru deoarece Dumnezeu va fi proslăvit. Trebuie să înţelegem că noi nu suntem centrul Universului, şi nici casa noastră, nici biserica noastră, nici oraşul nostru... Centrul tuturor lucrurilor este Raiul şi toate lucrurile se întâmplă pentru slava lui Dumnezeu. Nimic nu se întâmplă în viaţa noastră dacă nu este îngăduit de Dumnezeu, iar dacă El îngăduie un lucru, atunci acela va fi spre slava Lui.
Vreau să precizez faptul că Domnul o iubea şi pe Marta. De cele mai multe ori, ea nu iese bine din istoria aceasta... Comentatorii biblici nu au fost înţelegători faţă de ea, iar noi o criticăm destul de aspru. Era prea stresată, prea ocupată cu multă muncă, şi nu-și lua lucrurile cele mai bune, dar acest lucru nu l-a împiedicat pe Domnul să o iubească.
Ce mi se pare interesant este că în acest capitol și episod, Lazăr este un beneficiar, dar nu un personaj principal; obiectivul se focalizează firesc pe Domnul Isus, iar surorile lui Lazăr sunt mult mai prezente în economia capitolului; într-un fel, e normal: ele erau vii, în viață, pe când Lazăr este doar un „mort drag”, de la început pînă la sfârșit... Vi se pare un lucru lipsit de milă că Isus l-a lăsat să moară? Nu, prin aceasta ni se transmite un mesaj. Domnul Isus nu era condus de sentimente, El era supus voii Tatălui. Sentimentele omeneşti I-ar fi spus să plece imediat spre Betania. Dar El în mod conştient l-a lăsat pe Lazăr să moară. Sunt momente când El îi lasă să moară pe cei pe care-i iubim. Trebuie să acceptăm faptul că El are un motiv, iar căile Lui sunt întotdeauna perfecte. Isus nu acţionează niciodată mânat de sentimente omenești; aceasta este una din cauzele care-l strică pe om, aşa procedează şi unii părinţi cu copiii. Planul și voia divină sunt motoarele acțiunilor Sale, motivaţia Lui este dragostea, iar această dragoste este spre binele omului şi spre slava lui Dumnezeu.
Şi în urmă a zis ucenicilor: „Haidem să ne întoarcem în Iudeea.” „Învăţătorule”, I-au zis ucenicii, „acum de curând căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi Te întorci în Iudeea?” (Ioan 11:7-8)
Domnul și ucenicii se aflau în afara Iudeei când primește mesajul – și faptul că a mai întârziat două zile nu se datorează lipsei de dragoste și prietenie față de Lazăr sau surorile lui... spune „să ne întoarcem”. El mai fusese acolo, dar a fost nevoit să plece. Acum se întoarce şi vrea să-i scoată și pe ucenici din „zona de confort”.
Isus a răspuns: „Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi? Dacă umblă cineva ziua nu se poticneşte, pentru că vede lumina lumii acesteia; dar dacă umblă noaptea se poticneşte, pentru că n-are lumina în el.” (Ioan 11:9-10)
Sunt douăsprezece ore într-o zi, nu puteţi schimba acest fapt. Tatăl I-a dat Fiului o lucrare şi nimic nu-L poate opri să o ducă la îndeplinire. Acesta este un principiu deosebit. Dumnezeu i-a dat fiecărui om o lucrare în viaţă. Nu puteţi extinde perioada lăsată pentru a o duce la îndeplinire nici măcar cu o zi, la fel cum nu puteţi opri soarele pe cer ca să nu mai coboare spre asfinţit – ideea este aici de buna folosire a timpului favorabil avut la îndemână, pentru că nu totdeauna este timp favorabil. Din fericire, nimeni, nici măcar Satana, nu poate zădărnici planul lui Dumnezeu cu privire la viaţa voastră, atât timp cât Îl urmaţi. Este periculos să nu-L urmaţi. Unii oameni sunt în întuneric pentru că nu-L au pe El, care este Lumina Lumii. Dacă-L ai pe El, poţi merge în locuri periculoase şi nu vei fi atins. Îţi vei termina lucrarea. Vei ști să folosești bine timpul și ocaziile, și vei avea roduri. Dar dacă rămâi și/sau umbli în întuneric, te vei poticni. În Betania a murit cineva. Pentru a găsi lumina în acea perioadă de întuneric, era nevoie ca Isus să meargă acolo. El este Lumina Lumii.
După aceste vorbe, le-a zis: „Lazăr, prietenul nostru, doarme , dar Mă duc să-l trezesc din somn.” Ucenicii I-au zis: „Doamne, dacă doarme, are să se facă bine.” Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbeşte despre odihna căpătată prin somn. Atunci, Isus le-a spus pe faţă: „Lazăr a murit. Şi mă bucur că n-am fost acolo, pentru voi, ca să credeţi. Dar acum, haidem să mergem la el.” (Ioan 11:11-15)
Ucenicii nu au înţeles ce a vrut să spună Isus când a spus că Lazăr doarme. Sunt şi astăzi mulţi oameni care nu înţeleg, auzim oameni vorbind despre odihna sufletului. Odihna este pentru trup, niciodată pentru suflet. Acest lucru este valabil atât pentru odihna în timpul vieţii, cât şi pentru odihna veşnică – moartea. Moartea înseamnă separare. Trupul credinciosului se odihneşte în mormânt, dar sufletul merge la Hristos. Pentru credincios, a nu mai fi în trup înseamnă a fi în prezenţa Domnului (vezi 2 Cor. 5:8). Isus este numit cel dintâi rod al celor care dorm. Înseamnă aceasta că Domnul Isus doarme undeva acum? Nu, în niciun caz. El este în trupul Său glorificat. Credinciosul merge imediat în prezenţa Domnului, dar trupul doarme până în ziua învierii când va fi înviat.
Pentru cel credincios, moartea este doar un somn al trupului. Vă este frică să dormiţi? Nu ar trebui să vă fie. Somnul este o pauză de la lucru. Este odihna de care avem nevoie în vederea pregătirii pentru o nouă zi. Cuvântul somn este cel mai minunat cuvânt folosit pentru moartea unui credincios. Trupul adoarme şi va fi trezit de Domnul. El este singurul care are ceasul deşteptător. El este singurul care poate trezi oamenii din morţi. Într-o zi, El va veni şi ne vom trezi în noile trupuri.
Cuvântul grecesc pentru înviere este anastasis, care înseamnă „ridicare în picioare“. Strălucitul profesor universitar C. S. Lewis, de la Oxford, punea următoarea întrebare celor care spuneau că învierea este spirituală, nu fizică: „Dacă duhul este cel care se ridică, ce poziţie va lua?” Iată o întrebare la care nu puteţi răspunde prea uşor. Învierea înseamnă ridicare în picioare, ridicare la verticală şi se referă întotdeauna la trup. Sufletul nici nu moare, nici nu doarme...
Moartea este o realitate cruntă în ce priveşte trupul. Dar nu uitaţi că şi învierea este reală. Omul abandonează totul în faţa morţii. Chiar şi la spital, moartea reprezintă încetarea activităţilor. Medicii vor lucra neîncetat la un pacient, dar când acesta moare, se vor opri din lucru. Când intervine moartea, ei au terminat. Ştiinţa este neputincioasă în faţa morţii. Dar acolo unde omul trebuie să cedeze totul, acolo începe Isus. Învierea este reală.
Cineva mi-a spus odată: „Când vine vremea să mori, mori la fel ca un câine“. Eu i-am răspuns: „Eu cred că mai degrabă așa îți dorești tu să stea lucrurile! Dar, dacă nu vor sta aşa (şi cred că acest gând deja te deranjează!), atunci eşti în încurcătură, nu?” El s-a întors şi a plecat pentru că nu voia să vorbească despre acest lucru. Oamenilor le este frică de moarte... Deși versetul următor ne arată că nu chiar tuturor!
Atunci Toma, zis Geamăn, a zis celorlalţi ucenici: „Haidem să mergem şi noi să murim cu El!” (Ioan 11:16)
Toma este un personaj destul de cunoscut, mai cu seamă prin episodul îndoielii față de învierea Mântuitorului (Ioan, 20:25)... dar și destul de neconvențional, cu o atitudine care aici pare mai degrabă pesimistă, deși nu temătoare. El dă aici glas temerilor ucenicilor că întoarcerea între iudeii înverșunați nu era cea mai bună idee, ba chiar îi punea în pericol de moarte... Dar pare că este determinat și determinant să facă acest lucru. Eu cred că Toma era sincer, la fel cum se va dovedi şi Simon Petru... Chiar dacă suntem în mijlocul povestirii, trebuie să ne oprim, dar reluăm data viitoare cu ajutorul lui Dumnezeu! Cu bine!