Ioan 10:22-42 | Itinerar Biblic | Episodul 291

Dacă ni s-a acordat favoarea de a ne reîntâlni unii cu alții prin intermediul acestui program, zic să nu pierdem niciun moment, stimați prieteni ai Cuvântului! Biblia mea a rămas deschisă la Evanghelia după Ioan, secțiunea care ne preocupă în această perioadă. Suntem mai precis la cap. 10, care – plecând de la 2 autodefiniții hristice de tipul „Eu sunt” – ne oferă o ilustrație, cu explicație și aplicație, pe care Domnul Isus le întrețese în două dialoguri discursive, care au loc la distanță de câteva luni unul de celălalt.

Primele versete ale cap. 10 prezintă imaginea relației dintre păstor și oile sale – o imagine familiară audienței Sale, chiar dacă se aflau în acele momente în Ierusalim... Domnul subliniază că adevăratul păstor intră pe ușă, că își cheamă oile pe nume și ele îi recunosc vocea, că el conduce oile, care îl urmează. Impostorii, străinii, mercenarii, animați doar de scopuri financiare, încearcă să intre în staul pe alte căi, dar oile nu-i recunosc și nu-i urmează! (Ce bine-ar fi să fie și azi adevărat asta, în ce privește lucrarea creștină!)

În explicarea acestei ilustrații, Mântuitorul Isus Hristos se definește drept Ușa – și (cum spuneam și data trecută) e bine să reținem că se menționează aici câteva uși diferite:

1. „Uşa staulului” (v. 1). Staulul este poporul Israel. Isus va scoate oile Sale din iudaism, le va scoate de sub un sistem legalist.
2. „Uşa oilor” (v. 7). Isus este Uşa pentru cei care ies din iudaism (cum era și omul care fusese orb şi care acum era exclus din sinagogă). El i-a chemat: „Mântuiţi-vă din mijlocul acestui neam ticălos” (Fapte 2:40). Domnul e ușa de ieșire din sisteme religioase, către adevărata viață!
3. „Uşa” (v. 9). Isus Hristos este Uşa atât pentru iudei cât şi pentru neamuri. El este Uşa mântuirii. Copiii lui Dumnezeu au, în Isus Hristos, libertatea de a intra şi de a ieşi... şi au parte de păşune (Cuvântul lui Dumnezeu). Satan – prin orice mijloace – încearcă doar să fure și să distrugă, dar Domnul Hristos dă viață din belșug și-Și îngrijește fiecare oaie.

Dar Mîntuitorul nu este doar Ușa (atât de importantă, cu toate aceste funcțiuni), ci și Păstorul – îngrijitor, păzitor și călăuzitor al turmei... și nu orice păstor, ci „Păstorul cel Bun”!

Cum poate Isus să fie şi Uşa, şi Păstorul în acelaşi timp? Ei bine, în practica acelor vremuri, omul care păzea staulul dormea de-a curmezişul intrării, astfel încât el însuşi era uşa. Isus este și Uşa, El este şi Păstorul cel Bun, Cel ce stă în dreptul intrării. El este Uşa ce se deschide pentru viaţă veşnică. El este și Păstorul cel Bun, care oferă protecţie celor ce-I aparţin.

(Bine, Isus mai este şi Mielul lui Dumnezeu. Cum poate Mielul lui Dumnezeu să fie în acelaşi timp Păstorul cel Bun? Am mai spus, nu e o vorba de o suprapunere de metafore, ci unul dintre cele mai măreţe adevăruri din Scriptură. El este „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). El a coborât şi S-a făcut asemenea nouă, care suntem oile – dar El este în primul rând Păstorul. Faptul că a devenit Miel arată natura umană a lui Isus Hristos. Faptul că El este Păstorul cel Bun arată divinitatea Lui. Numai El a fost vrednic şi a avut puterea să ne salveze. Niciun alt om nu putea face asta, ci doar Dumnezeu Întrupat!)

Să mai spunem că în calitatea Sa de Păstor, Domnul Isus Hristos are o întreită relaţie cu toți cei care fac parte din Turma Lui (Biserica Lui). În primul rând, El este Păstorul cel Bun, iar acest concept este enunțat în versetul 11: „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun Îşi dă viaţa pentru oi”. Asta a făcut în trecut – a murit pentru fiecare din noi! Apoi, El este Marele Păstor, aşa cum citim în Evrei 13:20: „Dumnezeul păcii, care, prin sângele legământului celui veşnic, a sculat din morţi pe Domnul nostru Isus, marele Păstor al oilor”. Aşadar, acum El este Marele Păstor al oilor (cum citim şi în Psalmul 23). Și este de asemenea Păstorul cel mare. Asta se referă la viitor. Petru spune în prima sa epistolă „Şi când Se va arăta Păstorul cel mare, veţi căpăta cununa care nu se poate veşteji, a slavei” (1 Pet. 5:4). Imaginea de perspectivă este întărită și prin cuvintele din Apoc. 7:17 = „Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.”

Deci un Păstor în trei timpi – Păstorul cel Bun care Și-a dat viaţa pentru oile Lui, care le protejează, și care-și va strânge, revigora și recompensa fiecare oaie din turma Sa unică!

Așadar, dacă prima parte a cap. 10 prezintă ilustrația (relația dintre păstor și oile sale – vers.  1-6) și explicația (detaliată, a simbolisticii acestei relații – vers. 7-21), partea a doua a cap. 10, în care intrăm și noi acum, include aplicația acestei ilustrații... din care deducem – având în vedere momentul de timp când se desfășoară acest pasaj – că iată: după două-trei luni de la cuvintele spuse în prima parte, evreii încă se mai certau cu privire la cuvintele Domnului, și înțelesul lor. Iar dacă în prima jumătate a capitolului 10 am avut de-a face cu umanitatea/omenitatea Domnului Isus, partea a doua va sublinia divinitatea Sa, plasându-L în același plan cu Iahweh – Dumnezeul lui Israel.

În Ierusalim se prăznuia atunci praznicul Înnoirii Templului. Era iarna. (Ioan 10:22)

Personal, acest verset mă face gelos! Rar găsești atâta concizie și expresivitate, atâta informație condensată în așa de puține cuvinte, fără înflorituri și fără lipsuri. Omenirea de azi, care emite atâtea cuvinte și spune așa de puține, ar trebui să învețe de la Ioan! Sărbătoarea Corturilor (în siajul căreia se petrecuseră cele din prima parte a cap. 10) corespunde în calendarele noastre începutului de octombrie. Sărbătoarea Înnoirii era în ultima parte a lunii decembrie, din 25 Kislev... aşadar putem presupune un interval de 10-12 săpămâni între vers. 21 și 22. Această celebrare amintea momentul în care Iuda Macabeul a eliberat Templul de sub Antioh Epifanul, împăratul seleucid care jefuise și pângărise Templul. Revolta macabeilor (începută în anul 167 î.Hr.) se va finaliza cu succes după trei ani, astfel că în 164 î.Hr. Templul a fost rededicat închinării la Iahweh. Se mai numește „sărbătoarea luminilor” (ebr. Hanukkah), pentru că în fiecare casă se aprind una după alta luminile din sfeșnicul cu 9 brațe menorah, iar praznicul ținea tot 8 zile (precum Sukkot – Corturile/Colibele). De fapt, celebrarea este de actualitate și-n zilele noastre.

Acum, nu știu dacă Ioan a intenționat ca informația „Era iarna” – să aibă (pe lângă precizarea astronomică, meteorologică) și un sens spiritual – dacă da, e posibil să fi făcut aluzie și la răceala tot mai mare (până la îngheț!) a conducătorilor iudei față de Isus (cum se va vedea de altfel imediat!) Isus se apropia de capătul dialogului Său – intens antagonic – cu norodul și cu liderii iudei. Pe măsură ce vom înainta în Evanghelia după Ioan, El Se va adresa cu precădere celor care erau ai Lui. El nu va mai ţine cuvântări publice. Devenise deja prea târziu pentru seceriş. Mielul lui Dumnezeu va deveni tot mai tăcut în perioada aceasta, de pregătire pentru crucea pe care va muri pentru păcatele lumii...

Aș vrea să vă rog să vă gândiți serios – că dacă amânaţi prea mult sau de prea multe ori momentul de a decide să-L urmați, poate veni vremea când va fi prea târziu. Iarna vine peste dumneavoastră. Va veni ziua în care nu veţi mai putea auzi. Dacă aveţi de gând să faceţi ceva față de Isus, acţionaţi acum. Dacă nu L-aţi acceptat cu adevărat pe Isus Hristos ca Mântuitor personal, vreau să vă spun că iarna este pe drum. Vine vremea când va fi prea târziu ca să mai puteți fi mântuiţi. Veţi stărui în a-L respinge... până când va fi prea târziu, şi nu veţi mai putea să-L acceptaţi. Profetul a amintit despre acest lucru: „Secerişul a trecut, vara s-a isprăvit, şi noi tot nu suntem mântuiţi!” (Ier. 8:20).

Şi Isus Se plimba prin Templu, pe sub pridvorul lui Solomon. Iudeii L-au înconjurat şi I-au zis: „Până când ne tot ţii sufletele în încordare? Dacă eşti Hristosul, spune-ne-o desluşit.“ (Ioan 10:23-24)

Această terasă închidea partea dinspre răsărit a curții neamurilor... deci dedesubt era valea Chedronului. Era un loc acoperit cu un plafon de lemn de cedru, ferit deci de intemperii, și unde rabinii își dăscăleau ucenicii, iar oamenii obișnuiau să continue discuțiile pe teme biblice, după ceremoniile de la Templu. Ulterior, acolo se vor strânge și creștini, iar Petru și Ioan au predicat și au făcut minuni în acest pridvor (Fapte 3:11; 5:12) Era deci iarnă, iar Domnul nostru Se plimba prin pridvorul lui Solomon.

E clar că solicitarea acestor iudei încordați și înfierbântați nu izvora din dorința sinceră de a-L cunoaște mai bine pe Isus, ci încercau să-L facă să spună ceva de care să se agațe ei ca să-L incrimineze! Isus Se prezentase foarte clar, iar cei care auziseră acceptaseră că El era Mesia, Hristosul. Amintiţi-vă că Andrei îi spusese fratelui său: „Noi L-am găsit pe Mesia” (vezi Ioan 1:41). Natanael L-a proclamat din prima: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel!” (Ioan 1:49). Femeia samariteancă înţelesese cine era El, iar bărbaţii samariteni recunoscuseră nesiliți de nimeni: „Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine şi ştim că Acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii” (Ioan 4:42). De asemenea, orbul vindecat a crezut şi s-a închinat în faţa Lui. Acum, aceşti lideri religioşi nu urmăreau, prin întrebările lor, decât să-L învinuiască! Ei voiau să facă să pară că oricum era vina lui Isus că nu le oferă suficiente informaţii!... când de fapt ei erau vinovaţi că nu credeau lucrurile pe care le spunea Dumnezeu. Isus arătase că este Mesia, pentru cei dispuşi să asculte... iar acum el repetă asta:

„V-am spus“, le-a răspuns Isus, „şi nu credeţi. Lucrările pe care le fac Eu, în Numele Tatălui Meu, ele mărturisesc despre Mine. Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele.“ (Ioan 10:25-26)

Isus le spune că dovedise deja că El este Mesia: în primul rând, lucrările pe care le făcuse erau dovada. El Se născuse din linia genealogică a lui David, conform profeţiei. Ioan Botezătorul Îl prezentase ca atare. Niciun om nu gândea cum gândea El. Niciun om nu-L putea acuza de vreun păcat. Când Ioan Botezătorul şi-a trimis ucenicii să afle dacă Isus era Mesia ori dacă trebuiau să aştepte pe un altul, Isus le-a spus să se întoarcă la Ioan Botezătorul şi să-i povestească despre lucrările pe care le-au văzut că le făcea El. Astfel, Ioan Botezătorul va trage singur concluzia că Isus era Mesia. Învăţăturile pe care le oferea Isus, trăirea Sa, minunile pe care le făcea, toate acestea dovedeau că El era Mesia. Problema nu era lipsa dovezilor, problema era lipsa credinţei! Faptul că aceşti lideri nu credeau dovedeşte faptul că ei nu erau oile Lui!

Aceasta era partea întunecată a lucrurilor. Dar Domnul le spune şi partea cea bună:

„Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu...“ (Ioan 10:27-29)

Așa cum oile dau ascultare glasului păstorului pe care-l cunosc, la fel semnul distinctiv care certifică apartenenţa și caracterul creștinilor autentici este ascultarea. Vreţi să ştiţi dacă o persoană este mântuită sau nu? Vedeţi dacă ascultă de Hristos. Urechile noastre trebuie să fie atente pentru a auzi glasul Lui. „Urechea care aude şi ochiul care vede, pe amândouă Domnul le-a făcut” (Prov. 20:12) – și nu în sens de creație, ci de exercitare a funcțiunilor... pentru că nu orice ochi vede, nu orice ochi aude, decât cele atinse/făcute de Dumnezeu să funcționeze conform scopurilor inițiale.

Iar creștinii Îl cunosc pe Domnul lor pentru că ei au fost cunoscuți întâi. „Eu le cunosc” – afirmă Isus despre oile din turma Sa. Eu mă bucur că este cineva care mă cunoaşte, voi nu? Mi se mai întâmplă să fiu înţeles greşit şi să fiu nevoit să explic unele lucruri. Dar nu trebuie să-I explic nimic Lui. El ştie când încerc să mă justific, ştie când evit un subiect... El mă înţelege, mă cunoaşte... sigur că nu mă aprobă în tot ce fac, spun, gândesc – dar are răbdare, mă corectează, mă ajută să deprind calea și comportarea bună!

„Ele vin după mine.” Eu cred în siguranţa mântuirii credinciosului şi în incertitudinea celui care se preface că e credincios. Este foarte simplu: dacă un păstor îşi cheamă oile din staul dimineaţa şi din cinci sute de oi, o sută ies şi Îl urmează, înseamnă că doar cele o sută sunt ale lui. Celelalte patru sute de oi nu sunt ale Lui. „Ele vin după Mine...”

„Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri...” Dacă El oferă viaţa veşnică, aceasta înseamnă că nimeni nu o poate obţine altfel, prin niciun fel de efort personal. Doar El o oferă! Observaţi că este vorba despre viaţă veşnică. Dacă este pierdută după o săptămână, după un an sau dacă o aveţi numai până ce păcătuiţi, atunci nu mai este veşnică. Oamenii nu sunt oile Lui dacă nu au viaţa veşnică. Dacă oile sunt în pericol, El le va ocroti. Dacă se vor împrăştia, El le va aduce înapoi. Ele nu vor pieri niciodată. Vor aluneca şi vor cădea? Da. Vor pieri? Nu. Poate că oile vor ajunge la un moment dat în troaca porcilor, dar nu există nicio oaie care să stea de bună voie în troaca porcilor. Oile nu trăiesc la un loc cu porcii. Oaia va rămâne întotdeauna oaie. Nimeni nu poate smulge oile din mâna Mântuitorului. Niciun duşman, niciun om, nicio fiinţă creată nu poate smulge oile din mâna Lui. Acest lucru este nemaipomenit! Cineva mi-a spus odată că este posibil ca oaia să sară din mâna Lui şi să fugă, pentru că noi suntem fiinţe create cu libertate de alegere. Ascultaţi această asigurare: „nimeni nu le va smulge din mâna Mea”. El este Păstorul, El este Dumnezeu. Dacă vă gândiţi că puteţi sări, gândul acesta e de la Cel rău, care vrea să vă piardă... Tatăl vrea și poate să Îşi pună mâna peste voi ca să nu puteţi sări. El vă poate ţine bine cu amândouă mâinile, dar să știți că nici nu vă va ține cu forța! Sunt mâinile lui Dumnezeu; nicio fiinţă şi niciun lucru nu poate smulge oile din mâna Lui – dar „o inimă rea și necredincioasă... vă poate despărți de Dumnezeul cel viu!”

Cu ani în urmă, un fermier îmi spunea cum e cu oile (povestește JVMcGee). Îmi spunea că avusese vreo două mii de oi, şi cineva trebuia să le urmărească întotdeauna. Dacă două oiţe trec dealul şi se îndepărtează de turmă cu un kilometru, sunt pierdute; ele nu mai pot găsi singure calea înapoi. Oile pot fi în siguranţă numai dacă păstorul se află în mijlocul lor. Şi dacă vine lupul şi o atacă pe una din ele, cealaltă nu fuge să-şi caute turma pentru a fi în siguranţă... nu ştie încotro este turma. Nu face nimic altceva decât să behăie şi să aştepte să fie luată drept desert de către lup. Oaia nu dispune de nicio formă de apărare, nu poate nici măcar să-şi întreacă la fugă duşmanul. Dacă oile sunt în siguranţă, aceasta se datorează faptului că au un păstor bun care are grijă de ele, și nu pentru că oaia ar fi inteligentă, curajoasă sau descurcăreaţă.

Dacă vă spun că El mi-a dat viaţă veşnică, veţi spune că mă laud. Dar eu nu mă laud pe mine, ci Îl laud pe Păstorul meu... sau eu mă laud cu El! Păstorul meu e mai mult decât bun – e minunat! El n-a pierdut și nu va pierde nicio oaie – niciodată! Dacă el are la început o sută de oi, nu va ajunge la final cu nouăzeci şi nouă. Dacă se rătăceşte vreuna, El merge să o caute... Niciuna nu se va pierde!

Oile sunt o frumoasă ilustrație pentru credincioși:

-sunt animale curate, iar credincioșii au fost/sunt curățați de păcatele lor

-sunt blânde, iar creștinilor li se cere să fie neprihăniți și blânzi

-oile stau împreună, și așa fac și adevărații credincioși

-oile sunt folositoare și productive, așa cum sunt și adevărații creștini

-oile au tendința de a hoinări, iar noi nu suntem tot rătăcitori?!

-de aceea, oile au nevoie de păstor, de îndrumare și protecție... iar credincioșii au nevoie de Isus Hristos, pentru hrană, protecție și călăuzire spirituală de fiecare zi.

-în fine, oile erau folosite ca jertfe – creștinii sunt îndemnați să se dea pe ei înșiși lui Hristos ca „jertfe vii” (Rom. 12:1)

Versetele 28 și 29 din Ioan 10 vorbesc despre minunata siguranță a credincioșilor, în și prin Hristos. Noi avem nu doar viață, ci viața veșnică – atâta timp cât nu păcătuim, sau cât ne pocăim! Noi suntem în mâna Tatălui, și în grija lui Hristos – iată siguranța dublă a grijii divine pentru turma Bisericii lui Hristos! Creștinii sunt darul Tatălui pentru Fiul!

Apoi El spune că El şi Tatăl sunt una. Cu alte cuvinte, Își afirmă răspicat divinitatea:

„Eu şi Tatăl una suntem.” (Ioan 10:30)

Este în primul rând o continuare a argumentării care urmărea să-i asigure că a-L urma și a se încrede în Isus este un fel de a se asigura în mâna Tatălui, pentru că Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul Isus Hristos sunt deopotrivă, și unul în celălalt. Deci nu sunt mai puțin sau mai mult în Fiul decât în tatăl, sau în tatăl decât în Fiul.

Pe cale de consecință, este prima declarație explicită a unității și identității lui Isus cu Dumnezeu-Iahweh. E intereseant că Ioan nu folosoește forma de masculin (unu), ci neutrul (tradus una), care sugerează puternic că unitatea dintre Tatăl și Fiul este una în misiune și scop. Ei sunt una în respectarea promisiunii că nimeni nu-i poat smulge pe credincioși din mâinile lor. De subliniat nuanța aceasta: aici, unitatea este de natură funcțională; data viitoare când va fi menționată (Ioan 17:21-23) va fi vorba de unitatea ființei – care (prin plasarea credincioșilor în Hristos) i-ar implica/încorpora și pe aceștia în unitatea divină!

Aceasta se dovedește prea mult și prea greu pentru audiența Domnului Isus!

Atunci iudeii iarăşi au luat pietre ca să-L ucidă. Isus le-a zis: „V-am arătat multe lucrări bune care vin de la Tatăl Meu: pentru care din aceste lucrări aruncaţi cu pietre în Mine?” Iudeii I-au răspuns: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu.” (Ioan 10:31–33)

Un lucru este sigur aici şi anume, cei care L-au auzit pe Isus atunci au înţeles foarte clar că El a spus despre Sine că este Dumnezeu. El a prezentat dovezile. Nimeni nu putea nega minunile făcute de El, fie și numai dacă ținem cont doar de miile de vindecări săvârșite... dovezile erau covârşitoare. Încerca să-i facă să înțeleagă că nimeni nu poate face așa ceva decât fiind cu , și ca , și din Dumnezeu! Iudeii L-au acuzat de blasfemie. L-au acuzat că s-a făcut pe Sine Dumnezeu. Dar aceasta era realitatea!

Isus le-a răspuns: „Nu este scris în Legea voastră: «Eu am zis: sunteţi dumnezei»”? Dacă Legea a numit «dumnezei» pe aceia cărora le-a vorbit cuvântul lui Dumnezeu – şi Scriptura nu poate fi desfiinţată – cum ziceţi voi că hulesc Eu, pe care Tatăl M-a sfinţit şi M-a trimis în lume? Şi aceasta, pentru că am zis: «Sunt Fiul lui Dumnezeu!» Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeţi. Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine, şi Eu sunt în Tatăl.” La auzul acestor vorbe, căutau iarăşi să-L prindă; dar El a scăpat din mâinile lor. (Ioan 10:34-39)

Acuzaţia era că El, pe care ei Îl considerau un simplu om, afirma că este Dumnezeu. El le citează din Psalmul 82:6: „Eu am zis: «Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Preaînalt»”. Oamenii sunt chemaţi să fie copii ai lui Dumnezeu, dar Isus este unic întrucât El este Cel pe care L-a sfinţit Tatăl. El este Cel ce a fost pus deoparte. El este diferit de orice alt om de pe lume. El a fost trimis în lume pentru un scop. El este Tatăl şi Tatăl este în El. De aceea El nu denigrează Legea, și nu Se distanțează de ea, ba chiar o recomandă... Și-n plus, îi invită și pe farisei să verifice puterea Cuvântului lui Dumnezeu prin care au fost săvârșite minunile dinaintea lor! Dar ei în loc să se liniștească, își sporesc aversiunea – dar în orbirea lor nu-și dau seama că invariabil El le scăpa... pt că nu-I sosise încă ceasul!

Isus S-a dus iarăşi dincolo de Iordan, în locul unde botezase Ioan la început. Şi a rămas acolo. Mulţi veneau la El şi ziceau: „Ioan n-a făcut niciun semn; dar tot ce a spus Ioan despre Omul acesta era adevărat.” Şi mulţi au crezut în El în locul acela. (Ioan 10:40-42)

Ioan Botezătorul nu făcuse minuni, dar Îl proclamase pe Mesia. Isus era Mesia, Hristosul. El era Cel pe care-L așteptau să vină – iar unii au ajuns să accepte asta, atunci... Pentru că până la urmă totul este o chestiune de credință!

Deci, voi ce credeţi despre Hristos? Acesta este un test al viziunii și credinței fiecăruia! Nu puteţi avea dreptate în rest, dacă nu stabiliţi mai întâi care este poziţia voastră faţă de Isus Hristos. Ce credeţi voi despre Hristos? Dacă sunteţi oile Lui, Îi veţi auzi glasul. Dacă nu sunteţi din turma Lui, nu-I veţi auzi glasul. Glasul Lui blând va fi înăbuşit de multitudinea de voci care vă înconjoară. Doar cei ce sunt ai Lui pot distinge glasul Fiului lui Dumnezeu!

Și nu uitați: Scriptura nu greșește... nu se schimbă... și „nu poate fi desființată”! Deci, avem toate motivele să continuăm parcurgerea sa și-n edițiile următoare! Pe curând!

• Likes
• Download
• Share