Wednesday Jun 12, 2024
Geneza 32:1-32 | Itinerar Biblic | Episodul 41
Sper să fiți bine, la reîntâlnirea cu acest program care sper să-și facă încet-încet loc în agenda zilnică a cât mai multora. Dincolo de cuvintele noastre, esențial este că aici vă întâlniți cu Scriptura, Cuvântul viu și puternic al lui Dumnezeu, care înțeles și aplicat prin puterea Duhului Sfânt, continuă să schimbe vieți fără limite de timp sau spațiu!
Am ajuns într-un nou punct culminant al Genezei. Capitolul 32 este punctul cel mai înalt din viaţa lui Iacov şi ar putea fi numit punctul de cotitură al vieţii lui. Și nu este vorba, în niciun caz, despre vreo convertire a lui Iacov. În ciuda oscilațiilor sale, era totuşi omul lui Dumnezeu. E un moment bun să ne reamintim reciproc să nu ne repezim să judecăm oamenii, spunând noi care cum e, punând etichete și dând sentințe. Sunt mulţi care nu arată a creştini, dar care în cel mai bun caz nu sunt deloc departe de Împărăția ui Dumnezeu... așa cum sunt și destui presupuși creștini, care numai așa nu trăiesc și se poartă! Nu o dată, aparențele ne-au înșelat! Doar Dumnezeu știe adevărul. La fel în ce-l privește și pe Iacov: nu prea se dovedea el a fi un om evlavios, dar Dumnezeu Se ocupa de el, i Se arăta, îi vorbea, avea un plan cu el – iar el a răspuns într-un anumit fel.
Nu știu cât de conștient era Iacov că era reprezentantul lui Dumnezeu în lume... oferise adesea o mărturie proastă, așa că lucrurile nu mai puteau continua în acest mod – deci Dumnezeu intervine pentru a schimba lucrurile. Și El nu Se joacă, atunci când are de-a face cu un om inclus în planul Său. Domnul ne disciplinează şi pe noi; de fapt: „Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte” (Evr. 12:6). Aceasta este metoda Lui, așa disciplinează El. Nici Lot nu părea a fi un copil al lui Dumnezeu, dar Petru spune despre el că „îşi chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit” (2 Pet. 2:7-8). Însă eu pot să vă spun cu certitudine că Lot a fost trecut prin foc. El a scăpat de focul din Sodoma şi Gomora, dar Dumnezeu l-a supus focului încercărilor. Prin acelaşi tip de experienţă a trecut şi Iacov. El şi-a luat diploma la „colegiul loviturilor dure”, unde unchiul Laban era preşedinte şi decan! La absolvire, acest tânăr, Iacov, a ţinut un discurs lamentabil de şef de promoţie. I-au trebuit douăzeci de ani ca să-şi obţină diploma, şi cu siguranţă a muncit mult pentru ea. Laban a schimbat cerinţele de nenumărate ori. La fiecare doi ani, Iacov avea un contract nou cu unchiul Laban şi de fiecare dată acesta era în defavoarea lui Iacov. Aceasta a fost experienţa lui.
Ajungem acum la momentul în care Dumnezeu îl testează și-l instruiește direct, pentru că Iacov urma să-l reprezinte pe Dumnezeu. El îl va aborda în frontal, va trata direct cu el, aşa cum vom vedea în acest capitol 32. De la bun început, permiteți-mi să subintitulez acest capitol cu un alt verset din Scriptură: „El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin” (Isaia 40:29). Aceasta este experienţa lui Iacov.
Iacov şi-a văzut de drum; şi l-au întâlnit îngerii lui Dumnezeu. Când i-a văzut, Iacov a zis: „Aceasta este tabăra lui Dumnezeu!” De aceea a pus locului aceluia numele Mahanaim. (Gen. 32:1-2)
Dumnezeu începe să intervină în mod direct în viaţa lui Iacov, pentru a-l aduce în poziţia din care el să aducă roade, să slujească în chip real şi să fie o mărturie pentru El.
Iacov a trimis înainte nişte soli la fratele său, Esau, în ţara Seir, în ţinutul lui Edom. El le-a dat porunca următoare: „Iată ce să spuneţi domnului meu Esau: «Aşa vorbeşte robul tău Iacov: 'Am locuit la Laban şi am rămas la el până acum; am boi, măgari, oi, robi şi roabe, şi trimit să dea de ştire lucrul acesta domnului meu, ca să capăt trecere înaintea ta.'»“ (Gen. 32:3-5)
Tipul acesta, Iacov, tot deştept se crede, nu-i aşa? Pur şi simplu nu poate să renunţe la stilul său, nici măcar după experienţa cu Laban. Întorcându-se spre casă, îşi aminteşte cum s-a despărțit ultima oară de Esau, cu douăzeci de ani în urmă. Pe atunci Esau avea numai ameninţări la adresa lui. Observaţi, vă rog, că acum Iacov îşi trimite slujitorii înainte şi îi învaţă ce să-i spună lui Esau: „Iată ce să spuneţi domnului meu, Esau”. Apoi, le spune să continue astfel: „Aşa vorbeşte robul tău Iacov”! Dar nu așa se comportase și vorbise Iacov înainte! El folosise manipularea pentru a obţine dreptul de întâi-născut, şi-i furase binecuvântarea. Fusese un ticălos, dar acum discursul lui era cu totul altul: „Domnul meu Esau... robul tău Iacov.” Probabil că învăţase câteva lucruri de la unchiul Laban...
Solii s-au întors înapoi la Iacov şi au zis: „Ne-am dus la fratele tău, Esau; şi el vine înaintea ta cu patru sute de oameni.” (Gen. 32:6)
Mesajul acesta mai degrabă l-a speriat pe bietul Iacov pentru că nu vestea nimic bun! Esau nu le arătase trimişilor lui Iacov ce intenţii avea. Bănuiesc că Iacov le-a pus la întoarcere solilor săi tot felul de întrebări, iscodindu-i pentru detalii: „V-ați dat seama, mai era supărat? Vreo urmă de înverşunare sau ură faţă de mine?” Şi presupun că ei îi vor fi spus: „Nu, părea bucuros să audă că te întorci, şi acum îţi iese el în întâmpinare!” Dar știrea aceasta nu părea o mângâiere pentru Iacov, pentru că acest lucru putea să însemne și că Esau se bucură că are ocazia să se răzbune. Așa că bietul Iacov era mai mult decât abătut...
Iacov s-a înspăimântat foarte mult şi l-a apucat groaza. A împărţit în două tabere oamenii pe care-i avea cu el, oile, boii şi cămilele şi a zis: „Dacă vine Esau împotriva uneia din tabere şi o bate, tabăra care va rămâne va putea să scape.” (Gen. 32:7-8)
Având în vedere că fratele său venea spre el, mirosind în asta un pericol, Iacov se dovedește încă o dată abil: împarte în două tot ce are, gândind că dacă Esau atacă una din tabere, cealaltă va scăpa. În plus, însă, de data aceasta Iacov apelează și la Dumnezeu:
Iacov a zis: „Dumnezeul tatălui meu Avraam, Dumnezeul tatălui meu Isaac! Tu, Doamne, care mi-ai zis: «Întoarce-te în ţara ta şi în locul tău de naştere şi voi îngriji ca să-ţi meargă bine!» Eu sunt prea mic pentru toate îndurările şi pentru toată credincioşia, pe care ai arătat-o faţă de robul Tău; căci am trecut Iordanul acesta numai cu toiagul meu, şi iată că acum fac două tabere.” (Gen. 32:9-10)
Omul acesta îşi înalţă acum glasul către Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul tatălui său, Isaac. Parcă începe să se vadă o mică schimbare de atitudine, nu? Este prima oară când îl auzim pe Iacov spunând: „Eu sunt prea mic pentru toată îndurările Tale”. El recunoaşte pentru prima dată că ar putea fi un păcătos înaintea lui Dumnezeu. Ştiţi că sunt mulţi „creştini” care nu recunosc că sunt păcătoşi? Ani de zile a venit cineva la mine, supărat peste măsură din cauză că eu îi arătam că este păcătos. El îmi spusese tot ce făcuse, susținând că era mântuit, aşa că nu mai era păcătos. Dar el era un om păcătos. Toţi suntem păcătoşi, mântuiţi prin har. Atâta vreme cât trăim în viaţa aceasta, avem firea noastră veche care nu poate să meargă în cer și să ştiţi că Dumnezeu nu o va lăsa să intre în cer. Nici el, nici tu, nici eu, nimeni nu poate să ajungă acolo, cu firea aceasta. Este motivul pentru care Dumnezeu ne face creații/zidiri noi; omul cel vechi nu are cum fi nici măcar reparat! Iacov începe să spună că nu merită îndurarea lui Dumnezeu. Când omul începe să se îndrepte spre Dumnezeu pe această bază, va descoperi că Dumnezeu va comunica într-adevăr cu el.
Iacov face această afirmaţie interesantă: „Căci am trecut Iordanul acesta numai cu toiagul meu, şi iată că acum fac două tabere”. Când trecuse Iordanul în sens invers, Iacov nu deținea nimic altceva decât un toiag. Acum, la întoarcere, are atâtea persoane şi bunuri cu el, încât poate face două tabere. În evoluția sa, Iacov vede mâna lui Dumnezeu!
Izbăveşte-mă, Te rog, din mâna fratelui meu, din mâna lui Esau! Căci mă tem de el, ca să nu vină şi să mă lovească, pe mine, pe mame şi pe copii. Şi Tu ai zis: „Eu voi îngriji ca să-ţi meargă bine şi-ţi voi face sămânţa ca nisipul mării, care, de mult ce este, nu se poate număra.” (Gen. 32:11-12)
Iacov s-a rugat sincer înaintea lui Dumnezeu. Noaptea aceea a fost deosebit de grea pentru el (şi nu avea de unde să-și ia o aspirină pentru durerile de cap!)
Iacov a petrecut noaptea în locul acela. A luat din ce mai avea cu el şi a pus deoparte, ca dar pentru fratele său, Esau: două sute de capre şi douăzeci de ţapi, două sute de oi şi douăzeci de berbeci, treizeci de cămile alăptătoare cu mânjii lor, patruzeci de vaci şi zece tauri, douăzeci de măgăriţe şi zece măgăruşi. Le-a dat robilor săi, turmă cu turmă, deosebit, şi a poruncit robilor săi: „Treceţi înaintea mea şi lăsaţi o depărtare între fiecare turmă.” (Gen. 32:13-16)
Aceasta este tactica lui Iacov: el trimite cu generozitate un dar foarte bogat pentru fratele său... Se gândea că la vederea acestuia, Esau va spune: „Ce este asta?” Iar slujitorii vor răspunde: „Îţi aducem un dar de la fratele tău, Iacov.” Esau urma să primească darul şi să meargă mai departe. După o distanţă oarecare îl întâmpina al doilea dar, o altă turmă la fel de mare. El avea să-i întrebe pe slujitori: „Unde vă duceţi?”, iar ei urmau să răspundă: „Mergem să ne întâlnim cu Esau, să-i dăm un dar de la fratele său, Iacov.” El avea să spună: „Eu sunt Esau!” Şi până ajungea, în cele din urmă, la fratele său, Esau avea să fie îmbunat.
Iacov se rugase Domnului şi-I amintise: „Tu mi-ai spus să mă întorc în ţara mea. Ai spus că mă vei proteja!” Însă parcă nu crede că Dumnezeu îl va apăra, pentru începe să facă aceste aranjamente, care numai credință nu arată! Mi-e teamă că şi noi suntem la fel de multe ori. Mulţi dintre noi mergem cu poverile noastre la Dumnezeu, în rugăciune. După ce ne rugăm, însă, ne punem fiecare povară înapoi pe umeri şi o luăm de la capăt cu ele, sau gândim și planuri B... pentru că nu Îl credem cu adevărat pe Dumnezeu, nu-i aşa? Nu avem încredere în El aşa cum ar trebui!
A dat celui dintâi porunca următoare: „Când te va întâlni fratele meu, Esau, şi te va întreba: «Al cui eşti? Unde te duci? Şi a cui este turma aceasta dinaintea ta?» Să răspunzi: «A robului tău Iacov; ea este un dar trimis domnului meu Esau; şi el însuşi vine în urma noastră.» A dat aceeaşi poruncă celui de al doilea, celui de al treilea şi tuturor celor ce mânau turmele: „Aşa să vorbiţi domnului meu Esau când îl veţi întâlni. Să spuneţi: «Iată, robul tău Iacov vine şi el după noi.»“ Căci îşi zicea el: „Îl voi potoli cu darul acesta, care merge înaintea mea; în urmă îl voi vedea faţă în faţă şi poate că mă va primi cu bunăvoinţă.” (Gen. 32:17-20)
Esau va fi întâmpinat de turmă după turmă, și-n cele din urmă se va liniști: acesta este planul lui Iacov.
Astfel darul a trecut înainte, iar el a rămas în tabără în noaptea aceea.
Tot în noaptea aceea s-a sculat, a luat pe cele două neveste ale lui, pe cele două roabe şi pe cei unsprezece copii ai lui şi a trecut vadul Iabocului. I-a luat, i-a trecut pârâul şi a trecut tot ce avea. (Gen.32:21-23)
Aceasta este noaptea unei experienţe extraordinare în viaţa lui Iacov. Ţinutul pe unde a trecut el, pârâul Iaboc, este foarte arid. Când am fost acolo, m-am îndepărtat în mod deliberat de grup şi m-am plimbat pe un pod. Statele Unite au construit un drum foarte frumos în zona aceea pentru Regatul Haşemit al Iordaniei. Sunt câteva locuri în zonă pe care nu le-aţi putea vedea dacă nu ar exista un drum bun, pentru că este o zonă aridă, în pustietate. Am făcut fotografii cu oile care se adăpau în pârâul Iaboc. Trecerea aceea este într-o zonă foarte mohorâtă, între două dealuri, într-un ţinut arid, stâncos. În locul acesta a ajuns Iacov în noaptea aceea. Nu era deloc fericit, ci mai degrabă ros de îndoieli şi temeri. Roata părea să se întoarcă! Iacov se purtase rău cu Esau. Dumnezeu nu îi spusese niciodată să obţină dreptul de întâi-născut şi binecuvântarea aşa cum o făcuse. Dumnezeu i le-ar fi dat oricum. În noaptea aceea, Iacov a trimis tot ce avea de partea cealaltă a pârâului Iaboc, însă el rămâne de partea aceasta, astfel încât, dacă venea Esau, să-l omoare pe el, iar familia să fie cruţată. Aşadar, cum scrie în vers. 24:
Iacov însă a rămas singur. Atunci un om s-a luptat cu el până în revărsatul zorilor. (Gen. 32:24)
Aş dori să fac câteva precizări înainte de a vorbi despre această confruntare. Am auzit spunându-se că Iacov a fost cel care s-a luptat acolo; de fapt, Iacov nu a vrut să se lupte cu nimeni. El îl avea în urmă pe Laban, care numai binele nu i-l voia, iar înaintea lui era fratele Esau. Iacov nu era un combatant pe măsura niciunuia dintre ei! Iată-l prins între ciocan şi nicovală, şi neştiind ce să facă și încotro să se îndrepte. Așa că numai de un al treilea adversar nu avea el nevoie în noaptea aceea!
Acum câţiva ani revista Time a publicat un articol despre un clasament, alcătuit pe baza voturilor cititorilor, al celor mai buni luptători. Autorul articolului remarca faptul că nu-i fusese atribuit niciun vot celui mai mare luptător din toate timpurile, Iacov. Şi ce să vezi? Cineva a trimis o scrisoare revistei, cerând informaţii despre acest luptător Iacov. Autorul scrisorii nu auzise niciodată nimic despre el, prin urmare este evident că nu citise niciodată Biblia. Haideți să lămurim lucrurile de la bun început: Iacov n-a fost niciodată un luptător. În noaptea aceea era singur pentru că aşa dorise el să fie, şi nu căuta să se lupte cu nimeni. Întrebarea care se pune aici este: Cine este cel care s-a luptat cu Iacov în noaptea aceea?
Au fost avansate multe speculaţii pe tema aceasta, dar eu cred că doar o interpretare este valabilă: Hristos cel întrupat. Putem găsi o dovadă în acest sens în scrierile profetului Osea: „Lui Efraim îi place vântul şi aleargă după vântul de răsărit; zilnic măreşte minciuna şi înşelătoria; face legământ cu Asiria şi duc untdelemn în Egipt. Domnul este în ceartă şi cu Iuda şi va pedepsi pe Iacov după purtarea lui: îi va răsplăti după faptele lui. Încă din pântecele mamei a apucat Iacov pe fratele său de călcâi; şi, în puterea lui, s-a luptat cu Dumnezeu. S-a luptat cu îngerul şi a fost biruitor, a plâns şi s-a rugat de el. Iacov l-a întâlnit la Betel, şi acolo ne-a vorbit Dumnezeu. Domnul este Dumnezeul oştirilor; numele Lui este Domnul.” (Osea 12:1-5). Nu cred deci că a fost altcineva decât Hristos de dinainte de întrupare cel care s-a luptat cu Iacov în noaptea aceea. Gen. 32:25:
Văzând că nu-l poate birui, omul acesta l-a lovit la încheietura coapsei, aşa că i s-a scrântit încheietura coapsei lui Iacov pe când se lupta cu el.
Iacov nu era vreo forță a naturii, dar nu avea de gând să se lase uşor – nu era genul. A continuat să opună rezistență cu forța disperării, așa că într-un final, Cel care s-a luptat cu Iacov l-a lovit la încheietura coapsei. Gen. 32:26:
Omul acela a zis: „Lasă-Mă să plec, căci se revarsă zorile.” Dar Iacov a răspuns: „Nu Te voi lasă să pleci până nu mă vei binecuvânta.”
Ce se întâmpla de fapt? Iacov nu se lupta cu adevărat, doar se ţinea de Cel care se lupta cu el. Astfel, Iacov a descoperit că nu ajungi nicăieri dacă te tot lupţi şi I te împotriveşti lui Dumnezeu. Singura cale prin care poți ajunge oriunde este să te supui lui Dumnezeu şi să te ţii bine de El. Avraam învăţase acest lucru – el L-a crezut pe Dumnezeu şi acest lucru i-a fost socotit ca neprihănire. Avraam (sau Iacov??????????) ajunsese la capătul puterilor şi s-a ţinut strâns de Dumnezeu. Când ajungi într-o astfel de situaţie, te încrezi complet în El, iar când eşti dispus să te ţii strâns de El, Dumnezeu este gata să te ajute.
Omul acela i-a zis: „Cum îţi este numele?” „Iacov”, a răspuns el. Apoi a zis: „Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel; căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oameni şi ai fost biruitor.” (Gen. 32:27-28)
El nu mai este Iacov – cel care uzurpă, cel care manipulează, înșelătorul – ci Israel, cel care „i luptat cu Dumnezeu şi cu oameni şi a fost biruitor.” De acum încolo, în viaţa acestui om se va manifesta natura cea nouă a lui Israel.
Iacov L-a întrebat: „Spune-mi, Te rog, numele Tău.” El a răspuns: „Pentru ce Îmi ceri numele?” Şi l-a binecuvântat acolo. Iacov a pus locului aceluia numele Peniel; „căci”, a zis el, „am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă şi totuşi am scăpat cu viaţă.” Răsărea soarele când a trecut pe lângă Peniel. Însă Iacov şchiopăta din coapsă. Iată de ce, până în ziua de azi, israeliţii nu mănâncă vâna de la încheietura coapsei; căci Dumnezeu a lovit pe Iacov la încheietura coapsei în vână. (Gen. 32:29-32)
Iacov avusese de-a face cu Îngerul Domnului, adică Hristos cel preîntrupat. Dumnezeu a trebuit așadar să-l ologească pe Iacov pentru a-l atrage la El, iar acum erau amândoi de aceeași parte! Iacov refuzase să se lase învins, ceea ce îi era caracteristic. Ştia poate câteva prinderi, şi credea că după o vreme, cu puțină voință, va putea să învingă. Într-un final, a văzut că nu putea învinge, însă nu voia nici să se predea.
Cu siguranţă că, având o putere net superioară, Dumnezeu ar fi putut să-l zdrobească pe Iacov... dar nu trupul, ci voința lui trebuia supusă. Iacov era asemenea băieţelului pe care mama lui îl pune să stea în genunchi la colţ cu fața la perete. După un timp, mama îi strigă de dincolo: „Willie, te-ai mișcat cumva?” El răspunde: „Nu, sunt în genunchi... dar în mintea mea stau în picioare!” Exact aşa s-ar fi întâmplat cu Iacov. Ar fi stat în picioare în inima sa, pentru că nu era gata să cedeze, să se supună.
Observaţi, vă rog, modul în care lucrează Dumnezeu cu el: îi atinge încheietura coapsei. Doar o atingere a degetului lui Dumnezeu, şi omul acesta tare devine neajutorat. Dumnezeu însă nu îl ţintuiește cu umerii la pământ. Acum, Iacov se ţine de Dumnezeu. Când îngerul îi spune: „Lasă-mă să plec”, Iacov răspunde: „Nu, vreau binecuvântarea Ta.” Se agaţă de Dumnezeu! Lupta ia până la urmă sfârşit şi de acum încolo Iacov va manifesta o natură spirituală, şi dependenţă de Dumnezeu. Schimbarea nu se va produce desigur într-o clipă, și total! Psihologii ne spun că în sistemul nostru nervos se stabilesc anumite legături și tipare, aşa că unele lucruri le facem din obicei. Suntem ființe ale obiceiului. Tot așa, omul acesta va mai reveni la vechile lui obiceiuri, însă începem să vedem ceva diferit în el. Înainte de a se încheia istoria lui, vom vedea că el devine cu adevărat un om al lui Dumnezeu
Mai întâi, l-am văzut acasă şi apoi în Haran, unde era un om al firii pământeşti. Aici, la Peniel, la pârâul Iaboc, îl găsim luptând. După aceea, până în Egipt, îl vedem ca om al credinţei. La început, un om al firii pământeşti, apoi unul care se luptă şi se zbate, iar în final un om al credinţei.
În Noul Testament, un alt tânăr, fiu al lui Iacov, pe nume Saul din Tars, ne vorbeşte despre lupta lui în capitolul 7 din Romani. Tot vreo trei perioade fuseseră și-n viaţa lui. Când s-a convertit, a crezut că de-acum va putea trăi viaţa creştină. Şi eu am făcut aceeaşi greşeală. Când am devenit creştin, am crezut sincer că pot trăi o viaţă de creştin. La urma urmei, de ce ajutor mai aveam nevoie?! Credeam că va fi uşor... dar nu a fost! Și asta a fost partea dificilă. Aceeași ca în cazul multor altora, și al lui Pavel: „Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!” (Rom. 7:19).
Pavel a aflat nu numai că nu era nimic bun în firea lui veche, ci şi că nu avea putere sau tărie în firea nouă. Într-un final, îl auzim plângând: „Nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Rom. 7:24). Apoi s-a întâmplat ceva şi în versetul 25 citim: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!… Astfel, dar, cu mintea, eu slujesc Legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească slujesc legii păcatului.” Aşa stau lucrurile cu noi toţi. Avem firea aceea veche, care nu poate face nimic pe placul lui Dumnezeu. De fapt, Pavel continuă şi spune că firea veche este împotriva lui Dumnezeu: „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. Deci cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu.” (Rom. 8:7-8). Nu putem fi pe placul lui Dumnezeu în firea noastră pământească. Într-un final, Pavel a obţinut biruinţa prin predarea Sa faţă de Duhul lui Dumnezeu. Ceea ce nu a putut face Legea, poate acum să facă Duhul în viaţa noastră. Cum reuşim? Numai dacă ne supunem Lui putem să-I fim pe plac. Supunerea este un act de voinţă din partea unei fiinţe născute din nou care se supune voii lui Dumnezeu. Şi Iacov a făcut asta, și a ieșit în câștig nu prin luptă şi zbatere, ci prin cedare. Ce imagine avem aici! Şi ni se spune că toate acestea s-au întâmplat spre a ne servi nouă drept exemple (1 Cor. 10:11). Dumnezeu abia așteaptă să vă dea aceeași biruință!