Tuesday Jun 11, 2024
Geneza 3:1-13 | Itinerar Biblic | Episodul 13
Dragi ascultători, bun găsit! Fie ca și această reîntâlnire cu Scriptura, Cuvântul Dumnezeului creator răsfoită în acest program, să vă lămurească tot mai mult despre designul original și despre voia lui Dumnezeu – nu numai în ce priveşte bărbatul şi femeia... chiar dacă în acest punct al facerii ajunseserăm, când ne-am despărțit data trecută... Spuneam despre prima pereche că într-adevăr a fost cuplul pe care Dumnezeu i-a pus laolaltă. Între multele valori pe care Dumnezeu le-a dat poporului Său şi care sunt încă valabile, și deci oamenii ar trebuie să le respecte în continuare, este și căsătoria. Dumnezeu organizat rasa umană în jurul acestui model deosebit care este căsătoria. Din păcate, lumea modernă n-o mai apreciază. Nu cred că inconștient și nevinovat, pentru că omul vrea de fapt să desfiinţeze nu doar căsătoria, ci şi pe Dumnezeu care a instituit-o.
Omul a fost plămădit de Dumnezeu din țărâna peste care tot Creatorul a suflat suflare de viață, și care s-a făcut astfel un suflet viu, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Apoi, crearea femeii a fost una indirectă, Dumnezeu luând din bărbat ce i-a trebuit s-o modeleze, pentru a arăta că ea este parte a lui. Istoria aceasta a modului în care au fost creaţi bărbatul şi femeia este una din cele mai frumoase istorii, și oamenii ar trebui s-o accepte ca atare. Dar pentru că asta nu se întâmplă, au loc atâtea drame... pentru că în cele din urmă aceasta este problema: nu respingem numai o relatare a creaţiei, ci Îl respingem pe Creator Însuşi! Fie ca Dumnezeu să mai aibă îndurare de om, iar Duhul lui Cel Sânt să reverse tot mai mult peste noi harul Său mântuitor și lămuritor.
Din această „carte a începuturilor”, care este Geneza – ce redă startul Creației și-al istoriei omului – am trecut în revistă până acum câteva aspecte foarte importante: raportul Creator/creație (evidențiat prin: închinarea înaintea lui Dumnezeu; părtăşia cu Dumnezeu; slujirea față de Dumnezeu și loialitatea omului); apoi autoritatea pe care Dumnezeu a delegat-o omului; precum și modul de viaţă al omului, la începuturile existenţei sale. Iată-ne ajunși acum la unul dintre cele mai importante episoade din Biblie. Cei mai mulţi comentatori sunt de părere că ceea ce s-a întâmplat în acest capitol 3 a afectat în mod dramatic existenţa omului și-a universului. În primele două capitole din Geneza, găsim armonie, inocenţă, totul purtând marca perfecţiunii şi-a părtăşiei inefabile dintre Creator și creație, dintre Dumnezeu şi om. Să zicem că – dintr-un motiv oarecare – nu citeşti capitolul 3... vei descoperi în capitolul 4 că deja se manifestă intens gelozia, ura, crima, minciuna, corupţia, răzvrătirea... și că toate astea vor continua ascendent până la capitolul 11!) Te asigur că nu se poate să nu-ți pui întrebarea: când, cum, de unde-au apărut toate acestea? Care-i originea acestei prăbușiri? (reală, și totuși, insuficient recunoscută și asumată!) De fapt, eu nu cred că păcatul îşi are originea în capitolul 3 din Geneza... dar în ceea ce priveşte intrarea păcatului în umanitate, da: cred că aici a început totul!
Îngăduiţi-mi să citez un autor care spunea despre capitolul 3 următoarele:
„Putem trasa până aici izvorul multor râuri ale adevărului divin. Aici debutează piesa impresionantă care este pusă în scenă de la începutul istoriei omului şi care nu a ajuns la sfârşit încă, deşi au trecut şase mii de ani. Aici găsim explicaţia divină a stării decăzute şi degradate a rasei noastre din prezent. Aici aflăm despre uneltirile subtile ale duşmanului nostru, care este diavolul. Aici privim la neputinţa totală a omului de a umbla pe calea neprihănirii, când i se retrage harul divin. Aici descoperim efectele spirituale ale păcatului, şi pe om căutând să fugă de Dumnezeu. Aici descoperim atitudinea lui Dumnezeu faţă de păcătosul vinovat. Aici observăm tendinţa universală a naturii umane de a-şi acoperi ruşinea morală printr-un lucru făcut de mâna sa. Aici suntem învăţaţi despre ce a pregătit Dumnezeu prin harul Său, pentru a împlini nevoia noastră cea mai mare. Aici începe şuvoiul acela minunat de profeţie care străbate toată Sfânta Scriptură. Aici aflăm că omul nu poate să se apropie de Dumnezeu altfel decât printr-un mijlocitor.”
În primele versete din Geneza 3, se stabileşte contextul pentru ispitirea omului – iar punctul de plecare este răzvrătirea unei viețuitoare (care de fapt era doar instrumentul, partea vizibilă a aisbergului malefic). În mod samavolnic, șarpele aruncă îndoiala asupra spuselor lui Dumnezeu, și-n acest fel aruncă semințele otrăvitoare ale răzvrătirii (care face ravagii și azi)! Scrie așadar în Geneza 3:1 că
Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină»?” (Gen. 3:1)
Apare întrebarea: Ce este ispitirea? Și de ce ispitirea? Dacă ne întoarcem la capitolele 1 şi 2, îl găsim pe om creat inocent, dar el nu a fost creat neprihănit! Ce este deci neprihănirea?
Neprihănirea este inocenţa menţinută în prezenţa ispitei. Vedeţi, ispita fie vă face să creşteţi, fie vă distruge, una din două. Grădina Edenului nu era o seră şi omul nu era o plantă de seră. Caracterul trebuie să fie încercat și dezvoltat, ori acest lucru este posibil doar prin testare, adică în prezenţa ispitei. Omul a fost creat ca fiinţă responsabilă şi avea responsabilitatea de a onora, de a asculta, de a sluji şi de a se supune autorităţii divine.
Omul nu s-a creat pe sine – cred că nimeni nu susţine asta – ci Dumnezeu l-a creat. Şi Dumnezeu nu a pus o condiţie în mod arbitrar. El i-a spus omului: „din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit” (Gen. 2:17). Pomul acela nu era singurul în care se găseau roduri comestibile, din grădina aceea... Dacă acela ar fi fost singurul pom din care ei ar fi putut mânca, şi Dumnezeu le-ar fi spus că nu au voie să mănânce din el, sub ameninţarea că vor muri, s-ar fi putut spune că era o decizie abuzivă, care le-ar fi stârnit răzvrătirea... Dar erau pomi din belşug în grădină, şi era o abundență și-o diversitate de fructe, astfel că omul nu avea nevoie să mănânce neapărat din acel pom. Prin urmare, vedem că omul apare în scenă ca fiinţă responsabilă.
În versetul acesta ni se face cunoştinţă cu şarpele. Apare întrebarea, deloc deplasată: „De unde a apărut? Cum a intrat în grădina Edenului?” După câte îmi dau seama din Cuvântul lui Dumnezeu, şarpele nu era perceput atunci ca o creatură neplăcută şi alunecoasă. De fapt, nu ni se spune cum a ajuns acolo; ni se spune doar că se afla acolo. Cuvântul lui Dumnezeu lasă destule nespuse. Şarpele era o viețuitoare care putea fi folosită de Satana, iar Satana l-a folosit. Nu este aceasta metoda pe care o foloseşte Satana şi astăzi? Pavel le-a scris corintenilor: „...căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină” (2 Cor. 11:14). Cartea Apocalipsa spune mai multe despre Satana decât orice altă carte din Scriptură. „Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui” (Apoc. 12:9). Creatura aceasta nu era şarpele nesuferit, aşa cum îl cunoaștem noi astăzi. Nu aceasta este imaginea pe care ne-o oferă Cuvântul lui Dumnezeu... care ne spune (Apoc. 20:2) și că Mântuitorul că „a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani”.
Este vorba deci despre o vietate cu o abilitate extraordinară. Nu avem în Geneza vreun indiciu despre originea lui. Cred că fragmente precum Isaia 14 şi Ezechiel 28 ne oferă detalii despre originea acestei creaturi şi despre felul în care a ajuns să fie ce era.
Femeia a răspuns şarpelui: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: „Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.” (Gen. 3:2-3)
De ce, oare, a abordat-o şarpele pe femeie? De ce nu l-a abordat pe bărbat? Când l-a creat pe Adam, Dumnezeu i-a spus că poate mânca din toţi pomii din grădină, numai din acesta nu. Femeia a fost creată după aceea şi ea primit informaţia prin intermediar, a primit-o de la bărbat. Aşa că şarpele a venit la ea mai întâi!
Eu cred, sincer, că femeia a fost creată mai bună decât bărbatul, adică a fost înzestrată cu mai multă compasiune şi empatie. Probabil că era mai deschisă la sugestii decât bărbatul. De asemenea, mai cred că femeia are o natură mai predispusă la curiozitate decât bărbatul. Ea este şi astăzi cea care intră în tot felul de combinații și grupări, şi apoi îi atrage şi pe bărbaţi în acestea. Ca să nu mai zic că multe secte şi mişcări au fost întemeiate de femei.
Satana ştia ce făcea. Observaţi cum procedează: vine cu o metodă foarte subtilă. Îi pune femeii o întrebare care arunca o umbră de îndoială asupra Cuvântului lui Dumnezeu:
„Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină»?”
El face să se nască îndoiala în mintea ei şi îi stârneşte curiozitatea. Ea răspunde:
„Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: «Să nu mâncaţi din el (asta era tot ce spusese Dumnezeu, dar ea mai adaugă ceva: şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.»”)
Eu n-am găsit nicăieri că Dumnezeu ar fi spus: „Nu trebuie să vă atingeţi de el!” Dar şarpele nu doar că aruncă îndoiala asupra lui Dumnezeu și Cuvântului Său, ci și neagă cuvântul lui Dumnezeu:
Atunci şarpele a zis femeii: „Hotărât, că nu veţi muri, dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.” (Gen. 3:4-5)
În loc să spună: „Nu veţi muri...”, şarpele spune: „Categoric că nu veţi muri! E absolut imposibil!” El pune sub semnul întrebării autoritatea, dar și dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte: „Dumnezeu este bun, de ce ar fi impus această restricţie?” Şarpele lasă să se înţeleagă că Dumnezeu nu este drept, când spune: „Nu veţi muri”. Şi pune la îndoială sfinţenia lui Dumnezeu când spune: „Veţi fi voi înşivă dumnezei, pentru că Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii, și veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscând binele şi răul.”
Eva a adăugat ceva la Cuvântul lui Dumnezeu. Liberalul şi ateul iau din Cuvântul Scripturii (şi Dumnezeu l-a avertizat pe om în privinţa aceasta). Sectele (chiar şi unii fundamentalişti, dacă mi-e permis!) adaugă la Cuvântul lui Dumnezeu – şi El îi avertizează şi în privința acestui lucru. Sunt unii care susţin și acum că noi suntem mântuiţi prin Lege. Ei spun: „Da, mântuirea vine prin credinţă, dar este credinţă plus ceva”... şi aici sunt în stare să adauge orice. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Isus le-a răspuns: «Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El»“ (Ioan 6:29). Cât de important este acest lucru!
Şarpele Îl contrazice pe Dumnezeu într-un mod foarte subtil şi pune cuvintele sale în locul cuvintelor lui Dumnezeu. Între multe alte texte biblice similare, epistola către Romani ne învaţă despre ascultarea credinţei... și concluzia e simplă: credinţa duce la ascultare, iar necredinţa duce la neascultare. Îndoiala duce totdeauna la neascultare!
Iată așadar că primii oameni, bărbatul şi femeia, ajung repede să nesocotească porunca lui Dumnezeu. Citim în versetul 6 din Geneza 3:
Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el. (Gen. 3:6)
Observăm că şarpele uzează de un subterfugiu ce-i va deveni caracteristic. Apelează la pofta trupului – „pomul era bun de mâncat” – dar asta nu e tot. De fapt, nu era lucrul cel mai important. Era și „plăcut de privit” – aici se adresa laturii afective, sentimentale, psihologice, minţii omului. „Şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea” – chemarea se adresează aici laturii raționale, dar și religioase a omului.
Veţi descoperi că Satana vine cu aceeaşi ispită înaintea Domnului Isus în pustie (vezi Matei 4, Marcu 1 şi Luca 4). În primul rând, el îi spune Domnului: „Porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini” – este avut în vedere trupul, carnea, firea pământească... pâinea echivalând rodul bun de mâncat al pomului cu ispitirea din Eden... Apoi Satana I-a arătat Domnului împărăţiile lumii şi I le-a oferit – aici este provocată mintea, aşa cum a fost cazul pomului care era plăcut la privit. Într-un final, a spus: „Aruncă-te de pe streaşina Templului” – aici avea în vedere latura religioasă, aşa cum în cazul pomului era de dorit pentru a-l face chipurile pe om înţelept, a-i deschide mintea...
Dacă a venit cu același set de ispite înaintea Mântuitorului, eu cred că Diavolul foloseşte aceleaşi metode și cu mine, şi cu fiecare dintre voi... pentru că funcţionează! Nu a fost nevoie să-şi schimbe tactica, pentru simplul motiv că mai toţi oamenii par predispuși să cedeze. Ioan ne-a avertizat: „Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume” (1 Ioan 2:16). „Pofta firii pământeşti” – pomul era bun de mâncat. „Pofta ochilor” – pomul era plăcut de privit. „Lăudăroşia vieţii” – pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea.
Aceste lucruri nu sunt de la Tatăl, sunt din lume. Isus a spus că păcatele acestea ale firii pământeşti vin din inima omului, din adâncul său. Acolo îşi trimite Satana chemarea. Aceasta este metoda pe care o foloseşte pentru ca să poată pătrunde cât mai adânc şi să-l ducă pe om în rătăcire. Şi-i reuşește! Primilor oameni li s-a spus că vor cunoaşte binele şi răul. Şi ce s-a întâmplat? Acum avem rezultatele căderii omului.
Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele. (Gen. 3:7)
„Li s-au deschis ochii” – aici se face referire la conştiinţa lor. Înainte de cădere, omul nu avea conştiinţă; era inocent. Inocenţa este ignorarea răului. Nu omul a creat conştiinţa. Aceasta este un acuzator pe care îl are fiecare persoană în lăuntrul său. Un psiholog de frunte de la Universitatea de Sud din California, care este şi creştin, mi-a spus cândva un lucru interesant: complexul vinovăţiei este parte integrantă din om în aceeaşi măsură în care este şi braţul său drept. Omul nu poate scăpa de acest complex de vinovăţie pe cale psihologică.
„Au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele.” Aţi observat că smochinul este singurul pom menţionat pe nume? (Apropo: pomul cunoştinţei binelui şi răului nu este un măr. Nu ştiu ce este, dar sunt sigur că nu era un măr, cum e adesea reprezentat!) Frunzele de smochin ascundeau ceva, dar nu acopereau cu adevărat. Adam şi Eva nu au mărturisit nimic; ei doar au încercat să-şi acopere păcatul. Nu erau gata să-şi recunoască starea de oameni pierduţi.
În aceeaşi stare se află şi omul de astăzi implicat în religie. El practică ritualuri, merge la biserică şi devine foarte religios. Ştiţi că Hristos a blestemat smochinul? Este chiar interesant acest lucru. Şi imediat după aceea a denunţat religia; El a denunţat-o cu toată puterea, pentru că religia nu face altceva decât să ascundă păcatul.
Prin ispita pusă la cale de el, Satana a dorit să se interpună între sufletul omului şi Dumnezeu. Cu alte cuvinte, a vrut să-l câştige pe om de partea sa, îndepărtându-l de Dumnezeu, şi să devină el dumnezeul omului. Observaţi care este metoda Satanei. Mai întâi, Eva a văzut că pomul era bun pentru mâncat; în al doilea rând, era plăcut la privit; în al treilea rând, era de dorit ca să-l facă pe om înţelept. Satana lucrează din exterior către interior, din afară spre înăuntru.
Pe de altă parte, Dumnezeu începe de la inima omului. Religia este ceva ce lustruieşti la exterior, dar Dumnezeu nu începe cu religia. Aş dori să aduc o lămurire aici: creştinismul nu este o religie. Creştinismul este Hristos. Există multe religii, dar Domnul Isus a mers la rădăcina problemei când a spus: „Trebuie să vă naşteţi din nou.” El le-a spus fariseilor care, în aparenţă, erau foarte religioşi: „Curăţaţi interiorul! Voi sunteţi ca nişte mausolee, frumoase pe dinafară, cu marmură şi flori, dar pe dinăuntru – pline de oasele morţilor.” Ce imagine! Adam şi Eva, în loc să-şi mărturisească păcatul, au cusut frunze de smochin ca să se acopere. Și azi e la fel, să știți! Oamenii continuă să meargă la biserică şi să respecte tradiții și ritualuri, să facă fapte bune și practici religioase, în loc să-şi mărturisească păcatele din inimile lor.
Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu care umbla prin grădină în răcoarea zilei: şi omul şi nevasta lui s-au ascuns de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină. Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: „Unde eşti?” (Gen. 3:8-9)
Religia vă separă de Dumnezeu. Adam este pierdut... şi totuși, nu el Îl caută pe Dumnezeu, ci Dumnezeu îl caută pe om.
El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol, şi m-am ascuns.” Şi Domnul Dumnezeu a zis: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?” Omul a răspuns: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.” (Gen. 3:10-12)
Observaţi că Adam nu mărturiseşte nimic. Lucrul cel mai important nu este atât că a dat vina pe femeie sau, ci că nu îşi mărturiseşte păcatul. Dar nu e singurul!
Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii: „Ce ai făcut?” Femeia a răspuns: „Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom.” (Gen. 3:13)
Vă mai întrebați de unde această fugă de răspundere a omului? E-n natura noastră moștenită de la primii părinți, care n-au știut pe unde să scoată cămașa înaintea lui Dumnezeu, și-au crezut că se pot ascunde de El. Ce trist!
Vă las să reflectați la cauza relelor din istorie și din lume... Dar vă aștept să ne reîntâlnim, pentru că Dumnezeu are totdeauna soluții și continuări fericite! Pe curând!