Tuesday Jun 18, 2024
Exodul 8:1-32 | Itinerar Biblic | Episodul 110
Dragi ascultători, suntem din nou împreună, prin harul și puterea Creatorului nostru unic și desăvârșit. Îi suntem recunoscători și ne declarăm dependenți de susținerea și intervențiile Lui pline de putere – nimic și nimeni nu se poate compara cu Dumnezeul nostru! Nimeni nu i-a cunoscut sau experimentat limitele, dovadă: cercetările asidui ale omului și încercările de a atinge alte dimensiuni ale creației și universului; deci dacă nu le cunoaștem sau intuim, cu atât mai puțin nu ne-am putea împotrivi atotputerniciei și nemărginirii divine! Cred că doar acest gând – desigur, dacă acceptați axioma existenței și manifestărilor lui Dumnezeu – deci o astfel de simplă constatare ar trebui să fie de-ajuns să ne facă recunoscători: pentru că, deși desfășoară o incredibilă forță, El n-o folosește împotriva noastră, ci Își manifestă încă îndurarea faţă de noi.
Vedem, citim, auzim despre lucruri grandioase și incontrolabile, întâmplat demult sau azi – și-n fiecare dintre ele recunoaștem ipostaze și manifestări ale puterii lui Dumnezeu... care, ce binecuvântare: nu e o forţă iresponsabilă, scăpată de sub control, ostilă, ci e folosită în sprijinul nostru... dacă nu persistăm în răzvrătire și indiferență față de El, desigur.
Aplicând această constatare la contextul din cartea Exodul – pe care vă reamintesc că o parcurgem – chiar şi în ceea ce-i priveşte pe egipteni, Dumnezeu a acționat cu forță împotriva zeităţilor lor, și nu împotriva oamenilor, cărora le arată ce înseamnă cu adevărat putere și închinare și dumnezeire. Sigur, și oamenii au avut de suferit – dar pe de o parte fiecare trebuie să ne asumăm responsabilitatea faptelor și-a încredințărilor, pe de altă parte, în fiecare dintre urgii egiptenilor li s-au oferit și șanse de salvare, au avut posibilități să iasă de sub puterea urgiei respective, sau să le evite pe celelalte. Era o problemă de credinţă. Dacă egiptenii ar fi înțeles și s-ar fi pus la adăpost – în Gosen, de exemplu – ar fi fost izbăviţi. Dar acolo erau evreii, tocmai miza acestui potop de lovituri divine, ce se declanșase!
Ca să înțelegem și mai bine contextul, trebuie spus că Faraon era nu doar monarhul absolut și – teoretic – deținătorul tuturor resurselor Egiptului, ci era considerat și singurul dintre muritori care avea acces direct la zei, fiind socotit descendent al lor. Șarpele de aur de pe fruntea lui era semnul puterii și autorității lui, conferite prin relația sa specială cu zeii Egiptului. De altfel, la încoronare, Faraon primea diverse nume care îl legau și-l desemnau reprezentant al zeilor principali, culminând cu cognomenul „fiul lui Ra” (zeul-soare). De asemenea, modul de viață era modelat după viața zeilor așa cum reieșea din diverse texte egiptene considerate sacre. De altfel, în templele egiptene reprezentați erau doar zeii și faraonii Egiptului. Iată deci de unde deriva autoritatea lui Faraon. Iar duelul la care-l provocase Dumnezeu nu era cu un om, ci cu protectorii acestuia, zeitățile.
Poate pentru noi cei de azi urgiile abătute asupra Egiptului înfățișate în Exodul par calamități naturale, și tindem să le căutăm/găsim explicații științifice. Dar pentru cei ce le-au trăit au fost realmente o confruntare supranaturală, o încleștare la nivelul zeilor. Zeii Egiptului erau personificări ale puterilor sau fenomenelor naturale (Nilul, fertilitatea) sau ale atributelor lor; alții erau legați de astre sau de fenomene cerești/cosmice, sau întruparea anumitor concepte. Animale și plante erau respectate ca simboluri ale puterilor naturale sau ale unor forțe misterioase, și erau considerate manifestarea sau trimișii zeităților respective – așa de pildă boul Apis din Memfis sau taurul sacru din Heliopolis. Iar zeii se implicau activ în protejarea supușilor lor: Nilul (considerat artera vitală a Egiptului, dar și sistemul vascular al lui Osiris) era păzit de zeii Khnum, Hapi și Osiris. Set era protectorul grânelor, Hathor – zeița cirezilor, Isis – mama vieții, Imhotep – zeița sănătății și medicinii... Existau zei ai familiilor, meșteșugarilor, deșertului, inundațiilor, întunericului... zeițe ale îmbălsămării, fecundității, apei, cerului... și am putea continua așa mult și bine, dar nu e scopul nostru. Vreau doar să fiți convinși că idolatria era maximă în Egiptul antic, și că urgiile Exodului i-au vizat în principal pe acești așa-ziși legiuitori divini ai vieții egiptene, idoli cărora Singurul Dumnezeu adevărat le declară război și le dovedește cine este cu adevărat Dumnezeu!
Putem extrage și de aici o lecție utilă, chiar dacă vi se pare banală, sau deloc nouă: singura care ne poate izbăvi de urgia păcatului este credinţa în Singurul Dumnezeu Adevărat, credința că Dumnezeul acesta este perfect în toate atributele Sale, și că în dragostea Lui ne-a oferit şi nouă salvarea, iertarea și sfinţenia, în Domnul Isus.
Am ajuns în capitolul 8 al cărţii Exodul. Moise şi Aron se înfăţişaseră înaintea lui Faraon, care n-a luat în serios cererea ca lui Israel să i se permită să plece pentru a aduce jertfe lui Dumnezeu în pustie... Moment în care Dumnezeu intervine şi aduce prima urgie – transformarea apei în sânge. Nilul aducător de viaţă devine acum aducător de moarte.
Dar credeţi că-l schimbă asta pe Faraon? Omul este în general mai împotrivitor decât îi place să recunoască. Dumnezeu însă nu este luat niciodată prin surprindere. Așa încât urgiile continuă să cadă asupra Egiptului. Dumnezeu voia să trezească poporul cufundat în idolatrie, așa încât asistăm împreună la declanșarea celei de A DOUA URGII: BROAŞTELE.
Din cele mai vechi timpuri, broasca a fost un obiect al închinării pentru egipteni. În panteonul egiptean, broaştele erau reprezentate de Heket, zeiţa învierii, cu cap de broască. Şi Hapi zeul Nilului era înfăţişat ţinând o broască din gura căreia iese un şuvoi de hrană. Aceasta sugera relaţia apropiată dintre Hapi şi Heket, un fel de mamă a tuturor zeiţelor, și care era și zeiţa fertilităţii şi patroana moaşelor. S-au păstrat reprezentări care o arată pe Heket cum recită incantaţii pentru ca Osiris să învie, sau supraveghind naşterea lui Hatshepsut (prima sau una din primele femei-faraon din istoria Egiptului). În fine...
Domnul a zis lui Moise: „Du-te la faraon şi spune-i: «Aşa vorbeşte Domnul: „Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi slujească. Dacă nu vrei să-l laşi să plece, am să aduc broaşte pe toată întinderea ţării tale. Râul va mişuna de broaşte; ele se vor sui şi vor intra în casa ta, în odaia ta de dormit şi în patul tău, în casa slujitorilor tăi şi în casele poporului tău, în cuptoarele şi în postăvile de frământat pâinea. Ba încă broaştele se vor sui şi pe tine, pe poporul tău şi pe toţi slujitorii tăi.”»“ Domnul a zis lui Moise: „Spune lui Aaron: «Întinde-ţi mâna cu toiagul peste râuri, peste pâraie şi peste iazuri, şi scoate broaşte din ele peste ţara Egiptului!»“ (Exodul 8:1-5)
Având în vedere imaginea favorabilă a broaștei în mentalul egiptean, ceea ce anunța Moise nu le va fi sunat neapărat a blestem sau urgie. Dar broaştele se aflau pretutindeni – în dormitoare, în bucătării, în cuptoare. Când mergeau, păşeau peste broaşte. Când stăteau, se aşezau peste broaşte. Era o situaţie îngrozitoare. O broască-două n-ar fi însemnat mare lucru, dar invazia unor mulțimi crease deja consternare. Bineînţeles că acestea erau sacre, și oricine ucidea un animal considerat sfânt era pasibil de pedeapsa cu moartea!
Aaron şi-a întins mâna peste apele Egiptului; şi au ieşit broaştele şi au acoperit ţara Egiptului. Dar şi vrăjitorii au făcut la fel prin vrăjitoriile lor: au scos şi ei broaşte peste toată ţara Egiptului. (Exodul 8:6-7)
Ca pentru a confirma puterea lui Satan, magicienii egipteni au re-editat și ei urgia cu broaştele (Deși ideea era tocmai să scape de broaște, nu?, și nu să le înmulțească! Iată deci că nu întotdeauna competiția duce la progres!) Dar când constată că marea lor ispravă – duplicarea broaștelor – le scapă de sub control, vrăjitorii își dau seama că ceea ce venerau devenise de fapt un blestem pentru țară!
Faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron şi a zis: „Rugaţi-vă Domnului, să depărteze broaştele de la mine şi de la poporul meu; şi am să las pe popor să plece să aducă jertfe Domnului.” Moise a zis lui faraon: „Hotărăşte-mi când să mă rog Domnului pentru tine, pentru slujitorii tăi şi pentru poporul tău, ca să îndepărteze broaştele de la tine şi din casele tale? Nu vor mai rămâne decât în râu.” El a răspuns: „Mâine.” Şi Moise a zis: „Aşa va fi, ca să ştii că nimeni nu este ca Domnul Dumnezeul nostru. Broaştele se vor depărta de la tine şi din casele tale, de la slujitorii tăi şi de la poporul tău; nu vor mai rămâne decât în râu.” (Exodul 8: 8-11)
Important deci de menționat că, deşi magicienii au putut produce broaşte, n-au mai putut să le îndepărteze. Și nici o intervenție în forță nu era recomandabilă, având în vedere statutul broaștei în religia egipteană. Așa încât, strâns cu ușa, și vizibil iritat de situație, Faraon e gata să promită orice. De fapt, e pentru prima dată când recunoaște că trebuie să recurgă la mijlocirea înaintea lui Dumnezeu, pentru a scăpa de forfota copleșitoare a broaștelor. Dumnezeu începea deci să-l forţeze pe acest monarh să-I recunoască puterea!
Moise şi Aaron au ieşit de la faraon. Şi Moise a strigat către Domnul cu privire la broaştele cu care lovise pe faraon. Domnul a făcut cum cerea Moise; şi broaştele au pierit în case, în curţi şi în ogoare. Le-au strâns grămezi, şi ţara s-a împuţit. Faraon, văzând că are răgaz să răsufle în voie, şi-a împietrit inima şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul. (Exodul 8:12-15)
Acest pasaj ne ajută să înțelegem mai bine ce însemna împietrirea inimii lui Faraon. Dumnezeu doar făcuse să iasă la suprafaţă ce se afla în interior. În loc să reflecteze măcar, și să-și reconsidere cât de cât atitudinea, Faraon practic invită (peste el și țară) următoarea urgie. De data aceasta, Dumnezeu nu-l mai previne pe Faraon. (Exodul 8:16-19)
Domnul a zis lui Moise: „Spune lui Aaron: «Întinde-ţi toiagul şi loveşte ţărâna pământului, şi se va preface în păduchi, în toată ţara Egiptului.»“ Aşa au făcut. Aaron şi-a întins mâna cu toiagul şi a lovit ţărâna pământului; şi s-a prefăcut în păduchi pe toţi oamenii şi pe toate dobitoacele. Toată ţărâna pământului s-a prefăcut în păduchi, în toată ţara Egiptului. Vrăjitorii au căutat să facă şi ei păduchi prin vrăjitoriile lor; dar n-au putut. Păduchii erau pe oameni şi pe dobitoace. Şi vrăjitorii au zis lui faraon: „Aici estedegetul lui Dumnezeu!” Dar inima lui faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul.
Cuvântul tradus păduchi poate însemna și ţânţari. Rădăcina cuvântului semnifică „a acoperi”, „a apuca” sau „a ciupi”. Trebuie însă observat că acțiunile corespunzătoare acestor verbe (acoperitul, apucatul şi chiar ciupitul) nu pot fi făcute de un ţânţar, însă pot fi asociate unui păduche. Un zoolog a spus: „Căpuşele formează un ordin gigantic, a cărui funcţie primordială, pe scară largă, este să se hrănească cu hoituri. Puteţi să vă imaginaţi ţara puţind a broaşte moarte înţesate de păduchi. Păduchii puteau scăpa ţara de broaşte în cele din urmă, devenind astfel o binecuvântare, dar şi un blestem.” Să notăm însă și experiența cuiva trăită chiar în Egipt: „Am observat deodată că nisipul părea să prindă viață. M-am uitat mai atent, și am descoperit că suprafaţa pământului era o masă mişcătoare de căpuşe mici, mii de căpuşe care se târau pe picioarele mele… Am făcut tot posibilul să mă scutur și să mă retrag în grabă, meditând la cuvintele Scripturii, «ţărâna pământului s-a prefăcut în păduchi în toată ţara Egiptului».”
Magicienii egipteni reușiseră să copieze fiecare din cele două urgii inițiale produse de mâna lui Dumnezeu; iată-i însă că de data aceasta, nu știm din ce motiv, ei n-au mai putut reproduce și această a treia urgie. Indiferent de ce făcuseră până atunci, de astă dată își recunosc neputința și, mai mult, arată și că aveau cunoștință (din păcate, nu și frică!) de Dumnezeu – pentru că recunosc că aici e vorba de „degetul lui Dumnezeu”. Și iată cum, treptat-treptat, Dumnezeu îi convingea pe egipteni de faptul că El era Singurul Dumnezeu.
Această a treia urgie i-a făcut pe oameni să-l urască pe Geb, zeul pământului, cel care dădea raportul lui Osiris asupra stării recoltelor. Și-ar mai fi de adăugat că atât a treia urgie – păduchii – cât și cea imediat următoare, care i-au spurcat pe oameni, le-au dat prin aceasta și o lovitură morală teribilă, pentru că egiptenii nu se închinau zeilor decât dacă erau curați, fără pată! (Cu-atât mai mult înaintea Dumnezeului Atotputernic ar fi bine să fim atenți și noi cum venim, mai cu seamă că ne credem superiori lor, nu?!)
Se pare că până în acel moment, urgiile atinseseră toată ţara Egiptului, deci şi ţinutul Gosen, unde trăiau copiii lui Israel. Mulţi îi vor fi spus lui Faraon, probabil, că de vreme ce Gosenul fusese şi el afectat de urgii, aceste fenomene aveau o explicaţie naturală... sau puteau fi atribuite unei zeități egiptene. Totul devine foarte clar în acest moment, când Dumnezeu anunţă că de acum înainte va exista o diferenţă şi nici una din urgii nu va afecta ţinutul Gosen, căminul poporului Israel. De acum înainte, judecata va cădea doar asupra ţării Egiptului. Și începând cu urgia a patra, vocea și atotputernicia lui Dumnezeu încep să se audă și să se vadă tot mai clar!
Despre A PATRA PLAGĂ – MUŞTELE – citim mai departe în (Exodul 8:20-24)
Domnul a zis lui Moise: „Scoală-te dis-de-dimineaţă şi du-te înaintea lui faraon, când are să iasă să se ducă la apă. Să-i spui: «Aşa vorbeşte Domnul: „Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi slujească. Dacă nu vei lăsa pe poporul Meu să plece, am să trimit muşte câineşti împotriva ta, împotriva slujitorilor tăi, împotriva poporului tău şi împotriva caselor tale; casele egiptenilor vor fi pline de muşte, şi pământul va fi acoperit de ele. Dar, în ziua aceea, voi deosebi ţinutul Gosen, unde locuieşte poporul Meu, şi acolo nu vor fi muşte, pentru ca să cunoşti că Eu, Domnul, sunt în mijlocul ţinutului acestuia. Voi face o deosebire între poporul Meu şi poporul tău. Semnul acesta va fi mâine.”» Domnul a făcut aşa. A venitun roi de muşte câineşti în casa lui faraon şi a slujitorilor lui, şi toată ţara Egiptului a fost pustiită de muşte câineşti.
Am spus la un moment dat că dacă ar fi să împărțim judecățile acestea în trei serii de câte trei, cu apogeul teribil al urgiei a 10-a, putem observa că înaintea primelor două din fiecare grup de trei, Domnul a binevoit să-l avertizeze pe Faraon. (Practic, doar pentru trei urgii n-au fost atenționări: a treia – păduchii, a șasea – bubele, și a noua – întunericul).
„Muştele” acestea desemnează cel mai probabil cărăbuşii sau scarabeii sacri, aşa cum erau cunoscuţi în Egipt. Aceşti scarabei, majoritatea aurii, se găsesc în mormintele egiptene. Ei erau sacri pentru zeul-soare Ra. Severitatea acestei urgii rezultă din faptul că Faraon doreşte să ajungă la înțelegere cu Moise şi Aaron. Vă rog să sesizați cum Faraon inițiază negocieri, venind cu propuneri când scarabeii (sacri!) invadează Egiptul.
Faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron şi le-a zis: „Duceţi-vă de aduceţi jertfe Dumnezeului vostru aici în ţară.” Moise a răspuns: „Nu este deloc potrivit să facem aşa; căci am aduce Domnului Dumnezeului nostru jertfe care sunt o urâciune pentru egipteni. Şi dacă am aduce, sub ochii lor, jertfe care sunt o urâciune pentru egipteni, nu ne vor ucide ei oare cu pietre? Vom face mai bine un drum de trei zile în pustiu, şi acolo vom aduce jertfe Domnului Dumnezeului nostru, după cum ne va spune.” (Exodul 8:25-27)
Cărăbușul egiptean semnifica viaţa veşnică. Avem aici cea mai clară dovadă de cum poate ajunge un simbol religios socotit sacru – un blestem pentru oameni şi o urgie peste ţară. Amploarea pustiirii l-a obligat pe Faraon să se gândească la soluții alternative; de altfel, el va propune compromisuri în vreo patru rânduri, până la terminarea urgiilor. Întâi, pentru că Moise şi Aaron insistau ca Israel să meargă în pustie timp de 3 zile ca să aducă jertfe, Faraon le spune: „Bine, mergeți să aduceţi jertfe, dar nu ieșiți din ţară!”.
Este genul de compromis pe care mulţi creştini cred că îl pot face azi... E șoapta celui rău, care vrea să ne convingă că putem fi creştini, dar nu unii înguşti. „Fiţi creştini cu mintea deschisă şi nu vă complicați viaţa, chiar trebuie să renunțați la atâtea?” Dragii mei, dacă viaţa și trăirea noastră nu se schimbă, înseamnă că nu suntem adevăraţi creştini! Să nu mă acuzaţi, vă rog, că aș fi spus că trebuie să faceţi fapte bune pentru a fi creştin... nu am spus asta. Noi suntem mântuiţi prin credinţa în Hristos şi nimic altceva – faptele sunt excluse ca factori ai mântuirii... dar ele sunt cel mai natural efect al unei vieți schimbate! Când vă puneţi credinţa în Hristos ca Mântuitor și Domn, asta vă va schimba viaţa... și de-acum intră în discuţie conduita creştină. Schimbarea omului trebuie să înceapă dinlăuntru! Din păcate, mulți creștini din zilele noastre fac prea multe compromisuri şi, în cea mai mare parte, se află încă în ţara Egiptului. Nu mai sunt prea evidente azi diferenţele dintre creştinul obişnuit şi un om nemântuit. Și asta e grav și pentru creștini, și pentru cei ce se uită la ei!
Studiile arată că peste 50% din cetăţenii Statelor Unite aparțin unui grup religios – afirmă JVMcGee. Călătorind mult cu avionul, fac în secret câte un mic test, când se oferă cocktailul de rigoare... La început, număram oamenii care luau băutura, dar s-a dovedit repede o încercare peste puterile mele să-i număr... aşa că acum îi observ doar pe cei care nu servesc băuturi alcoolice. Ultima oară am numărat doar 4 oameni care nu au luat acel cocktail. Cu siguranţă că se mai aflau şi alți creștini, membri ai vreunei biserici, în acel avion, dar ei probabil că deja aduceau jertfe în ţara Egiptului. Aveau mintea deschisă şi nu vroiau să fie considerați „înguşti”. Ei voiau să trăiască aşa cum trăieşte lumea.
Dragi ascultători, suntem angajați într-o cursă cu doi cai, unul alb și-altul negru... Dacă vă hotărâţi să-i călăriţi pe amândoi şi să puneţi un picior pe unul şi alt picior pe celălalt, veţi constata curând că aceşti cai vor ajunge să alerge în direcţii opuse, așa că trebuie să hotărâți pe ce cal vreţi să călăriţi.
Iată că Moise, apreciind pe bună dreptate că jertfele evreilor ar fi reprezentat pentru evrei sacrilegii și prilej de revolte, nu acceptă compromisurile lui Faraon, și insistă cu fermitate ca poporul Israel să meargă timp de 3 zile în pustie şi să aducă jertfe Domnului Dumnezeu. Dar Faraon nu se lasă, și-i propune al doilea compromis: (Exod 8:28)
Faraon a zis: „Vă voi lăsa să plecaţi, ca să aduceţi jertfe Domnului Dumnezeului vostru în pustiu; numai să nu vă depărtaţi prea mult, dacă plecaţi. Rugaţi-vă pentru mine.”
De această dată, concesia lui Faraon este diferită doar ca nuanţă. El spune: „Bine, ieșiți, dar nu prea departe... şi rugaţi-vă şi pentru mine!” Şi acesta este acelaşi compromis pe care îl găsim în multe biserici (chiar şi în cele fundamentaliste) – un program lumesc, bazat pe banchete, promovare, concursuri, tombole şi aşa mai departe. Multe biserici sunt aşa de lumeşti încât nu le poţi diferenţia foarte mult de cluburi sau restaurante mai selecte, ai căror membri și clienți nu-L cunosc desigur pe Hristos.
De remarcat însă că în mintea lui Faraon apare teama față de puterea acestui Dumnezeu ale Cărui manifestări îl puneau în dificultate... de aceea el solicită surprinzător mijlocire și susținere în rugăciune! (Exodul 8: 29-32)
Moise a răspuns: „Am să ies de la tine şi am să mă rog Domnului. Mâine, muştele se vor depărta de la faraon, de la slujitorii lui şi de la poporul lui. Dar să nu ne mai înşele faraon, nevrând să lase pe popor să plece ca să aducă jertfe Domnului.” Moise a ieşit de la faraon şi s-a rugat Domnului. Domnul a făcut cum cerea Moise; şi muştele s-au depărtat de la faraon, de la slujitorii lui şi de la poporul lui. N-a mai rămas una. Dar faraon, şi de data aceasta, şi-a împietrit inima şi n-a lăsat pe popor să plece.
Deci Moise și-a ținut cuvântul și a mijlocit pt Faraon, urgia s-a potolit... dar conducătorul egiptean nici măcar nu a mimat că ar vrea să-și onoreze promisiunea! Nu e doar lipsă de onoare; Faraon şi-a împietrit inima ca o dovadă clară a caracterului și lipsei sale de scrupule, dar şi pentru că era planul lui Dumnezeu de a da pe față ce se afla de fapt în inima lui răzvrătită... și cel mai important: să avanseze spre distrugerea puterii și panteonului Egiptului, și să-Și izbăvească poporul!
Convinși că Dumnezeul nostru desfășoară și azi aceeași putere izbăvitoare pentru cei ce vor să facă parte din poporul Său, ne oprim și ne despărțim aici... Cu ajutorul lui Dumnezeu însă, ne reîntâlnim și continuăm – data viitoare! Până atunci, fiți binecuvântați!