Tuesday Jun 18, 2024
Exodul 39:1-43 | Itinerar Biblic | Episodul 144
Dragi ascultători, pe cât de efervescente și provocatoare sunt începuturile, pe atât de inevitabile sunt și încheierile fiecărui proiect sau etapă – pentru că tot ce începe are în vedere un final, nu? Dacă nu-i așa, e o problemă! Deci, că ne convine sau nu, ne apropiem vertiginos și de finalul călătoriei prin a doua carte a Bibliei și-a lui Moise – Exodul.
De la capitolul 25 încolo, găsim aici în principal atât indicațiile pe care i le dă Dumnezeu lui Moise, cât și modul în care oamenii desemnați tot de Dumnezeu purced la realizarea proiectului cu respectarea scrupuloasă a dimensiunilor, rețetelor și... costurilor, pentru că vedem că finalmente există și un bilanț contabil al lucrărilor (ultima parte a capitolului 38, lecturată în episodul trecut).
Cortul în sine era gata, cu tot cu mobilierul aferent atât incintei cât și curții. Aşa cum știm deja, și cum vom vedea și în cartea Numeri (a patra carte a lui Moise), Israel pornea în călătorie numai atunci când norul de deasupra lor (manifestarea prezenței însoțitoare a lui Dumnezeu) începea să se mişte. Întreaga procesiune pleca condusă de preoţii care purtau pe umeri Chivotul Domnului. Iar când norul se oprea, Israel aşeza tabăra.
Chivotul era şi el aşezat pe pământ şi imediat cortul era construit în jurul lui. Erau puse elementele de susţinere, stâlpii cortului, apoi drugii poleiţi cu aur care erau introduşi prin inelele de aur şi care asigurau structura de rezistenţă a cortului. Apoi erau aşezate scânduri de jur împrejurul acestei structuri. Peste scândurile acestea erau puse cele patru învelitori. Era pusă pânza de olandă, apoi perdeaua confecţionată din piei de capră de culoare roşie, apoi cea confecţionată din piei de berbec peste care se punea perdeaua de protecţie, confecţionată din piei de viţel de mare. Dar sigur frumuseţea cortului nu consta atât în aceste învelitori (chiar dacă și ele erau lucrate cu măiestrie), ci era în interiorul lui. Totul vorbea despre închinare, laudă şi adorarea lui Dumnezeu, precum şi binecuvântare pentru om.
Curtea exterioară, delimitată de broderie avea dimensiune de 100 coţi lungime şi 50 de coţi lăţime. Paravanul din pânză de in care delimita curtea avea înălţimea de 5 coţi. În cadrul curţii se afla altarul de bronz (aramă/cupru) şi ligheanul (din același material).
Acesta era locul unde se tranșa în ce privește păcatul. Păcătosul venea la poarta cortului şi aştepta acolo ca păcătos. Preotul venea şi îl conducea în curtea interioară. Aici, păcătosul îşi punea mâna dreaptă pe capul animalului de jertfă pe care l-a adus, fie că era un miel, ied sau un bivol. Apoi, animalul era tăiat şi preotul îl aducea ca jertfă pe altar. Și aceasta era limita în ce-l priveaște pe cel ce venea cu jertfa. Preotul trebuia să se oprească acum la ligheanul pentru curăţire şi să se spele înainte de a intra în locul Sfânt.
În Locul Sfânt unde intrau preoții se aflau trei articole: sfeşnicul de aur, masa cu pâinile pentru punerea înainte, şi altarul pentru tămâiere. Toate acestea vorbesc despre închinare. După aceasta, era perdeaua care separa Locul Sfânt de Locul Preasfânt, în care se afla Chivotul. Atunci când erau aduse jertfele, preotul obişnuit se oprea în faţa acestei perdele. El nu intra în locul în care se afla Chivotul şi capacul ispăşirii. Acolo, numai Marele Preot putea să intre o singură dată pe an, de Ziua ispășirii, când venea în numele întregii naţiuni, și-ntotdeauna cu sânge.
Cam aceasta era modul în care urma să fie folosit cortul întâlnirii. După cum vedem erau reguli stricte şi trebuia să fie respectate întocmai.
De aceea, nu e de mirare că la fel stau lucrurile și-n ce privește veșmintele preoțești, un aspect important care nu e lăsat deoparte, ci i se acordă aceeași scrupuloasă atenție. Despre ele și confecționarea lor este vorba în capitolul 39, care ne stă înainte.
Aaron era marele preot, şi hainele pe care le purta vorbeau despre persoana lui Hristos. Ni s-a dat deja modelul pentru ele.
„Cu materiile vopsite în albastru, în purpuriu şi în cărămiziu, au făcut veşmintele preoţilor pentru slujba Sfântului Locaş şi au făcut veşminte sfinte lui Aaron, cum poruncise lui Moise, Domnul.“ (Exod 39:1)
Aceste haine sunt „sfinte” pentru că sunt puse deoparte pentru slujba Domnului. Efodul cu umerarii lui – pe ale căror pietre erau săpate numele copiiilor lui Israel – brâul, pieptarul judecății, mantia, tunicile, placa de aur – care declara și instaura sfințenia cuvenită în prezența lui Dumnezeu – mitra, scufiile și pantalonii de in au fost deja descrise în cap. 28. Când le stabilise „tiparul” Dumnezeu adăugase și funcția fiecărei piese vestimentare. Aș mai adăuga ceva acum: veșmintele create special pentru Aaron și fiii lui urmau să le slujească drept cinste și podoabă – marcând astfel importanța funcției lor. Dumnezeu comunica astfel că a fi preot al Dumnezeului celui viu este o mare cinste!
Dar nu doar Aaron și fiii săi, ci și întregul Israel fusese răscumpărat ca să fie o preoție împărărtească pentru Dumnezeu, printre celelalte familii ale pământului. Poporul trebuia pur și simplu să ia pildă de la Aaron și fiii săi. De aceea, imaginea lor trebuia să reflecte mulțumirea și bucuria de a beneficia de onoarea preției. Ca și marele preot, care îmbrăca aceste veșminte de cinste și podoabă, și poporul trebuia să îmbrace haina ascultării de Legea lui Dumnezeu comunicată lor. Un singur lucru va dovedi că Dumnezeul nevăzut este prezent în mijlocul poporului Său: veșmintele preoțești ale ascultării de Cuvântul și voia lui Dumnezeu. Acestea urmau să slujească lui Israel drept cinste și podoabă între celelalte popoare. Funcția lor era să demonstreze frumusețea prezenței lui Dumnezeu – care să atragă și celelalte popoare la închinarea înaintea singurului Dumnezeu adevărat.
Apoi, trebuia să se înțeleagă că înaintea lui Dumnezeu nu vii oricum, ci în condițiile și conform cerințelor Lui. Un Dumnezeu sfânt nu poate sta în prezența niciunei întinări – de aceea El stabilește acestor veșminte și o funcție transfiguratoare: cei ce le purtau erau socotiți sfinți și vrednici să vină și să slujească înaintea lui Dumnezeu, nu pe baza vreunei vrednicii proprii, ci prin cea indusă de veșmintele confecționate la indicațiile lui Dumnezeu. De aceea ni se spune și nouă imperativ să ne îmbrăcăm în Domnul Isus, și să nu ducem grijă de firea pământească – pentru că doar printr-o neprihănire aidoma cu-a Lui putem avea acces înaintea tronului măririi!
Iar atunci când aceste veșminte ale neprihănirii sunt purtate cu bucurie, ele ne vor fi de cinste și podoabă și-naintea lumii, ca preoți ai lui Dumnezeu, și la nunta Mielului din veșnicie!
Ne-ntoarcem în Exodul 39 și trecem în revistă piesele vestimentare preoțești:
Au făcut efodul de aur, de fir albastru, purpuriu şi cărămiziu şi de in subţire răsucit. Au întins nişte plăci de aur şi le-au tăiat în fire subţiri, pe care le-au ţesut în materiile vopsite în albastru, în purpuriu şi în cărămiziu, şi în in subţire; era lucrat cu măiestrie. I-au făcut nişte umărari care se împreunau cu el, aşa că, la cele două capete ale lui, efodul era legat cu ei. Brâul era de aceeaşi lucrătură ca efodul şi prins de el; era de aur, de fir albastru, purpuriu şi cărămiziu şi de in subţire răsucit, cum poruncise lui Moise, Domnul.“ (Exod 39:2-5)
Interesant era modul neobișnuit în care era alcătuit efodul... Erau 8 articole de îmbrăcăminte purtate de marele preot. Patru erau la fel (sau similare) cu cele purtate de ceilalţi preoţi. Patru erau deosebite pentru el şi îl deosebeau de ceilalţi preoţi; erau „haine pentru slavă şi frumuseţe“. Aceasta este imaginea Marelui nostru Preot, Domnul Isus Hristos, în toate frumuseţea Sa şi în toată gloria Sa. Fiecare articol de îmbrăcăminte era simbolic.
Au pregătit pietrele de onix, le-au prins în legături de aur şi au săpat pe ele numele fiilor lui Israel, cum se sapă peceţile. Le-au pus pe umărarii efodului ca pietre de aducere aminte pentru fiii lui Israel, cum poruncise lui Moise Domnul. (Exodul 39:6-7)
Marele preot purta un pieptar care era ca o vestă. Avea 12 pietre pe ea, şi era un lucru de o mare frumuseţe. Probabil avea un fel de buzunar unde era pus Urim şi Tumim. Urim şi Tumim aveau de-a face cu prezicerea viitorului. Nu ni se spune cum funcţiona. Frumoasele pietre de pe pieptar vorbesc despre faptul că Hristos ne poartă în inima Sa astăzi. El ne iubeşte. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică (Ioan 3:16). Aceste pietre reprezintă marea Lui dragoste pentru noi.
Au făcut apoi pieptarul, lucrat cu măiestrie, din aceeaşi lucrătură ca efodul: din aur, din fir albastru, purpuriu şi cărămiziu şi din in subţire răsucit. Era în patru colţuri. Pieptarul l-au făcut îndoit; lungimea lui era de o palmă şi lăţimea, de o palmă; era îndoit. Au pus în el patru şiruri de pietre: în şirul întâi – un sardonix, un topaz şi un smarald; în al doilea şir – un rubin, un safir şi un diamant; în al treilea şir – un opal, un agat şi un ametist; iar în al patrulea şir: un crisolit, un onix şi un iaspis. Pietrele acestea erau legate în ferecăturile lor de aur. Erau douăsprezece, după numele fiilor lui Israel; erau săpate ca nişte peceţi, fiecare cu numele uneia din cele douăsprezece seminţii. Pe pieptar au făcut apoi nişte lănţişoare de aur curat, împletite ca nişte sfori. (Exodul 39:8-15)
Aceste haine de slavă şi frumuseţe erau de-a dreptul încântătoare. Marele preot avea straie colorate şi împodobite. Purta efodul care avea 2 pietre, una pe fiecare umăr, cu fiecare din cele 6 seminţii gravate pe o piatră şi celelalte 6 pe cealaltă piatră, care vorbesc despre tăria şi capacitatea Domnului nostru, marele Păstor al oilor. Când o oaie se rătăceşte, marele nostru Mântuitor o găseşte, o pune pe umerii Săi şi o aduce înapoi. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că avem un Păstor care ne poate pune pe umerii Săi şi ne aduce înapoi în turmă. De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El (Evrei 7:25)
Au făcut două ferecături de aur şi două verigi de aur şi au pus cele două verigi la cele două capete ale pieptarului. Apoi cele două lănţişoare împletite, din aur le-au vârât în cele două verigi de la cele două capete ale pieptarului; iar celelalte două capete ale celor două lănţişoare le-au agăţat de cele două ferecături şi le-au pus pe umărarii efodului în partea dinainte. Au mai făcut două verigi de aur, pe care le-au pus la cele două capete de jos ale pieptarului, pe marginea dinăuntru dinspre efod. Apoi au făcut alte două verigi de aur, pe care le-au pus la cei doi umărari ai efodului jos, pe partea dinainte a lui, tocmai acolo unde se împreună efodul cu umărarii, deasupra brâului efodului. Au legat pieptarul cu verigile lui de verigile efodului cu o sfoară albastră, aşa ca pieptarul să stea ţeapăn deasupra brâului efodului şi să nu se poată mişca de pe efod, cum poruncise lui Moise Domnul. (Exodul 39:16-21)
Așadar, până acum executaseră efodul – piesa de rezistență – împreună cu umerarii și brâul său, și pieptarul – nu doar cu cele 12 pietre care aminteau de cele 12 seminții ale lui Israel, ci și cu o alcătuire complicată, cu lănțișoare, verigi, ferecături etc... și toate – cum scrie de zece ori numai în acest capitol: „cum poruncise lui Moise Domnul”.
Urmează acum mantia efodului:
Au făcut mantia de sub efod, ţesută toată cu meşteşug din materie albastră. La mijlocul mantiei, sus, era o gură ca gura unei platoşe; gura aceasta era tivită de jur împrejur, ca să nu se rupă. Pe marginea mantiei au făcut nişte rodii de culoare albastră, purpurie şi cărămizie, din fir răsucit; au făcut şi nişte clopoţei de aur curat, şi clopoţeii i-au pus între rodii, de jur împrejurul mantiei: venea un clopoţel şi o rodie, un clopoţel şi o rodie pe toată marginea dimprejurul mantiei, pentru slujbă, cum poruncise lui Moise Domnul. (Exodul 39:22-26)
Pe mantia efodului se aflau clopoţeii de aur şi rodiile, astfel că atunci când preotul slujea, acei clopoţei puteau fi auziţi când intra în Locul Sfânt. Rodiile vorbesc despre viaţa roditoare a credinciosului. Clopoţeii vorbesc despre mărturia unei astfel de vieţi. Când preotul se afla în Locul Sfânt, Israeliţii puteau spune: „Ei bine, este acolo, în Locul Sfânt, slujind pentru noi. Ştim că e-acolo, pentru că auzim clopoţeii!“ Asta trebuie să însemne închinarea. Marele nostru Preot ne reprezintă în faţa lui Dumnezeu. Acest lucru ar trebui să ne apropie de Persoana lui Hristos.
Când eram un tânăr pastor aveam un prezbiter în biserică care era o mare încurajare pentru mine. Era un om minunat al lui Dumnezeu şi venea duminica dimineaţă la mine şi spunea: „Ai tras bine de clopot astăzi!” Dacă vreţi să ştiţi adevărul, chiar nu făceam asta... Aveam nişte predici groaznice, dar ideea lui de om care studia Biblia, era că el putea intra în prezenţa lui Dumnezeu prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu.
Au făcut şi tunicile din in subţire, ţesute cu măiestrie, pentru Aaron şi fiii lui; mitra din in subţire şi scufiile din in subţire care slujeau ca podoabă; izmenele din in subţire răsucit; brâul din in subţire răsucit, lucrat la gherghef şi de culoare albastră, purpurie şi cărămizie, cum poruncise lui Moise Domnul. Au făcut apoi şi placa de aur curat, cununa împărătească sfântă, şi au săpat pe ea, cum se sapă pe o pecete: „Sfânt Domnului”. Au legat-o de mitră sus cu o sfoară albastră, cum poruncise lui Moise Domnul. (Exodul 39:27-31)
Să auzi clopoţelul marelui preot era o experienţă tare frumoasă. Dar ce bine întregea tabloul mitra de pe cap care spunea: „Sfânt Domnului“. E vorba aici despre sfinţenie şi are de-a face cu viaţa interioară, dar cel mai important lucru este că înseamnă că marele preot este dăruit lucrării în totalitate. Sfânt înseamnă „pus deoparte pentru slujba Domnului”!
Hainele albe de in pe care le purtau preoţii vorbesc despre dreptate. Isaia 52:11 spune: „Plecaţi, plecaţi, ieşiţi din Babilon! Nu vă atingeţi de nimic necurat! Ieşiţi din mijlocul lui! Curăţaţi-vă, cei ce purtaţi vasele Domnului!“ Dumnezeu încă mai spune asta. Nu cred că Dumnezeu foloseşte un predicator păcătos, învăţător sau laic, fără să conteze cât de importanţi sau talentaţi ar fi. Ei nu fac nimic pentru Dumnezeu pentru că lucrarea lor nu este acceptată de El. Ei construiesc cu lemn, fân, trestie. Trebuie să fim îmbrăcaţi cu haina dreptăţii lui Hristos şi să trăim o viaţă care să întărească acest lucru. Aceasta este lecţia ce ne oferă aceste haine.
Mai este ceva ce vreau să spun predicatorilor de astăzi. Am fost și eu predicator multă vreme, şi ştiu că există oameni care vor ca predicatorul să facă câte-n lună, câte-n stele. Vor ca el să socializeze, să fie binevoitor, să strângă mâini, să fie doică, dar şi să predice. Mulţi predicatori nu sunt decât doici pentru o grămadă de copilaşi în Hristos, care dau întruna aerul afară!... Nu e de mirare că mulţi predicatori au căderi nervoase. Predicatorul care merge azi la amvon trebuie să poată să poarte mitra cu „Sfânt Domnului”. Adică, trebuie să aibă timp să-şi pregătească mesajul. Ar trebui să aibă timp de rugăciune. Sunt uimit când aud persoane care invită predicatorul la ei sâmbătă seară. Acesta ar trebui să fie cu-atât mai mult timpul lui de meditaţie şi pregătire. Odată, un prezbiter mi-a spus: „Vernon, apreciez că vii să mă vezi, dar o să-ţi spun ce mi-ar plăcea să faci tu. Aş vrea mai degrabă să stai să-ţi pregăteşti mesajul decât să mă vizitezi pe mine! Afacerile merg greu în zilele de astăzi, şi obosesc, şi mă descurajez. Când vin duminica la biserică, vreau să aud un cuvânt din partea lui Dumnezeu. Am nevoie de ajutor şi nădăjduiesc că-ţi vei petrece sâmbetele pregătindu-te, pentru ca eu să pot auzi duminica dimineaţă şi seara un cuvânt din partea cerului!” Cred că avea dreptul să spună acest lucru. Să recunoaştem că predicatorii trebuie să poarte mitra. Fără ea, lucrarea lor pentru Domnul nu va fi eficientă!
Astfel au fost isprăvite toate lucrările locaşului cortului întâlnirii. Copiii lui Israel au făcut tot ce poruncise lui Moise Domnul: aşa au făcut. Au adus locaşul la Moise: cortul şi toate uneltele lui, copcile, scândurile, drugii, stâlpii şi picioarele lui; învelitoarea din piei de berbec vopsite în roşu, învelitoarea din piei de viţel de mare şi perdeaua de despărţire; chivotul mărturiei şi drugii lui, şi capacul ispăşirii; masa cu toate uneltele ei şi pâinile pentru punerea înaintea Domnului; sfeşnicul de aur curat, candelele lui aşezate în rând şi toate uneltele lui, şi untdelemnul pentru sfeşnic; altarul de aur, untdelemnul pentru ungere şi tămâia mirositoare, şi perdeaua de la uşa cortului; pânzele curţii, stâlpii ei şi picioarele lor, perdeaua de la poarta curţii, funiile ei, ţăruşii ei şi toate uneltele pentru slujba locaşului cortului întâlnirii; veşmintele pentru slujbă, pentru făcut slujba în Locul Sfânt, veşmintele sfinte pentru preotul Aaron şi veşmintele fiilor lui pentru slujbele preoţeşti. (Exodul 39:32-41)
Cred că e a patra oară când fiecare piesă și componentă a acestui magnific și laborios ansamblu ceremonial este trecută în revistă, ca pentru o ultimă recapitulare, ca pe o nouă posibilitate ca să verificăm și noi că nimic nu lipsește și că totul e făcut cum a fost prescris de Arhitectul și Designerul divin! Cred că le verificaseră și para-verificaseră și Bețaleel și Oholib și toți ceilalți meșteri, le arătaseră și mai-marilor poporului, se bucuraseră împreună de reușita lor, și iată-i veniți cu ele la inspecția finală, la Moise – un controlor exigent pentru că era conștient că în joc era onoarea lui Dumnezeu, dar și integritatea lor. Și cred că nu doar Moise a cercetat, evaluat și poate chiar admirat aceste lucruri, ci și Însuși Dumnezeu!
Copiii lui Israel au făcut toate aceste lucrări după toate poruncile pe care le dăduse lui Moise Domnul. Moise a cercetat toate lucrările şi iată, le făcuseră cum poruncise Domnul, aşa le făcuseră. Şi Moise i-a binecuvântat. (Exodul 39:42-43)
Chiar dacă nu auzim aclamații și urale, subînțelegem o mare bucurie prezentă, și cred că poporul a respirat ușurat și i s-a luat o piatră de pe inimă pentru că era pentru prima oară după secole de așteptare când Dumnezeu Se pregătea să coboare și să locuiască în mijlocul celor pe care-i numea „poporul Său” – și nu oricum, ci în condițiile Lui!
În marea zi a Ispăşirii când Aaron ducea sângele în Locul Preasfânt, punea deoparte toate hainele de frumuseţe şi slavă şi purta hainele simple de in pe care le purtau şi ceilalţi preoţi. Nu trebuia să fie împodobit, ci curat.
Când Domnul Isus a venit pe pământ, nu Şi-a dat jos divinitatea, însă Şi-a dat jos hainele de slavă şi frumuseţe, adică şi-a pus deoparte prerogativele de Dumnezeu. Şi-a dat jos slava (shekinah) S-a golit de Sine şi a venit pe pământ ca fiinţă umană; S-a născut ca bebeluş. Oamenii se uitau după un rege, și au găsit un copil. Apoi S-a adus jertfă pe Sine ca jertfă pentru păcat. A murit în umanitatea Sa. Acum, să spunem că Dumnezeu a murit pe cruce, nu e prea potrivit. Mă întreb la ce se referă când spun „moarte“. Când Isus Hristos a murit pe cruce, Hristos a fost despărţit de Dumnezeu, aceasta este adevărat. A fost o ruptură în Dumnezeu Tatăl, e de la sine înţeles, atunci când Hristos a fost făcut păcat, Cel care nu cunoştea păcat (2 Corinteni 5:21). Dar chiar în acel moment, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (2 Corinteni 5:19). Acesta este un mister pe care nu-l pot pătrunde. Și am constatat, citind și lucrările unor mari teologi, că nu sunt singurul!
Mă rog însă ca fiecare să înțelegeți atât cât trebuie ca să fiți mântuiți și să ne vedem în cer, în Cortul cel veșnic!