Tuesday Jun 18, 2024

Exodul 2:1-25 | Itinerar Biblic | Episodul 104

Dragi ascultători, ne bucurăm să constatăm că momentul reîntâlnirii noastre regulate ne intră încet-încet în reflex, și nu mai plătim tribut neglijenței sau uitării, deși sunt cât se poate de omenești amândouă... Avem deja interesul, râvna, plăcerea de a cunoaște mai mult, ca să trăim mai bine – în conformitate cu adevăratele valori!

Pe de altă parte, e bine că mai și uităm... Sunt destule lucruri pe care nu dorim să ni le mai amintim. Dar mai importante sunt lucrurile pe care n-avem voie, nu trebuie să le uităm, și care nu rămân în memoria noastră aşa cum ar trebui. Adesea uităm experienţe importante pentru sufletele noastre. Sper să nu fie-ntre ele experienţa întoarcerii la Dumnezeu, a primirii mântuirii... deși cred că pe măsura trecerii timpului dispare câte ceva din fiorul şi emoţia dintâi... Ce păcat!

Un alt lucru care pălește evident pe parcursul timpului, de la generație la generație, în postmodernitatea aproape postcreștină pe care o trăim – este evlavia, reverența față de cele sfinte, credinţa în Dumnezeu, în atotputernicia lui şi în dragostea Lui. Să fie de vină ştiinţa sau tehnologia care câştigă tot mai mult teren? Sau ateismul, materialismul, hedonismul, relativismul furibund, consumerismul... sau cine știe ce alt „-ism” la modă? Nu, cred că mai degrabă este vorba de apatia și neglijența noastră în a transmite generaţiilor care urmează credinţa în Dumnezeu. Ceea ce cauzează constatări precum cele din versetul 8 al primului capitol din cartea Exod: „Peste Egipt s-a ridicat un nou împărat, care nu cunoscuse pe Iosif.” Cu alte cuvinte, indiferent de prestigiul sau statutul cuiva, indiferent de meritele remarcabile, pentru ce făptuise la un moment dat, este întotdeauna datoria generaţiilor care îi urmează să-i păstreze memoria vie – altfel uitarea înghite totul!

Iosif fusese unul dintre oamenii importanţi ai antichității; el a salvat Egiptul dintr-o criză economică cauzată de o calamitate care ar fi putut distruge ţara. Prin credincioşia lui faţă de Dumnezeu şi prin modul în care a administrat economia ţării, Iosif a făcut ca Egiptul să ajungă la prestigiu de care beneficiau şi generaţiile care nu-şi mai aminteau de el.

Dar ce să ne mirăm de Iosif, când oamenii uită sau ignoră cine a fost Domnul Isus şi ce a făcut El pentru omenirea întreagă. Tot mai mult, generaţiile din urmă nu doar că nu sunt preocupaţi să ţină vie memoria Lui, ci chiar încearcă s-o estompeze și s-o anuleze!

Să mai fim surprinşi de direcţia spre care se îndreaptă lumea de astăzi? Sunt doar consecințele fugii și independenței de Dumnezeu, iar între cei responsabili suntem şi noi. Concluzie mereu valabilă: Evanghelia trebuie mărturisită, propovăduită, trăită, astfel încât lumea din jurul nostru să aibă în permanenţă acces la planul şi voia lui Dumnezeu!

Mergem mai departe în incursiunea noastră în cartea Exodului. Poporul evreu era deci într-o robie severă, în țara care cu 3-4 secole în urmă îi primise și-i hrănise. Li se aplica un tratament care adusese poporul într-o stare jalnică. Speranţa lor era doar Dumnezeu. Sigur, El va interveni... Însă, o primă lecţie pe care trebuie s-o reţinem este că Dumnezeu are un timp al Său când intră în acţiune, şi un plan al Său pe care îl aplică. El nu Se grăbește niciodată, și-ntotdeauna știe ce are de făcut! Și ce face, e perfect!

Continuăm deci derularea evenimentelor, și privim la capitolul 2 al cărţii Exodul. Este capitolul în care aflăm despre naşterea lui Moise, despre anii petrecuți în palatul lui faraon, precum şi despre încercarea sa de a elibera poporul prin propriile forţe. Încercarea eşuează şi el fuge în deşert. Acesta ar fi rezumatul evenimentelor, pe care acum le luăm pe rând...

Un omdin casa lui Levi luase de nevastă pe o fată a lui Levi. Femeia aceasta a rămas însărcinată şi a născut un fiu. A văzut că este frumos şi l-a ascuns trei luni. (Exod 2:1-2)

Este povestea clasică cu un bărbat și o femeie care se îndrăgostesc, se căsătoresc (deși erau în exil și-n robie), și care au copii împreună. Moise scrie această relatare despre părinţii săi şi naşterea sa. Este o înregistrare succintă, de aceea trebuie să căutăm alte porţiuni din Biblie pentru mai multe informaţii despre evenimentele din cartea Exod. Dacă am avea ocazia, mulţi dintre noi am face o descriere amănunţită, dar Moise nu le-a amintit nici măcar numele. Erau oameni obişnuiţi, din seminția lui Levi. Asta este tot ce ne spune Moise în acest punct. Mai târziu, ni se dau numele lor: Amram şi Iochebed. Versetul 2 ne dezvăluie că Moise era un copil frumos şi sănătos. Moise a fost reticent în a da prea multe detalii legate de naşterea sa. Nu uitați însă că el ar fi trebuit omorât (cf. 1:16) (Exod 2:3)

Nemaiputând să-l ascundă, a luat un sicriaş de papură, pe care l-a uns cu lut şi cu smoală; a pus copilul în el şi l-a aşezat între trestii, pe malul râului.

Pentru că era un copil sănătos, probabil că Moise avea şi nişte plămâni foarte puternici. Și dacă o vreme părinţii l-au putut ascunde, a venit și ziua când ţipa atât de tare că existența lui n-a mai putut fi tăinuită. Ce contrast faţă de momentul de peste ani când Domnul i-a cerut să devină purtătorul de cuvânt în faţa lui Faraon, şi Moise a răspuns că el nu poate vorbi. Mulţi dintre noi plângem ca nişte bebeluşi, când ca niște adulţi zdraveni ce suntem am putea să-l slujim pe Domnul cum trebuie!

Numai mamă evreică să nu fi fost în Egiptul acelor zile! Iochebed avea o problemă serioasă. Nu mai putea ţine ascuns copilul, vreun străjer în trecere, sau vreun vecin răuvoitor ar fi putut auzi plânsul lui Moise, iar asta ar fi dus la o moarte neîntârziată. Oricât am comenta noi față de ce a făcut sau putea face Iochebed, părerea mea e că Dumnezeu nu ne cere niciodată să facem lucruri nebuneşti. Eu zic că Iochebed a acţionat cu judecată, și cu credință, atunci când a făcut un mic coș de papură şi l-a pus pe Moise în el.

Sora copilului pândea la o depărtare oarecare, ca să vadă ce are să i se întâmple. (Exod 2:4)

În plus, pe lângă făurirea coşuleţului, Iochebed a trimis-o pe sora lui Moise să vegheze asupra lui şi să vadă ce i se va întâmpla fratelui ei. Acţiunile ei dau dovadă că ea se încredea în Dumnezeu – și aștepta rezolvarea... care nu întârzie!

Fata lui faraon s-a coborât la râu să se scalde; şi fetele care o însoţeau se plimbau pe marginea râului. Ea a zărit sicriaşul în mijlocul trestiilor şi a trimis pe roaba ei să-l ia. (Exod 2:5)

Mâna Domnului se arată şi El va interveni în această situaţie. Asta face Domnul când vă folosiţi judecata, iar Iochebed a dat dovadă de bun simţ. Chiar fiica faraonului a venit la râu să se scalde. Fără îndoială că era un loc mai ferit... şi acolo se oprise plutirea coşuleţului. Fiica lui Faraon i-a spus uneia dintre însoţitoare să i-l aducă...

L-a deschis şi a văzut copilul: era un băieţaş care plângea. I-a fost milă de el şi a zis: „Este un copil de al evreilor!” (Exod 2:6)

În acel moment era timpul potrivit ca micuţul să plângă. De parcă Însuși Domnul l-ar fi pişcat pe Moise, şi el a scos un scâncet. Aşadar, Dumnezeu a făcut ca două lucruri să se întâlnească: plânsul unui copil evreu şi inima unei tinere egiptence. Fiica lui Faraon nu putea să treacă pe lângă acel copilaş.

Atunci sora copilului a zis fetei lui faraon: „Să mă duc să-ţi chem o doică dintre femeile evreilor, ca să-ţi alăpteze copilul?” (Exod 2:7)

Miriam, sora lui Moise, a făcut o sugestie foarte bună prinţesei. Şi mai târziu va avea grijă ca fratele ei mai mic să nu uite acest lucru. Povestirea pe care o citim este foarte umană. Dumnezeu vrea să ne spună ceva pe fiecare pagină a Cărţii Sale.

„Du-te” , i-a răspuns fata lui faraon. Şi fata s-a dus şi a chemat pe mama copilului. (Exod 2:8)

Aceasta este o schimbare reală a evenimentelor şi ne arată că Dumnezeu se mişcă atunci când noi acţionăm cu judecată şi prin credinţă. Chiar mama copilului a fost chemată să-l alăpteze pe Moise şi urma să fie plătită pentru acest lucru. Nu puteţi să vă închipuiţi mai mult decât atât; n-avem cum să-L întrecem pe Dumnezeu atunci când El Se pune în mişcare în vieţile şi inimile noastre.

Fata lui faraon i-a zis: „Ia copilul acesta, alăptează-mi-l, şi îţi voi plăti.” Femeia a luat copilul şi l-a alăptat. Copilul a crescut, şi ea l-a adus fetei lui faraon; şi el i-a fost fiu. I-a pus numele Moise; „căci”, a zis ea, „l-am scos din ape.” (Exod 2:9-10)

Numele „Moise” înseamnă „scos”, iar fiica lui Faraon l-a numit aşa pentru că îl scosese din apă. Cu toate că identificarea acelui Faraon care a asuprit pe poporul lui Israel este un subiect controversat şi o chestiune de speculat, fata lui Faraon ar putea fi fata cea mare a lui Ramses II sau sora lui. Conform obiceiurilor egiptenilor din acea vreme, primul născut avea dreptul la tron. Moise, deși adoptat, ar fi urmat la tron dacă Ramses II şi regina lui nu ar fi avut moştenitori.

Primii 40 de ani din viaţa lui Moise au fost petrecuți la curtea lui Faraon. Moise a fost crescut şi educat ca un egiptean, arăta ca un egiptean, vorbea ca un egiptean şi se comporta ca atare. El a fost recunoscut drept egiptean când a plecat în Madian, aşa cum vom vedea mai departe.

Moise a fost educat în marele Templu al Soarelui, care era universitatea de seamă a acelor vremuri. Dacă subestimați nivelul cunoștințelor antichității, aflați că egiptenii aveau niște cunoştinţe de astronomie fenomenale: ştiau cu exactitate distanţa până la soare, și au formulat teoria că pământul ar fi rotund, şi nu plat. Cunoşteau multă chimie, prin faptul că ştiau cum să îmbălsămeze un mort. Noi n-avem nici azi procese chimice care să le egaleze pe al lor. Arta şi abilităţile lor artistice erau fantastice. Culorile lor sunt mult mai strălucitoare decât cele pe care le avem astăzi. Sunt sigur că mulți din zilele noastre ar da orice pentru a cunoaşte formulele folosite de egipteni pentru alcătuirea culorilor – durabile... proapsete și vii chiar și după 4000 de ani. (Noi trebuie să zugrăvim la fiecare câțiva ani, de exemplu). În plus, egiptenii aveau o bibliotecă colosală. Iar Moise, ni se spune că a fost instruit în toată înţelepciunea Egiptenilor. Marea lipsă din educaţia sa a fost reverența și slujirea față de Dumnezeu. Oricum, Moise era un om remarcabil.

În vremea aceea, Moise, crescând mare, a ieşit pe la fraţii săi şi a fost martor la muncile lor grele. A văzut pe un egiptean care bătea pe un evreu, unul dintre fraţii lui. S-a uitat în toate părţile şi, văzând că nu este nimeni, a omorât pe egiptean şi l-a ascuns în nisip. A ieşit şi în ziua următoare şi iată că doi evrei se certau. A zis celui ce n-avea dreptate: „Pentru ce loveşti pe semenul tău?” Şi omul acela a răspuns: „Cine te-a pus pe tine mai-mare şi judecător peste noi? Nu cumva ai de gând să mă omori şi pe mine cum ai omorât pe egipteanul acela?” Moise s-a temut şi a zis: „Nu mai încape îndoială că faptul este cunoscut.” (Exodul 2:11-14)

Iar peste ani, primul martir creștin Ştefan (în Fapte 7:20-29) redând viaţa lui Moise adaugă: „La auzul acestor vorbe, Moise a fugit şi s-a dus de a locuit ca străin în pământul Madian, unde a născut doi fii.”

Moise s-a uitat în jur ca să vadă dacă fapta lui fusese văzută, în loc să privească... în sus! Ar fi trebuit să privească spre Dumnezeu, și încă înainte de a omite crima, iar Dumnezeu i-ar fi interzis să facă asta. Moise a vrut să o ia cu 40 de ani înaintea planului lui Dumnezeu de a-i elibera pe israeliți. De aceea, Dumnezeu îl duce pe Moise în altă etapă a vieții sale, cea a deşertului. (Exod 2:15)

Faraon a aflat ce se petrecuse şi căuta să omoare pe Moise. Dar Moise a fugit dinaintea lui faraon şi a locuit în ţara Madian. A şezut lângă o fântână.

Moise petrecuse 40 de ani în Egipt, dar aceştia nu l-au pregătit pentru ce avea să urmeze.

Preotul din Madian avea şapte fete. Ele au venit să scoată apă şi au umplut jgheaburile ca să adape turma tatălui lor. Dar au venit păstorii şi le-au luat la goană. Atunci Moise s-a sculat, le-a ajutat şi le-a adăpat turma. Când s-au întors ele la tatăl lor Reuel, el a zis: „Pentru ce vă întoarceţi aşa de curând azi?” Ele au răspuns: „Un egiptean ne-a scăpat din mâna păstorilor şi chiar ne-a scos apă şi a adăpat turma.” Şi el a zis fetelor: „Unde este? Pentru ce aţi lăsat acolo pe omul acela! Chemaţi-l să mănânce pâine!” Moise s-a hotărât să locuiască la omul acela, care i-a dat de nevastă pe fiica sa Sefora.” (Exod 2:16-21)

Sefora îi este dată lui Moise şi el o ia de soţie. Este interesant cum mulţi dintre bărbaţii din Vechiul Testament Îl prefigurează pe Hristos. Deşi nu toate detaliile vieţii lor arată evident spre și ca Hristos – nici nu ar putea! – cu siguranţă există anumite analogii în sensul acesta. Moise era un criminal, în contrast cu Hristos, Mântuitorul nostru! Totuşi, Moise a fost arhetipul lui Hristos prin faptul că el a fost ales să devină eliberator; a fost respins de poporul Israel (ca Isus) şi s-a dus la neamuri, apoi se întoarce ca eliberator şi este acceptat.

Astfel îl găsim pe Moise în ţara Madian. Pentru următorii 40 de ani aceasta va fi casa lui. Doi fii i se nasc aici. De asemenea, pustia este locul unde Moise va fi antrenat și călit pentru a deveni salvatorul poporului Israel din robia egipteană. Întotdeauna au existat discuții legate de viaţa de căsnicie a lui Moise. Cu siguranţă el şi-a iubit soţia, dar informațiile pe care le avem nu arată că ei aveau o relaţie minunată. Această parte din viaţa lui Moise aproape că este trecută cu vederea. Numele „Sefora” înseamnă „vrabie”, și ar putea indica o persoană mică, agitată. Citim ultimele versete din cap 2. - (Exod 2:22-25)

Ea a născut un fiu, căruia el i-a pus numeleGherşom „căci”, a zis el, „locuiesc ca străin într-o ţară străină.” După multă vreme, împăratul Egiptului a murit; şi copiii lui Israel gemeau încă din pricina robiei şi scoteau strigăte deznădăjduite. Strigătele acestea, pe care li le smulgea robia, s-au suit până la Dumnezeu. Dumnezeu a auzit gemetele lor şi Şi-a adus aminte de legământul Său făcut cu Avraam, Isaac şi Iacov. Dumnezeu a privit spre copiii lui Israel şi a luat cunoştinţă de ei.

Dumnezeu se pregătea să-i elibereze pe copiii lui Israel, iar Moise a fost instruit să devină acel salvator. Dumnezeu nu a ales pe poporul Israel pentru că era superior egiptenilor, pentru că I-au fost credincioşi, sau pentru că se ținuseră departe de idolatrie. Acest popor a fost mai mult decât necredincios lui Dumnezeu: au slujit idolilor, nu Lui! Vă amintiţi că abia fuseseră scoşi din Egipt, şi Moise îi conducea prin pustie, când israeliţii nu au mai putut aştepta şi au făcut un viţel de aur, căruia i s-au închinat. Dorinţa lui Dumnezeu de a-i elibera era motivată de dragostea Lui, pentru că, acolo în robie, ei se aflau într-o poziţie neajutorată şi fără nicio speranţă. Dacă nu intervenea El pentru ei, ar fi pierit!

Dumnezeu oferă în pasajul precedent motivele pentru care eliberează poporul Israel: 1. A auzit gemetele lor; 2. Şi-a amintit legământul cu Avraam, Isaac şi Iacov.

Condiţia disperată, fără speranţă în care se afla Israel a ajuns la inima lui Dumnezeu. Şi promisiunea pe care a făcut-o lui Avraam, că-i va aduce urmaşii înapoi în ţară după 400 de ani, l-a făcut pe Dumnezeu să conceapă un plan de eliberare pentru ei.

De ce credeţi că Dumnezeu v-a răscumpărat pe voi (în cazul în care sunteţi răscumpăraţi)? Dumnezeu ne-a mântuit pentru acelaşi motiv care l-a făcut să-l salveze pe Israel. Nu a găsit nimic în noi care să-L determine să ne salveze. El arată foarte clar că nu suntem mântuiţi pe baza vreunui merit. Pavel explică acest lucru în Romani 3:23-24: „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus.”

Cuvântul „fără plată” înseamnă „fără motiv”. Am fost izbăviţi de păcatele noastre fără niciun motiv. Este acelaşi cuvânt pe care Domnul nostru îl foloseşte când a spus că a fost urât fără pricină (Ioan 15:25). Dumnezeu nu S-a uitat la mine şi a spus: „O, eşti un om cumsecade, sincer şi muncitor, cred că am să te răscumpăr!” Adevărul este că Dumnezeu nu se uită la fața noastră, dar ne vede întreaga ticăloşie, şi ignoranţa noastră, și vede/știe că suntem pierduţi, fără nicio speranţă, şi că nu putem să ne mântuim pe noi înşine... Dragostea lui Dumnezeu ne-a asigurat un Mântuitor! Ioan 3:16 ne spune că Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, încât a dat pe Singurul Său Fiu. Cu toate acestea, nu dragostea Lui a fost ceea ce ne-a salvat; a fost harul Său. Suntem mântuiţi prin har, fără motiv, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus!

Mulţi oameni cred poate că Dumnezeu a văzut ceva demn în ei ca să fie mântuiţi. Da, cred că au fost mântuiţi fiind păcătoşi, dar au fost salvaţi deoarece Dumnezeu ştia ce oameni minunaţi vor deveni! N-aveți idee cât de eronată este această părere. Nu vom deveni niciodată minunaţi. Fiecare dintre noi avem firea cea veche în care nu locuieşte nimic bun. În Romani 7:18 Pavel ne spune: „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească…” Înţeleg că e un punct sensibil când amintesc că nimic bun nu locuieşte în om. Niciodată nu a fost şi nu va fi nimic bun în noi, de aceea nu putem produce nimic bun, de aceea Dumnezeu ne dă o natură nouă când suntem mântuiţi, şi natura veche trebuie distrusă, în cele din urmă.

Dumnezeu nu a văzut nimic bun nici în Israel, nici când l-a ales, nici când l-a izbăvit... dar a auzit plânsetele poporului care se afla în robie, şi S-a îndurat! Dumnezeu a văzut condiţia noastră disperată şi ne-a aruncat colacul de salvare – L-a trimis pe Fiul Său! El a avut un plan, însă nu a întrebat rasa umană ce părere are despre acest plan. Dumnezeu n-a spus: „Iată planul meu de mântuire. Dacă sunteţi de acord cu el, voi începe să acţionez în consecință!” În nici un caz! Dumnezeu Tatăl a iubit atât de mult lumea, încât L-a trimis pe Isus Hristos ca să moară pentru păcatele lumii. Fiul a fost de acord să vină şi Tatăl a fost de acord să mântuiască pe oricine crede în Mântuitorul, Mielul care ridică păcatul lumii. Dumnezeu ne spune: „Aceasta este mântuirea pe care v-o ofer. Luaţi-o, sau plecaţi!” El vrea ca noi să primim oferta, dar ne lasă ca noi să alegem individual.

Am auzit o ilustrație despre o doamnă din Scoţia care muncea din greu, spălând rufe și făcând menaj, ca să-şi țină fiul la universitate. Când a venit acasă în vacanţă, el deja avea îndoieli cu privire la Dumnezeu, din cauza învăţăturii liberale pe care o primise, însă nu a vrut ca mama lui să afle despre noile sale gânduri. În timp ce punea masa, ea îi tot spunea ce minunat este că fusese mântuită şi că era sigură de asta! În cele din urmă, băiatul n-a mai rezistat şi i-a spus: „Mamă, nu cred că realizezi cât de neînsemnată eşti în acest Univers. Dacă ţi-ai pierde sufletul, Dumnezeu nu ar pierde nimic, nu înseamnă nimic.”

Ea nu i-a răspuns nimic, dar a continuat să-l servească. În cele din urmă, mama a răspuns: „M-am gândit la ce mi-ai spus. Ai dreptate, sufletul meu nu înseamnă mare lucru. Nu aş pierde nimic şi nici Dumnezeu. Totuși dacă nu mă salvează, Dumnezeu va pierde mai mult decât pierd eu. El mi-a promis că dacă mă încred în Isus, mă va izbăvi, iar dacă-Și calcă cuvântul, Îşi va pierde reputaţia şi-Și va afecta imaginea și caracterul!”

Acesta este adevărul pe care îl transmite Dumnezeu întregii omeniri. Copiii lui Israel nu erau deloc mai plăcuți sau deosebiți, însă El le auzise plânsul. Nu e nimic încântător în noi care-ar putea să-L determine pe Dumnezeu să ne mântuiască. Dumnezeu a făcut un legământ cu Avraam, Isaac şi Iacov, și a promis că va răscumpăra poporul Israel. Apoi, a fost de acord să salveze pe oricine crede în Domnul Isus Hristos ca Mântuitor. Acesta este harul – dragostea în acţiune. Dumnezeu ne salvează prin har şi dragostea Lui măreaţă ne-a asigurat răscumpărarea. Prin har suntem mântuiți, prin credință, este darul lui Dumnezeu pentru oricine crede! Sper să fiți dintre aceia! Gândiți-vă și hotărâți-vă... acum! Pe curând!