Tuesday Jun 18, 2024

Exodul 16:1-36 | Itinerar Biblic | Episodul 119

Dragi ascultători, ne reîntâlnim tocmai pentru că vrem să înțelegem mai bine viaţa – direct de la sursa care a generat-o și-o întreține. Vă doresc spor întru lămurire și viețuire pe baza manualului de viață care este Scriptura.

Știu că nu întotdeauna înțelegem sau acceptăm problemele şi presiunile cu care suntem confruntaţi. Nu le ştim nici cauzele nici rostul, de aceea le atribuim mai degrabă hazardului, și ne victimizăm: nu bănuiam, nu meritam, cine-ar fi crezut etc. Asta – pentru lucrurile care nu se întâmplă cum ne place sau convine nouă. Nu de multe ori auzim oameni care să accepte voia lui Dumnezeu, care permite ca și lucruri mai puțin benefice să ni se întâmple în această viaţă. Dacă afirmăm că ne încredem în Dumnezeu, nimic nu se poate înscrie în categoria „accidente”. Fără știrea lui nu cade o frunză sau un fir de păr! Pentru Creatorul acestui univers nici măcar existenţa unei păsări nu este fără importanţă. Cu-atât mai mult oamenii – mult mai prețioși, n-ar trebui să vehixuleze noțiuni precum „accident„ sau și mai rău „noroc/ghinion”! Cuvintele Domnului Isus cele care ne asigură: Matei 10:29 Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuşi, niciuna din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru. 31 Deci să nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii.

Pentru Dumnezeu, fiecare experienţă prin care trecem are un rost. Dar şi pentru noi! Aş spune că în primul rând pentru noi, deoarece aceste împrejurări sunt menite a ne pregăti pentru acea conviețuire cu Dumnezeu, pentru care am fost creaţi de la bun început! Da, unele nu ni se par deloc a fi în beneficiul nostru, dar să nu uităm: curcubeul apare numai după ploaie! Asta nu înţelegea nici poporul evreu. Ei erau acum în deşert şi nu înţelegeau de ce trebuie să fie privaţi de anumite lucruri... mai cu seamă de cele esențiale! Nu înţelegeau în ce mod arșița și nisipul deşertului puteau o binecuvântare pentru ei.

Cineva povestea o experienţă interesantă care aruncă o nouă lumină asupra situaţilor de genul celor trăite de poporul evreu.

El avea o fetiţă de şapte ani a cărei responsabilitate era să-i pregătească pacheţelul cu gustarea pentru servici. în fiecare zi, mândră de responsabilitatea ei, fetiţa venea cu pacheţelul pentru tatăl ei şi cu un sărut îi ura „Servici uşor!”

Într-o zi, pe lângă obişnuitul pacheţel, fetiţa a venit şi cu un al doilea pacheţel. Tatăl le-a luat şi a ajuns la serviciu a uiat cu totul de ele până la ora mesei. Când şi-a despachetat gustarea, a văzut şi pacheţelul special... în care a găsit o păpuşică uzată, agrafe de păr, bucăţel de hârtie colorată, capete de creioane de colorat şi alte câteva mărunţişuri, pe care a crezut că fetiţa lui voia să le arunce. Aşa că după ce a terminat de mâncat, împreună cu celeilalte resturi a aruncat şi jucăriile primite.

Seara a ajuns acasă şi fetiţa a venit într-un suflet la el și i-a dat un bileţel, spunându-i: „Tati, am uitat să-l pun în pungă, dar poţi să-l citeşti acum!” Pe bilet scria cu litere muncite: "Dragă Tată, sunt jucăriile mele favorite. Pentru că te iubesc, ţi le dau să te joci și tu cu ele!" Ceea ce el considerase că erau lucruri fără de valoare, era de fapt o dovadă de dragoste. Iar el le aruncase la gunoi!

Dragi prieteni, de câte ori nu cârtim și poate disprețuim sau aruncăm la gunoi ceea ce de fapt Dumnezeu ni le dă ca să ne arate că ne iubește... ca sarea-n bucate! Dar să ne întoarcem la poporul Israel, care trecea prin experienţe pe care nu le prețuia pentru că nu le înţelegea. Suntem acum la capitolul 16 din cartea Exod, în care poporul îşi continuă călătoria prin deşert.

După ce au părăsit ţara Egiptului, au trecut Marea Roşie şi au ajuns la muntele Sinai, ne sunt relatate șapte experienţe ce corespund experienţelor creştinului. Până acum, evreii au cântat cântarea lui Moise, au mers trei zile prin pustie fără apă, au ajuns la Mara, unde apele erau amare şi au călătorit până la Elim, unde au găsit copaci şi apă din belșug. Elim reprezintă viaţa creştină trăită din abundenţă, şi Dumnezeu ne promite că ne va duce acolo. Acum, însă, ne aflăm în pustia Sin, unde sunt mana şi prepeliţele și unde aflăm că Hristos este Pâinea Vieţii.

Toată adunarea copiilor lui Israel a plecat din Elim; şi au ajuns în pustiul Sin, care este între Elim şi Sinai, în a cincisprezecea zi a lunii a doua după ieşirea lor din ţara Egiptului. Şi toată adunarea copiilor lui Israel a cârtit în pustiul acela împotriva lui Moise şi Aaron. Copiii lui Israel le-au zis: „Cum de n-am murit loviţi de mâna Domnului în ţara Egiptului, când şedeam lângă oalele noastre cu carne, când mâncam pâine de ne săturam? Căci ne-aţi adus în pustiul acesta ca să faceţi să moară de foame toată mulţimea aceasta.” (Exodul 16:1-3)

Trecuseră se pare cîteva săptămâni de când copiii lui Israel a părăsit Egiptul. Deja ajunși la Marea Roşie, începuseră să cârtească. După ce au trecut marea, au cântat cântarea lui Moise, cântecul răscumpărării. Dar nu a trecut mult până au început să cârtească din nou, deja amărâți de cântecele de jale ale pustiei – o adunătură de nemulțumiți, am putea spune. Râvneau de-atâta amr de vreme să fie eliberaţi din robia Egiptului, însă după câteva zile și săptămâni cu apă și mâncare pe sponci, începuseră să se plângă și să evoce nostalgic... Egiptul! Înghițeau în sec gândindu-se la oalele cu carne și verdețurile proaspete și belșugul de apă din Egipt... ce mai conta că acolo erau robi! La fel, sunt mulţi care au trecut prin experiența convertirii, dar continuă să tânjească după viaţa lor cea veche... aproape sigur, mulţi dintre noi ne-am confruntat cu această ispită.

Îmi spunea cineva, eliberat de patima beţiei, că ştia fiecare locșor din orașul lui de unde-și putea cumpăra băutură ieftină, şi că în primele luni după ce s-a pocăit n-a îndrăznit să treacă prin acele locuri, pentru că ştia că va fi ispitit să intre. Și-a încheiat: „Tânjeam după acele «oale cu carne», însă acum, mulţumesc lui Dumnezeu, am ajuns să le urăsc!”

Dumnezeu n-a intenționat nicio clipă să-și chinuie poporul. Planul Lui era să-l treacă prin pustie şi promisese că le va purta de grijă. Așa că L-a întristat reacția poporului:

Domnul a zis lui Moise: „Iată că voi face să vă plouă pâine din ceruri. Poporul va ieşi afară şi va strânge, cât îi trebuie pentru fiecare zi, ca să-l pun la încercare şi să văd dacă va umbla sau nu după legea Mea. În ziua a şasea, când vor pregăti ce au adus acasă, vor avea de două ori mai mult decât vor strânge în fiecare zi.” Moise şi Aaron au zis tuturor copiilor lui Israel: „Astă-seară, veţi înţelege că Domnul este Acela care v-a scos din ţara Egiptului. Şi mâine dimineaţă, veţi vedea slava Domnului; pentru că v-a auzit cârtirile împotriva Domnului; căci ce suntem noi, ca să cârtiţi împotriva noastră?” (Exodul 16:4-7)

De fiecare dată când Israel cârtea, slava lui Dumnezeu se făcea cunoscută. Aceasta ne arată că lui Dumnezeu nu-i plac creştinii cârtitori, care se plâng mereu de ceva. Biserica este plină de creştini care se plâng. Dacă te afli într-o biserică unde se practică bârfa, cârtirea, nemulțumirea, critica – ieşi degrabă de acolo şi du-te unde vezi cu ochii!

Moise a zis: „Domnul vă va da astă-seară carne de mâncat, şi mâine dimineaţă vă va da pâine să vă săturaţi, pentru că a auzit Domnul cârtirile pe care le-aţi rostit împotriva Lui; căci ce suntem noi? Cârtirile voastre nu se îndreaptă împotriva noastră, ci împotriva Domnului.” (Exodul 16:8)

Trebuie să fii foarte atent atunci când îți exprimi nemulţumirea față de anumite lucruri din biserică. Te plângi că pastorul nu este atât de prietenos pe cât ai vrea să fie sau că nu a dat mâna cu tine duminica trecută sau că nu te-a vizitat în ultima vreme? Cârtești împotriva lui? Nu cumva ești împotriva lui pentru că el predică Cuvântul lui Dumnezeu şi Îl reprezintă pe Dumnezeu în biserică? Sau pentru că nu ți se pare normal ca unul pe care nu-l simpatizezi să aibă autoritate asupra ta?! Uneori chiar și pătorii și predicatorii cârtesc, așa că trebuie să avem grijă să nu cârtim împotriva lui Dumnezeu, care urăște asta!

Moise a zis lui Aaron: „Spune întregii adunări a copiilor lui Israel: «Apropiaţi-vă înaintea Domnului; căci v-a auzit cârtirile.»” Şi, pe când vorbea Aaron întregii adunări a lui Israel, s-au uitat înspre pustiu, şi iată că slava Domnului s-a arătat în nor. Domnul, vorbind lui Moise, a zis: „Am auzit cârtirile copiilor lui Israel. Spune-le: «Între cele două seri aveţi să mâncaţi carne, şi dimineaţa vă veţi sătura de pâine; şi veţi şti că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.»” Seara, au venit nişte prepeliţe şi au acoperit tăbăra; şi, dimineaţa, s-a aşezat un strat gros de rouă în jurul taberei. Când s-a luat roua aceasta, pe faţa pustiului era ceva mărunt ca nişte grăunţe, mărunt ca bobiţele de gheaţă albă pe pământ. (Exodul 16:9-14)

Dumnezeu nu le-a dat doar mană, ci şi prepeliţe. Au avut prepeliţe prăjite și mană proaspătă, și chiar dacă nu era idealul de varietate, pentru condițiile date hrana aceasta era o mâncare delicioasă (cum putea fi altfel ceva coborât direct de la Dumnezeu?!), și era menită să întrețină poporul Israel pe toată durata călătoriei lor prin pustie.

Copiii lui Israel s-au uitat la ea şi au zis unul către altul: „Ce este aceasta?” Căci nu ştiau ce este. Moise le-a zis: „Este pâinea pe care v-o dă Domnul ca hrană. Iată ce a poruncit Domnul: «Fiecare din voi să strângă cât îi trebuie pentru hrană, şi anume un omer de cap, după numărul sufletelor voastre; fiecare să ia din ea pentru cei din cortul lui.»” (Exodul 16:15-16)

Israeliţii n-au fost nevoiți să mănânce carne goală, pentru că Domnul S-a-ngrijit să le dea și un sortiment unic și straniu de pâine, nemaiîntâlnită până atunci și de atunci, numită „mană” după expresia ebraică man hu (ce e asta?) care a redat uimirea lor când au văzut-o prima oară. Evreii trebuiau să culeagă o cantitate precisă de mană pe cap de consumator, și doar pentru o singură zi (cu excepția zilei dinaintea Sabatului).

Israeliţii au făcut aşa; şi au strâns unii mai mult, alţii mai puţin. În urmă o măsurau cu omerul, şi cinestrânsese mai mult, n-avea nimic de prisos, iar cine strânsese mai puţin, nu ducea lipsă deloc. Fiecare strângea tocmai cât îi trebuia pentru hrană. Moise le-a zis: „Nimeni să nu lase ceva din ea până a doua zi dimineaţă.” (Exodul 16:17-19)

Omul lacom, chiar dacă lua mai mult decât partea care i se cuvenea, rămânea fără surplus fie pentru că erau verificați, fie pt că se altera!

N-au ascultat de Moise, şi s-au găsit unii care au lăsat ceva din ea până dimineaţa; dar a făcut viermi şi s-a împuţit. Moise s-a mâniat pe oamenii aceia. Astfel, în toate dimineţile, fiecare strângea cât îi trebuia pentru hrană; şi, când venea căldura soarelui, se topea. (Exodul 16:20-21)

Mana trebuia culeasă în fiecare zi și fiecare om trebuia să o adune. Aceasta trebuia să fie o experienţă personală. Mana Îl reprezintă pe Domnul Isus Hristos ca Pâine a Vieţii. Evanghelia după Ioan, capitolul 6, confirmă acest lucru: „Isus le-a zis: «Adevărat, adevărat vă spun că Moise nu v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer; căci Pâinea lui Dumnezeu este aceea care Se coboară din cer şi dă lumii viaţa.» «Doamne», I-au zis ei, «dă-ne totdeauna această pâine.» Isus le-a zis: «Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată»” (Ioan 6:32-35).

În ziua a şasea, au strâns hrană îndoit, şi anume doi omeri de fiecare. Toţi fruntaşii adunării au venit şi au spus lui Moise lucrul acesta. Şi Moise le-a zis: „Domnul a poruncit aşa. Mâine este ziua de odihnă, Sabatul închinat Domnului; coaceţi ce aveţi de copt, fierbeţi ce aveţi de fiert şi păstraţi până a doua zi dimineaţa tot ce va rămâne!” Au lăsat-o până a doua zi dimineaţa, cum poruncise Moise; şi nu s-a împuţit şi n-a făcut viermi. (Exodul 16:22-24)

Dumnezeu Se angaja să le asigure hrana zi de zi, iar în vederea Sabatului ei trebuiau/aveau voie să culeagă în ziua dinaintea Sabatului cât pentru 2 zile.

Mana Îl reprezintă pe Hristos ca Pâinea Vieţii care a coborât din ceruri pentru a-şi da viaţa pentru oameni. Isus Hristos este Adevărata Pâine. El este Dătătorul și Susținătorul vieții.

În Deuteronom 8:4 ni se spune că, timp de 40 de ani, israeliţii au pribegit prin pustie fără să li se umfle picioarele. Un doctor misionar mi-a spus că una din cauzele îngrăşării oamenilor din Orient este dieta nepotrivită. Este interesant, însă, faptul că mana avea toate vitaminele de care aveau nevoie pentru ca picioarele să nu li se umfle în timpul călătoriei lor prin pustie. Mana era adecvată nevoilor lor. Dacă ne-am mulțumi doar cu Hristos, nici noi n-am mai avea nevoie de nimic altceva!

Moise a zis: „Mâncaţi-o azi, căci este ziua Sabatului; azi nu veţi găsi mană pe câmp. Veţi strânge timp de şase zile; dar în ziua a şaptea, care este Sabatul, nu va fi.” (Exodul 16:25-26)

Vă reamintesc că nu ajunseseră la Sinai, Legea nu fusese încă dată – deci ziua de Sabat a fost poruncită poporului Israel și a fost respectată înainte ca Legea să fie dată! Și chiar dacă se păstra în general disciplina comunicată prin Moise, s-au manționat și excepții... pentru că întotdeauna au exista și vor exista oameni împotrivitori, răzvrătiți, încăpățânați...

În ziua a şaptea, unii din popor au ieşit să strângă mană, şi n-au găsit. Atunci, Domnul a zis lui Moise: „Până când aveţi de gând să nu păziţi poruncile şi legile Mele? Vedeţi că Domnul v-a dat Sabatul; de aceea vă dă în ziua a şasea hrană pentru două zile. Fiecare să rămână la locul lui şi, în ziua a şaptea, nimeni să nu iasă din locul în care se găseşte.” Şi poporul s-a odihnit în ziua a şaptea. (Exodul 16:27-30)

După atâta împotrivire și cârtire, aveau și ei nevoie de odihnă! Bine măcar că deși anevoie au învățat până la urmă lecția ascultării, și-au căpătat odihnă!

Casa lui Israel a numit hrana aceasta „mană”. Ea semăna cu bobul de coriandru; era albă şi avea un gust de turtă cu miere. (Exodul 16:31)

Cum am putea descrie mana? Este greu de explicat. Era una aliment care conţinea toate substanțele nutritive de care copiii lui Israel aveau nevoie. Cred că avea gustul a orice şi-ar fi dorit evreii să mănânce. Era o hrană foarte interesantă și totuși adunătura de oameni din mijlocul poporului Israel s-a plâns de ea. Pasajul din Numeri 11:4-5 relatează un incident care ne ajută să înţelegem ce era mana: „Adunăturii de oameni, care se aflau în mijlocul lui Israel, i-a venit poftă, ba chiar şi copiii lui Israel au început să plângă şi să zică: «Cine ne va da carne să mâncăm? Ne aducem aminte de peştii pe care-i mâncam în Egipt şi care nu ne costau nimic, de castraveţi, de pepeni, de praz, de ceapă şi de usturoi.»” Acestor alimente le duceau dorul adunătura de oameni din mijlocul poporului Israel, acum când se aflau departe de ţara Egiptului.

Multe din alimentele de care le era dor erau, de fapt, niște condimente care nu aveau substanțe nutritive reale, precum castraveţii, pepenii, prazul, ceapa şi usturoiul. Când consumăm unele din aceste alimente nu suntem foarte atrăgători, nu-i așa? Cineva spunea: „Un măr pe zi ţine doctorul departe.” Însă, o ceapă pe zi ţine pe toată lumea departe de tine. O astfel de hrană consumă lumea din ziua de azi, hrană care nu dă sațietate, pentru că este doar un condiment. Oamenii aceia îşi aminteau ce mâncau în Egipt şi le era poftă de alimentele respective.

În Numeri 11:6, ni se spune: „Acum ni s-a uscat sufletul: nu mai este nimic! Ochii noştri nu văd decât mana aceasta.” Cu alte cuvinte, se plângeau că mana era singura lor hrană. Numeri 11:7 continuă: „Mana semăna cu grăuntele de coriandru, şi la vedere era ca bedeliumul.” Dumnezeu ar fi putut spune: „Acest popor dispreţuieşte mâncarea Mea, care este ca şi cum ai mânca pui prăjit, îngheţată, şi cea mai bună prăjitură, toate adunate într-un singur aliment.” Mana nu era o hrană monotonă, însă acelei adunături de oameni nu-i plăcea mana. Dar chiar dacă ar fi fost monotonă, era proaspătă, și-apoi erau în deșert!!!

Numeri 11:8 merge mai departe, spunând: „Poporul se risipea şi o strângea, o măcina la râşniţă, sau o pisa într-o piuă; o fierbea în oală şi făcea turte din ea. Mana avea gustulunei turte făcute cu untdelemn.” Mana putea fi gătită în multe feluri. O puteau măcina sau pisa, o puteau fierbe în oală sau să facă turte din ea. Probabil că s-ar fi putut publica Cartea de bucate a lui Moise cu 1001 reţete pe bază de mană. Copiii lui Israel, totuşi, au dispreţuit hrana cerească a lui Dumnezeu şi s-au plâns că trebuiau... s-o mănânce. Ei s-au săturat să tot mănânce mană și tânjeau după oalele cu carne din Egipt. Își doreau să se întoarcă în locul de unde fuseseră eliberați.

Mi-e teamă că aceasta este povestea multor oameni care s-au convertit şi au fost izbăviţi din „Egipt”. Ocazional, ei se mai întorc la prazul, la ceapa şi la usturoiul lor. Există creştini astăzi care trebuie s-o rupă total cu viaţa cea veche. Dragul meu, nu poţi continua să trăiești cum trăieşte lumea, folosind lucrurile din Egipt şi, în același timp, să fii de folos lui Dumnezeu şi să ai pacea lui Dumnezeu în inimă! Trebuie să aibă loc desprinderea totală de Egipt. Noi trebuie să trăim cu mana care vine din cer, cu Domnul Isus Hristos.

Moise a zis: „Iată ce a poruncit Domnul: «Să se păstreze un omer plin cu mană pentru urmaşii voştri, ca să vadă şi ei pâinea pe care v-am dat-o s-o mâncaţi în pustiu, după ce v-am scos din ţara Egiptului.» Şi Moise a zis lui Aaron: «Ia un vas, pune în el un omer plin cu mană şi aşază-l înaintea Domnului, ca să fie păstrat pentru urmaşii voştri.»” După porunca dată de Domnul lui Moise, Aaron l-a pus înaintea chivotului mărturiei, ca să fie păstrat. (Exodul 16:32-34)

Un urcior cu mană a fost pus în chivot, care este descris într-un mod mai detaliat în finalul cărţii Exodul. În chivot au fost puse 3 lucruri: (1) toiagul lui Aaron care înflorise; (2) urciorul cu mană şi (3) cele 10 porunci. Cele 10 porunci simbolizează faptul că doar Hristos a putut să păzească Legea. A respectat-o pentru mine şi pentru tine. Mana amintește de moartea lui Hristos pentru noi, El fiindu-ne dat ca hrană spirituală. Toiagul lui Aaron care a înflorit semnifică învierea Lui. Deasupra chivotului, slujind drept capac, se afla scaunul îndurării, unde se stropea sângele jertfelor. Numai Hristos a putut să îndeplinească aşteptările lui Dumnezeu. Doar El poate mântui şi aceasta pentru că a făcut ispășire cu propriul Său sânge. Datorită acestui fapt, Dumnezeu poate acorda îndurare omului păcătos.

Copiii lui Israel au mâncat mană patruzeci de ani, până la sosirea lor într-o ţară locuită; au mâncat mană până la sosirea lor la hotarele ţării Canaanului. Omerul este a zecea parte dintr-o efă. (Exodul 16:35-36)

Aceste două versete ne spun că poporul lui Israel a mâncat mană timp de 40 de ani şi ni se spune și care era raţia lor zilnică. Când, într-un final, au ajuns în Ţara Promisă, mana a încetat şi au mâncat din grânele ţării, însă mai târziu s-au plâns şi de acestea. Atunci au descoperit că mana era, totuși, o mâncare interesantă; de fapt, era chiar o hrană exotică, în comparație cu grânele pe care le aveau acum.

Este interesant faptul că mulţi oameni trăiesc pe baza experienţelor după ce au fost mântuiţi. Ei au fost la cruce, locul care vorbeşte despre moartea Domnului Isus, însă imediat încep să vorbească despre propriile lor experienţele. Când spun o mărturie, vorbesc doar despre experienţa lor și nu le place studiul biblic, pentru că acesta seamănă cu vechile grâne. Domnul nostru vrea să ne hrănim din Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă nu ai gustat încă din această mană, te îndemn să vii la Hristos! Psalmul 34:8 spune: „Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El!”, iar Ioan 6:51 redă cuvintele Domnului Isus, care a spus: „Eu sunt Pâineavie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu pe care Îl voi da pentru viaţa lumii.” Iată mana noastră, de care vă urez să nu vă săturați vreodată!

Paștele ilustrează mântuirea creștinului prin sângele Mielului Isus Hristos, dar viața creștină este mai mult decât izbăvirea de judecată sau pedeapsă. Experiențele Israelului în călătoria sa din Egipt spre Canaan sunt ilustrații ale luptelor și binecuvântărilor vieții creștine. Dumnezeu avea o dorință și-o țintă pt poporul Său – Canaan, care este o imagine a vieții creștine biruitoare, revendicarea moștenirii pe care-o avem prin Hristos. Din nefericire, nu toți creștinii care ies din Egipt ajung în Canaan. Ca vechii egipteni, mulți pier în deșertul necredinței, cârtirii, nemulțumirii, inconsecvenței și ispitelor.

Orice realizare a noastră e a Lui, orice bucurie de-a noastră ar trebui să genereze mulțumire la adresa Lui, orice alunecare de-a noastră să ne amintească bogăția îndurării, rabdării și bunătății Lui, care nu se lasă îndelung invocate.

Mai mult decât atât, noi suntem identificați și cu moartea, îngroparea dar și învierea lui Hristos, iar experiența botezului nou-testamentar este parte din simbolistica strâns legată de această realitate.

Va mai fi o trecere miraculoasă a aceluiași popor, în pragul Canaanului, când vor trece Iordanul și vor asista la prăbușirea zidurilor întărite – ceea ce va semnifica siguranța intrării credinciosului în moștenirea spirituală făgăduită, revendicată prin credință. Dar să nu ne grăbim... Deocamdată...