Tuesday Jun 18, 2024

Exodul 15:1-27 | Itinerar Biblic | Episodul 118

Dragi ascultători, prin Duhul Sfânt Dumnezeu ne captează atenția și ne-ndreaptă interesul către Cuvântul Lui, care ne-ndeamnă să-L punem pe Domnul la încercare, să gustăm și să constatăm ce bun este El! Dar este desigur o diferenţă între a pune pe Domnul la încercare şi a ispiti pe Domnul. A-L pune la încercare pe Dumnezeu înseamnă să-I încredinţezi Lui viaţa ta, să-L implici pe El în toate aspectele vieţii tale. Înseamnă să dai voie naturii lui Dumnezeu să se manifeste în viaţa ta. A-L ispiti pe Dumnezeu înseamnă să ceri şi să aştepţi de la Dumnezeu acţiuni incompatibile cu natura Lui. Este o foarte mare diferenţă. În primul caz este vorba despre dragostea Lui, iar în al doilea rând este vorba despre sfinţenia Lui. Dumnezeu poate face nenumărate lucruri din dragoste pentru noi. Dar sunt la fel de multe lucruri pe care nu le poate face, având în vedere sfinţenia Lui. Nu putem să aşteptăm şi să cerem de la Dumnezeu să acţioneze împotriva sfinţeniei Sale.

Dragii mei, noi cerem adesea lui Dumnezeu lucruri de acest gen. Aproape că-L considerăm sau tratăm pe Dumnezeu ca și cum ar fi slujitorul nostru, să intervină într-o manieră care nu este compatibilă cu caracterul Lui. Da, El ne vine cu drag în ajutor, dar în termenii și la momentele decise de atotștiința și providența Sa unice! Vom înțelege mai bine despre ce este vorba întorcându-ne la Israel și la ce ne descrie despre ei cap. 15 din Exodul – un capitol marcat de cei doi poli antagonici ai atitudinii față de Dumnezeu: cântarea și cârtirea, lauda și lăcomia, reverența și rezistența! Evreii tocmai trecuseră prin Marea Roşie, episod miraculos bordat de perfecțiunea atotputernică a lui Iahweh... văzuseră cu ochii lor cum apele mării se prăvălesc peste egipteni și cum întreaga armată a lui Faraon este înghiţită de ape.

AtunciMoise şi copiii lui Israel au cântat Domnului cântarea aceasta. Ei au zis: „Voi cântaDomnului, căci Şi-a arătat slava: a năpustit în mare pe cal şi pe călăreţ. Domnul este tăria mea şi temeiul cântărilor mele de laudă: El m-a scăpat. El este Dumnezeul meu: pe El Îl voi lăuda;El este Dumnezeul tatălui meu: pe El Îl voi preamări. Domnul este un războinicviteaz: numele Lui este Domnul.” (Exodul 15:1-3)

Evreii cântă acum cu pasiune. E aceeaşi mulţime de oameni, care, cu câteva ore în urmă, de cealaltă parte a Mării Roşii, țipau disperați că vor să se întoarcă în Egipt: „Nu mai erau morminte în Egipt de ne-ai adus până aici să murim în pustie?” Ni se spune în 1 Corinteni 10:11 că „aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor.”

Dumnezeu foloseşte această experienţă pentru a ne învăţa un adevăr foarte important, în același capitol 10 din 1 Cor. (vers. 1-2): „Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor, toţi au trecut prin mare, toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise...” Cum au fost botezaţi copiii lui Israel pentru Moise? Nu puteau fi botezați pe când treceau Marea Roșie, pentru că ei au ajuns pe țărmul celălalt cu picioarele uscate și neatinși de valuri. (Dacă s-a udat cineva bine de tot atunci în Marea Roșie, aceia au fost egiptenii!) Atunci ce înseamnă că israeliţii au fost botezaţi pentru Moise în nor şi în mare? Înseamnă că s-au identificat cu Moise. Prima semnificaţie a botezului este identificarea. Botezul în apă cred că este un ritual important, deoarece este reprezentare a botezului real, acela al Duhului Sfânt, care ne identifică cu Hristos şi ne aşază în Hristos. Însă cum erau ei botezaţi pentru Moise? Observați, vă rog, că de o parte a apei israeliții s-au plâns, iar pe celălalt mal al mării au cântat cântările lui Moise. Israeliții s-au identificat cu Moise. Au fost eliberaţi prin Moise.

„Prin credinţă au trecut ei Marea Roşie ca pe uscat, pe când egiptenii, care au încercat s-o treacă, au fost înghiţiţi.” (Evr. 11:29). Despre a cui credinţă se vorbește aici? În niciun caz nu a copiilor lui Israel, pentru că ei numai credință nu demonstraseră. Dar pentru că se identificaseră cu Moise, despre credința acestuia e vorba. Moise a fost agentul folosit de Dumnezeu să-i conducă pe țărmul celălalt. Și-odată izbăviți, Moise a fost cel care a înălţat cântecul de izbăvire. Acum, evreii văzuseră izbăvirea lui Dumnezeu și s-au identificat cu Moise. Cu alte cuvinte, au fost botezaţi pentru/prin Moise.

Asta se întâmplă când te încrezi în Domnul Isus Hristos ca Mântuitor al tău. El este Acela care ne scoate din robia egipteană şi din întunericul egiptean al acestei lumi. El ne trece Marea Roşie. Este vorba de eliberarea, mântuirea şi răscumpărarea Sa. Suntem uniți cu El; 1 Corinteni 12:13 spune: „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh.” Duhul Sfânt este cel care ne uneşte cu Hristos şi ne ajută să devenim una cu El. Noi suntem mădulare ale trupului lui Hristos. Duhul Sfânt al lui Dumnezeu ne uneşte cu El. Ce răscumpărare minunată avem în Hristos! El ne duce în acel loc unde, uniți cu El, vom înălţa cântecul răscumpărării noastre!

Înainte ca israeliţii să se alăture lui Moise în cântarea răscumpărării, ei murmuraseră cântările triste ale robiei, ale peregrinării – e drept, scurtă încă! – și ale deşertului. Înainte să treacă marea, evreii cântaseră muuultă vreme cântece triste, iar mai târziu, se vor întoarce la vechile lor cântece, pentru că asta va fi partitura lor în timpul călătoriei prin deşert. Melosul ebraic tradițional este îndeobște cântat în cheie minoră, melancolică. Pentru o vreme, totuşi, ei cântă din răsputeri cântecul răscumpărării.

S-o comparăm oare cu cea a lui Barac şi a Deborei din cartea Judecători? Sunt multe cântări în Biblie. David a compus şi a cântat multe imnuri care se regăsesc în cartea Psalmilor, niște cântări extraordinare. Chiar şi Ieremia a avut o cântare, chiar dacă presărată cu multă tânguire. De asemenea, cântările multor profeţi se găsesc în Vechiul Testament.

Dar și Noul Testament începe cu cântări. Doctorul Luca redă câteva dintre ele: cântarea Elisabetei când i s-a vestit că va avea un copil; cântarea Mariei când a aflat că va fi mama Domnului Isus Hristos; cântările lui Zaharia și Simeon, bărbați evlavioși ai vremii. Alte cântări și imnuri minunate sunt prilejuite de naşterea lui Hristos, sau de contemplarea măreției Mântutorului nostru. Apoi, în cele din urmă, cartea Apocalipsa ne oferă o imagine din cer a mulţimii adunate la tronul lui Dumnezeu, în care fiecare răscumpărat – cu un nou trup şi cu un glas nou – va putea cânta o cântare nouă... și cred că vom și compune!

Chiar dacă toată lumea declară că dorește pace, cred că ar fi bine ca fiecare să citim această cântare a lui Moise, despre războinicul viteaz Iahweh. În Apocalipsa 19, Îl vedem coborând pe pământ şi oprind nedreptatea. Până atunci, pământul acesta nu va avea pace. În Matei 10:34, Domnul spune: „Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia.” Aceste cuvinte sunt spuse cu privire la prima Lui venire pe pământ. A doua oară când va veni pe pământ, El va aduce pacea prin sabie. Va fi singura cale de a scăpa pământul de nedreptate.

Cântarea lui Moise şi-a evreilor relatează experienţa minunată de care au avut parte când au trecut Marea Roşie. Ea redă istoria a ceea ce au văzut ei pe Dumnezeu făcând cu ei, printre ei, pentru ei. N-aveau cum să uite – fusese ceva extraordinar!E

„El a aruncat în mare carele lui faraon şi oastea lui; luptătorii lui aleşi au fost înghiţiţi în Marea Roşie. I-au acoperit valurile şi s-au coborâtîn fundul apelor, ca o piatră. Dreapta Ta, Doamne, şi-a făcut vestită tăria; mâna Ta cea dreaptă, Doamne, a zdrobit pe vrăjmaşi.” (Exodul 15:4-6)

Israeliţii sărbătoresc eliberarea lor. Egiptul şi egiptenii reprezintă pentru ei lumea, sclavia, neputinţa şi neajutorarea lor. Acum, însă, fuseseră izbăviți, eliberați. Răscumpărarea era esenţa cântării lor. Și mai mult decât atât: Iahweh Răscumpărătorul!

Prin mărimea măreţiei Tale, Tu trânteşti la pământ pe vrăjmaşii Tăi; Îţi dezlănţui mânia și ea-i mistuie ca pe o trestie. La suflarea nărilor Tale, s-au îngrămădit apele, s-au ridicat talazurile ca un zid și s-au închegat valurile în mijlocul mării. Vrăjmaşul zicea: ‘Îi voi urmări, îi voi ajunge, voi împărţi prada de război; mă voi răzbuna pe ei, voi scoate sabia şi-i voi nimici cu mâna mea!’ Dar Tu ai suflat cu suflarea Ta și marea i-a acoperit; ca plumbul s-au afundat în adâncimea apelor. (Exodul 15:7-10)

Atotputernicia lui Dumnezeu Se arătase adevărată, pe când amenințarea vrăjmașului – doar dătătoare de frisoane. Trufia i-a fost îngropată în fundul mări! Apoi, să nu uităm: evreii ieşiseră dintr-o ţară idolatră. Fiecare urgie divină fusese direcţionată împotriva zeilor egipteni principali... iar această realitate trebuia și ea cântată, conform concluziei:

„Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine minunat în sfinţenie, bogat în fapte de laudă, şi făcător de minuni?” (Exodul 15:11)

Relația cu Dumnezeu nu se poate baza numai pe ce aflăm (de la alții) despre El, ci trebuie fundamentată pe convingerile noastre despre El! Dumnezeu îi învăţase și încă le preda alor Săi lecţii extraordinare cu privire la El!

„Tu Ţi-ai întins mâna dreaptă: şi i-a înghiţit pământul. Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit şi ai izbăvit pe poporul acesta; iar prin puterea Ta îl îndrepţi spre locaşul sfinţeniei Tale.” (Exodul 15:12-13)

Răscumpărarea poporului era prioritară și e un lucru de maximă importanță și astăzi. Dumnezeu nu-ți cere să faci ceva pentru El, înainte de a fi răscumpărat şi de a-I accepta mântuirea realizată de Isus Hristos la cruce. El nu-ți cere nimic! Nu vrea ca lumea să facă ceva. Dumnezeu nu-ți va spune: „Dacă faci cutare lucru, dacă te dovedești așa și așa, dacă reușești să-ți ridici standardul, să te speli pe faţă, să-ți pui lucrurile în ordine şi să arăţi cum trebuie, atunci sunt de acord să devin vecinul tău de treabă!” Dumnezeu nu vrea nimic de la oameni, ci El ne întreabă: „Ce veţi face cu Fiul Meu care a murit pentru voi?”

Ascultaţi, vă rog, încă o dată versetul 13: „Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit şi ai izbăvit pe poporul acesta; iar prin puterea Ta îl îndrepţi spre locaşul sfinţeniei Tale.” Sună de parcă ei se aflau deja în Ţara Promisă. Dumnezeu consideră că ei se află deja în ţară, pentru că El chiar îi va duce acolo... chiar dacă va mai dura puțin!

Popoarele vor afla lucrul acesta şi se vor cutremura: apucă groaza pe filisteni, se înspăimântă căpeteniile Edomului și un tremur apucă pe războinicii lui Moab. Toţi locuitorii Canaanului leşină de la inimă. Îi va apuca teama şi spaima; iar văzând măreţia braţului Tău, vor sta muţi ca o piatră, până va trece poporul Tău, Doamne! Până va trece poporul pe care Ţi l-ai răscumpărat. Tu îi vei aduce şi-i vei aşeza pe muntele moştenirii Tale, în locul pe care Ţi l-ai pregătit ca locaş, Doamne, la Templul pe care mâinile Tale l-au întemeiat, Doamne! (Exodul 15:14-17)

Cântarea invocă locuri și nume cu care evreii încă nu veniseră în contact, precum și realități și niveluri – inclusiv ale închinării, vezi referința la Templu – care se aflau înaintea lor în viitor, dar pe care credința lor în creștere începea, iată, să le asume ca reale, sigure.

Convingerea despre viitor se baza pe recunoașterea și celebrarea izbăvirilor din trecut!

„Şi Domnul va împărăţi în veac şi în veci de veci. Căci caii lui faraon, carele şi călăreţii lui au intrat în mare, şi Domnul a adus peste ei apele mării; dar copiii lui Israel au mers ca pe uscat prin mijlocul mării.” (Exodul 15:18-19)

Este introdusă acum în scenă și o femeie despre care nu mai știm nimic de la naşterea lui Moise – și anume Miriam, sora mai mare a lui Moise şi Aaron.

Maria, prorociţa, sora lui Aaron, a luat în mână un timpan, şi toate femeile au venit după ea, cu timpane şi jucând. Maria răspundea copiilor lui Israel: „Cântaţi Domnului, căci Şi-a arătat slava: a năpustit în mare pe cal şi pe călăreţ.” (Exodul 15:20-21)

Cu acest refren se încheie această cântare de laudă şi mulţumire adresată lui Dumnezeu pentru eliberarea de care au avut parte evreii. Așadar o primă parte viguroasă și senină a acestui capitol... care însă nu va avea parte de o continuare în aceeași gamă!

Israel trecuse marea... își adusese jertfa de laudă prin cântare... erau de-acum oameni liberi și sortiți unui viitor măreț, promis de un Dumnezeu extraodinar. Dar dacă vă gândiți că de-acum viaţa le va fi plină de flori şi fără probleme, vă grăbiți... și sigur vă-nșelați! Nu călătoreau decât de 3 zile prin pustie şi... ce se întâmplă?! Li se face sete!

Moise a pornit pe Israel de la Marea Roşie. Au apucat înspre pustiul Şur; şi, după trei zile de mers în pustiu, n-au găsit apă. (Exodul 15:22)

Egiptul era o ţară bogată şi cu apă din abundenţă. Odată trecută Marea Roşie, însă, copiii lui Israel se găsesc în al peisaj – deșertul de-aia se numește așa: pentru că nu e apă! Cisternele din Egipt nu mai erau, şi evreii nu găsiseră fântâna cu apa vie. Cred că aceasta este experienţa fiecărui copil al lui Dumnezeu născut din nou. După ce este mântuit, credinciosul își dă seama că apele Egiptului nu-l mai satisfac. Este o perioadă în care se simte însetat. Acesta este timpul de care vorbeşte Pavel în Filipeni 3:7, unde spune: „Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos.” Apoi, apostolul arată cât de însetat este, având un dor extraordinar, când spune în Filipeni 3:10: „Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui, şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui.” Aceasta este experienţa copilului răscumpărat al lui Dumnezeu.

Aş vrea să vă împărtăşesc din propria experiență, de pe vremea când Dumnezeu mi-a arătat ce avea pregătit pentru mine (povestește JVMcGee). Am ajuns să cunosc pacea lui Dumnezeu, și mi-am pus încrederea în Hristos. Am vrut să merg să studiez la un seminar teologic, dar în acel moment lucram într-o bancă şi aveam un program destul de încărcat. Eu credeam că mă înțeleg bine cu colegii mei și eram chiar preşedintele unui comitet de dansuri. Pe atunci nu puteai merge la dans fără să bei băuturi alcoolice. Eu îmi predasem viaţa Domnului, însă nu renunţasem dintr-o dată la viaţa mea dinainte, ci încercam s-o fac pas cu pas. Într-o seară m-am dus la o petrecere, hotărât să nu dansez, ci doar să stau pe-acolo şi să mă uit un pic. Mi s-a oferit de băut de vreo 10-12 ori, dar am refuzat de fiecare dată. Mai târziu, m-am întâlnit cu un coleg de serviciu care-mi purta pică, deoarece fusesem promovat într-o poziţie superioară lui şi nu mă iertase niciodată pentru asta. Nu era vina mea, pentru că nu eram eu şeful băncii şi nu eu făceam promovările, dar el nu mi-o iertase: folosea orice ocazie să se ia de mine... iar în acea seară mi-a spus: „Un loc numai bun pentru un pastor, nu-i așa?” A folosit şi nişte cuvinte destul de tari ca să-şi susţină ideea, iar eu să înţeleg ce vrea să spună. Mi-am dat seama că avea dreptate şi, ca un câine alungat, am plecat şi am ieşit în stradă. De acolo, puteam încă auzi orchestra... şi aproape că-mi venea să mă întorc şi să-i spun: „Știi ceva? Locul meu e lângă colegii mei!” Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu am făcut-o!

După Marea Roșie întotdeauna urmează exodul și pustia... Cunoști ispita apelor străine, devii însetat, cauţi apă vie şi nu ştii unde s-o găseşti. Pe atunci cunoşteam foarte puţin Biblia, dar mai târziu am descoperit Ioan 7:37, care spune: „În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare şi a strigat: «Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea.»” Ce ușurare a fost să vin la El!

Faptul că le-a fost sete şi că nu au găsit apă a fost prima lor experienţă, dar urmează imediat cea de-a doua, nu mai puţin grea:

Au ajuns la Mara; dar n-au putut să bea apă din Mara, pentru că era amară. De aceea locul acela a fost numit Mara. Poporul a cârtit împotriva lui Moise, zicând: „Ce avem să bem?” Moise a strigat către Domnul; şi Domnul i-a arătat un lemn, pe care l-a aruncat în apă. Şi apa s-a făcut dulce. Acolo a dat Domnul poporului legi şi porunci, şi acolo l-a pus la încercare. El a zis: „Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui şi dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu niciuna din bolile cu care am lovit pe egipteni; căci Eu sunt Domnul care te vindecă.” (Exodul 15:23-26)

Prima lor experienţă grea după trecerea Mării Roşii a fost la Mara. Călătoreau prin deșert de trei zile şi le era sete, iar când ajung într-un final la apă, aceasta era de nebăut, era amară! Amintiţi-vă, vă rog, că acum copiii lui Israel erau răscumpăraţi. Mara se afla pe drumul ce îi ducea spre Dumnezeu și Dumnezeu era Cel care marcase acea cale pentru ei.

Poate nu vă daţi seama de asta, însă apele de la Mara sunt orice experienţă creştină normală. Când pe calea unui creştin apare o experienţă amară, acest lucru te lasă perplex şi te pune în încurcătură. Unii chiar se întreabă: „De ce îngăduie Dumnezeu să mi se întâmple acest lucru?” Nu pot să vă spun de ce li se întâmplă anumite lucruri creştinilor, însă ştiu că nu de pedeapsă e vorba, ci Dumnezeu îi pregăteşte pentru ceva. Domnul Isus a spus: „În lume veţi avea necazuri.” Și pe calea ta se află Mara; pe calea oricărui creştin este o Mara. Dumnezeu o știe dinainte. Cineva a spus cândva că „dezamăgirile noastre sunt întâlniri cu Dumnezeu”, iar eu am descoperit în timp că acest lucru este adevărat.

Îmi spunea un tânăr: „Am vrut să merg la şcoală să mă pregătesc pentru misiune, dar tatăl meu murise şi a trebuit să am grijă de mama mea... Deci nu m-am mai putut duce!” În primii mei ani de lucrare creștină – continuă JVMcGee – am avut colegă o tânără dintr-un departament pentru juniori: frumoasă, harnică... dar care începuse să încărunțească de timpuriu... şi într-o zi am întrebat-o de ce. Tânăra mi-a povestit că fusese logodită cu unul din cei mai buni tineri din biserică, și urma să se căsătorească; el a fost mobilizat și trimis în misiune, unde a fost ucis în luptă. A fost cauza și startul încărunțirii ei premature. A fost Mara din viaţa ei!

Există multe frustrări, dezamăgiri şi tristeţi în viaţa asta. Poate că planurile tale sunt date peste cap și încurcate ca un joc de puzzle. Poate ai un mormânt mic undeva pe-un deal. Toţi avem Mara noastră. Nu poți ocoli Mara. Nu poți să treceţi peste ea, sau să mergi pe sub ea. Dumnezeu foloseşte uneori un fier încins. Am văzut cu ochii mei, când eram copil, cum erau marcați vițeii cu fierul încins. Cum mugea! Îmi era milă de el, dar trebuia marcat ca să se ştie cui aparţine... După asta, nu se mai putea pierde. Ei bine, asta, și cu acest scop face Dumnezeu şi cu noi astăzi – să știm cui aparținem, și să nu ne mai pierdem!

Ce anume a făcut ca apele amare de la Mara să se îndulcească? Lemnul aruncat de Moise în apă! În Deuteronom 21:23 se spune că: „cel spânzurat este blestemat înaintea lui Dumnezeu”, repetat și în Galateni 3:13 unde scrie: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn.” Isus Hristos a murit pe o cruce, şi acea cruce face ca experienţele amare ale vieţii tale să devină suportabile și cu sens. El a gustat moartea în locul fiecăruia dintre noi şi a învins boldul morţii: „Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” (1 Cor. 15:55). Crucea lui Hristos este cea care îndulceşte experienţele amare ale vieţii.

Au ajuns la Elim, unde erau douăsprezece izvoare de apă şi şaptezeci de finici. Şi au tăbărât acolo, lângă apă. (Exodul 15:27)

Elim, în schimb, era un loc binecuvântat şi îmbelşugat. Erau acolo 70 de palmieri şi 12 fântâni. După amărăciunea de la Mara, Dumnezeu Şi-a adus poporul la Elim. „Seara vine plânsul, iar dimineaţa veselia.” Simon Petru poate fi închis într-o temniţă, însă îngerul îi va deschide uşa. Pavel şi Sila sunt bătuţi la miezul nopţii, însă un cutremur îi va elibera. Există câte-o Mara întotdeauna pe calea peregrinilor astăzi; dar există şi un Elim. Planul lui Dumnezeu pentru cel pe care vrea să-l folosească duce mai întâi la Mara, iar apoi la Elim. Vă amintiţi că şi Iosif a avut o astfel de experienţă, iar Moise, Ilie, David, și mulți alți bărbați ai lui Dumnezeu până în zilele noastre le-au avut și ei... Şi sunt convins că și eu, şi tu am avut, avem sau vom avea Mara noastră. Dar după orice Mara, există un Elim! După orice nor, apare soarele. După orice umbră, vine lumina. După orice încercare, există victorie şi după orice furtună, există un curcubeu, și pacea... Aceasta este calea pe care ne conduce Dumnezeu. Toate acestea s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde.

M-aș bucura să cugetăm, să înțelegem, să acumulăm, ca să înaintăm cu folos și rod!