Tuesday Jun 18, 2024
Exodul 14:1-31 | Itinerar Biblic | Episodul 116
Dragi ascultători, antrenați cum am devenit prin suita de episoade precedente ale acestui program, ne reîntâlnim pentru încă o porțiune de călătorie împreună prin Cuvântul lui Dumnezeu, pe urmele... poporului lui Dumnezeu, pe care Iahweh l-a scos (cu mână tare și braț puternic, cu minuni și urgii) din Egiptul ce-l ținuse captiv pe Israel mai bine de patru secole. Un drum lung le stătea înainte – nici cei mai sceptici dintre ei însă nu cred că se gândeau că va dura chiar 40 de ani, sau că nu vor ajunge la destinație... pentru că în mod normal până în Canaan drumul ar fi trebuit străbătut în maximum două săptămâni!
Și vieții creștine i se poate aplica metafora călătoriei – ca drum spre Canaanul ceresc, pentru o veșnicie în compania Răscumpărătorului! Pentru unii e mai lung, pentru alții mai scurt, pentru unii mai greu, pentru alții mai ușor, comparațiile pe orizontală nu ne ajută prea mult însă, mult mai benefică fiind privirea înainte și în sus – la Cel ce ne veghează, dar și merge înaintea noastră... chiar dacă nu literalmente, ca-n cazul evreilor, care aveau protecția neîntreruptă a stâlpului de nor și de foc. În El deci să ne punem credința, și având pildele biblice la îndemână (spre învățătură), să fim convinși că Domnul va sfârși ce-a început pentru noi! Deci, având cap-compas Cerul, Canaanul veșnic, să ne asumăm hotărât ascultarea de Cel de care depindem, să dăm la o parte orice piedică, să ne luptăm cu păcatul, să lepădăm cârtirea și nemulțumirea – ca să nu fim nevoiți să împărtășim soarta poporului Israel... de care vom afla practic pe tot parcursul Vechiului Testament și din istorie.
Într-un fel, putem spune că – la ieșirea din Egipt – Dumnezeu a fost nevoit să îndrume poporul nu în direcția optimă nu spre derutarea adversarului, nu pentru că n-ar fi fost în măsură să-i scoată cu bine pe evrei din orice amenințare și potențială confruntare cu popoare ostile... ci pentru că, odată tranșată disputa cu panteonul egiptean, începea lungul proces de educare și domesticire a... propriului popor! Intriga principală de-aici încolo va fi confruntarea (care ajunge până la conflict) dintre Iahweh și Israel, care avea nevoie de multe corecții și transformări... și ele vor veni, orchestrate (uneori cu durere, și-ntotdeauna cu grele costuri) de Dumnezeul cel atotputernic! Așa a făcut și face El cu poporul Său, care trebuie să fie exemplar întotdeauna și în toate, sfânt și plin de râvnă pentru fapte bune! Dar orice călătorie, oricât de lungă, se face pas cu pas, așa că... să nu anticipăm!
Am pornit deci la drum cu poporul evreu care a ieşit deja din Egipt şi se îndreaptă spre ţara promisă de Dumnezeu străbunilor lor. Suntem în continuare în cartea Exodul, la capitolul 14 de această dată. Ne vom alătura desigur poporului, ca până acum, ca să luăm notă de mesajul pe care ni-l transmite Cuvântul lui Dumnezeu... Pentru că nu ați uitat (sper!) că scopul studiului nostru care traversează (prin lectură comentată) textul biblic – nu este numai simpla familiarizare cu învăţăturile cărţii Sfinte, ci și acumularea de deprinderi sfinte necesare transformării ființei și vieţii în acord cu voia și plăcerea lui Dumnezeu. El nu doreşte să facă din noi atât teologi, cât ucenici loiali ai Domnului Isus.
Faraon rămăsese în urmă (în capitolul 12!), și-am fi tentați să-credem că e cu totul ieșit din calcule... Așa cum, odată cu părăsirea Egiptului, am zice că am ieșit din zona de intensitate maximă a conflictului, și că poate va urma un platou mai calm, sau un intermezzo de refacere... Dar nu e loc de relaxare, în umblarea cu Dumnezeu! El e singurul care știa și știe ce urmează... și anume, că oricât de lovit, sau poate prea lovit în orgoliul său, Faraon nu se va mulţumi să contemple consecințele plecării evreilor. Deja regreta și își imputa lipsa lor, așa că organizează în grabă o expediție militară serioasă, şi porneşte după ei cu intenţia de a-i întoarce în Egipt.
Iată de ce Dumnezeu – care cunoștea inima și planurile lui faraon – îi dictează lui Moise următoarea manevră: (Exodul 14:1-2)
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Spune copiilor lui Israel să se întoarcă şi să tăbărască înaintea Pi-Hahirotului, între Migdol şi mare, faţă în faţă cu Baal-Ţefon: în dreptul locului acestuia să tăbărâţi, lângă mare.”
Nu e ușor și nici sigur să identificăm aceste locații, dar ele se aflau undeva între Râul Nil şi Marea Roşie. Pi-ha-hirot înseamnă „regiunea mlaștinilor”, sau „gura canalului” (ori „intrarea în abis”) și ar putea fi undeva la nord-est de Suez. Locuri denumite Migdol („turn de veghe”) sunt mai multe în Egipt, unul din ele putând fi un punct la granița de sud-est a Egiptului... tot lipsită de indicii e și identificarea Baal-Țefonului („Baal din nord” sau „domnul nordului”). În orice caz, nu în aceste direcții plecaseră inițial evreii, pentru că Domnul ordonă o repliere și-o întoarcere înspre locațiile menționate, unde Domnul stabilise scena finală!
Faraon va zice despre copiii lui Israel: „S-au rătăcit prin ţară; îi închide pustiul.” Eu voi împietri inima lui faraon, şi-i va urmări; dar faraon şi toată oastea lui vor face să se arate slava Mea, şi egiptenii vor şti că Eu sunt Domnul. Copiii lui Israel au făcut aşa. (Exodul 14:3-4)
Cu siguranță, Faraon avea și se folosea de spioni care-i supravegheau pe copiii lui Israel. Oricum, un convoi de 2 milioane de oameni nu e prea ușor de mascat! Dar Faraon se va fi așteptat ca ei s-o ia pe drumul cel mai scurt, în susul coastei, şi să treacă spre Canaan pe la filisteni. Or, aflând că ei o apucă prin pustie, faraon va crede că s-au rătăcit şi va fi și mai sigur de reușită, deci mai neglijent... Dumnezeu îi anunță deci să nu se teamă că Faraon îi va urmări – blocat în aceeași condiție de împietrire a inimii – pentru că abia acela avea să fie momentul când Dumnezeu Își va încheia socotelile cu Faraon!
S-a dat de ştire împăratului Egiptului că poporul a luat fuga. Atunci inima lui faraon şi inima slujitorilor lui s-a schimbat faţă de popor. Ei au zis: „Ce am făcut de am lăsat pe Israel să plece şi să nu ne mai slujească?” Faraon şi-a pregătit carul de război şi şi-a luat oamenii de război cu el. A luat şase sute de care de luptă cu oameni aleşi şi toate carele Egiptului; în toate erau luptători. (Exodul 14:5-7)
Poate vă gândiți că egiptenii se vor fi săturat de atâtea nenorociri care au venit peste ei, însă iată că era nevoie să se întâmple ceva şi mai grav ca să-i convingă să se oprească. Comandantul suprem al regatului pleacă în urmărirea copiilor lui Israel cu 600 de care de luptă, și cu elita trupelor sale. Puteţi să vă imaginaţi ce-ar fi putut face o asemenea oștire unui popor sărac, neajutorat şi fără apărare – din care majoritatea era formată din copii, femei şi vite. Dar ideea era nu să-i nimicească pe evrei, ci să-i silească să se întoarcă!
Domnul a împietrit inima lui faraon, împăratul Egiptului, şi faraon a urmărit pe copiii lui Israel. Copiii lui Israel ieşiseră gata de luptă. Egiptenii i-au urmărit; şi toţi caii, carele lui faraon, călăreţii lui şi oştirea lui, i-au ajuns tocmai când erau tăbărâţi lângă mare lângă Pi-Hahirot, faţă în faţă cu Baal-Ţefon. Faraon se apropia. Copiii lui Israel şi-au ridicat ochii, şi iată că egiptenii veneau după ei. Şi copiii lui Israel s-au înspăimântat foarte tare şi au strigat către Domnul după ajutor. (Exodul 14:8-10)
Înaintea israeliţilor se afla Marea Roşie, iar în spatele lor era oştirea egipteană. Oamenii aceștia săraci, obosiți, neînarmați și neantrenați, se pomenesc prinşi între inamic şi marea cea inabordabilă, frumoasă poate, dar nemiloasă și adâncă. Din punct de vedere militar, ei se aflau într-un loc strategic extrem de nepotrivit și periculos. Și culmea confuziei lor era că Dumnezeu îi adusese în postura aceasta! Și ca orice mulțime derutată, începe să vocifereze tot mai strident și cu adresă, căutând vinovații; citim (Exodul 14:11-12):
Ei au zis lui Moise: „Nu erau oare morminte în Egipt, ca să nu mai fi fost nevoie să ne aduci să murim în pustiu? Ce ne-ai făcut de ne-ai scos din Egipt? Nu-ţi spuneam noi în Egipt: „Lasă-ne să slujim ca robi egiptenilor, căci vrem mai bine să slujim ca robi egiptenilor decât să murim în pustiu?”
Asta ar fi vrut să fie o interogație mai degrabă ironică, deși cred că numai de aşa ceva nu le ardea lor în situația dată... Mai degrabă aveau nevoie de o refulare, în spaima lor de moarte... Copiii lui Israel îl întreabă, de fapt, pe Moise: „Ne-ai adus tot drumul acesta în pustie ca să murim aici pentru că nu mai existau locuri de înmormântare în Egipt?” Piramidele au fost ridicate ca monumente funerare ale faraonilor, și peste tot se aflau mumii în Egipt, așa că dacă era vorba să-i îngroape, Egiptul ar fi fost un loc mai propice pentru înmormântare. Pentru că israeliţii chiar erau convinşi că urmau să piară acolo, măcelăriţi. Ce repede uitaseră că, pe când se aflau în Egipt, strigau către Dumnezeu să-i scape din robie... Și El o făcuse... Iar acum, pentru că se aflau din nou într-o criză, invocă starea nenorocită din Egipt ca varianta preferabilă!!! Dumnezeu îi scosese de acolo, iar ei ar fi vrut acum să se întoarcă! Ce nestatornică, nerecunoscătoare și lașă e firea omenească!
Să privim însă și la Dumnezeu, și să vedem ce face El pentru poporul Său! Fără El, erau fără nicio speranţă, dar – deși Dumnezeu era singurul care-i putea scăpa din această situație – nu-i auzim strigând către El, ci admonestându-l pe Moise. Oricât nu ne convine, să recunoaștem că şi noi am fi făcut la fel, pentru că suntem ca acei israeliţi. Lăsați în baza minților și resurselor noastre, am fi pierduți în păcate și-n moarte. De fapt, lumea noastră e un loc lipsit de speranţă, un loc „superb” plin de morminte. În Romani 5:12, Pavel ne spune: „printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…” Omul este în mişcare de peste 5.000 de ani. Încotro se îndreptă? Către mormânt. Nu ne place, dar acesta este adevărul. Într-un fel, dintr-o perspectivă, putem spune că această cunună a creațiunii – omul – ar putea fi socotit și cel mai colosal eşec din universul lui Dumnezeu!
Uitați-vă puțin la tablou, și-ncercați să-i înțelegeți pe evreii din acest pasaj – Exodul 14. Dacă Dumnezeu nu intervine, ei vor fi nimiciți. Și ei nu se gândesc la El, nu-L cheamă în ajutor, ci se răstesc la cei ce le fuseseră conducători omenești până atunci, Moise și Aaron. Nici eu, nici tu n-am putea fi salvați fără intervenția lui Dumnezeu. Salvarea, izbăvirea, răscumpărarea este eminamente și exclusiv lucrarea Domnului. Iona spunea: „Mântuireavine de la Domnul.” (Iona 2:9). Și regele David a făcut o afirmaţie asemănătoare, şi acesta este și mesajul întregului Nou Testament!
Moise a răspuns poporului: „Nu vă temeţi de nimic, staţi pe loc şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta; căci pe egiptenii aceştia, pe care-i vedeţi azi, nu-i veţi mai vedea niciodată.” (Exodul 14:13)
Unul din rolurile liderului este încurajarea – și Moise (asigurat și instruit de Dumnezeu) asta face acum. „Nu vă fie frică, Domnul e cu noi!” – le transmite el. Ei nu trebuie decât să accepte şi să primească izbăvirea Domnului, care urma să intervină în chip miraculos! Ține minte, te rog, că nu poţi face absolut nimic pentru a obţine mântuirea, ci tot ceea ce trebuie să faci este să accepţi ce a făcut și face Dumnezeu pentru tine!
„Domnul Se va lupta pentru voi; dar voi staţi liniştiţi.” (Exodul 14:14)
Notați-vă undeva versetul acesta, memorați-l și mângâiați-vă cu El ori de câte ori sunteți la colț, fără șanse, fără soluții... Strigați la Domnul în mijlocul încercării și-al neliniștii voastre (dar nu doar atunci!) Invocați-l cu credință și încredere, cereți pace și liniștire peste sufletul și mintea agitate... și așteptați în tăcere ajutorul Domnului! Domnul aduce izbăvire poporului Său, şi va da pacea care vine din siguranța că păcatele ne-au fost iertate!
Domnul a zis lui Moise: „Ce rost au strigătele acestea? Spune copiilor lui Israel să pornească înainte. Tu ridică-ţi toiagul, întinde-ţi mâna spre mare şi despică-o; şi copiii lui Israel vor trece prin mijlocul mării ca pe uscat.” (Exodul 14:15-16)
Israeliţii trebuiau să stea liniştiţi şi să aștepte izbăvirea Domnului, iar când aceasta vine, ei trebuie să respecte, prin credinţă, instrucţiunile Sale. Credinţa lor se va vedea în alegerea lor de a merge mai departe, sau nu...
Oamenii au încercat să explice în multe feluri modul în care au trecut copiii lui Israel Marea Roşie. În primul rând, istorici de renume şi teologi conservatori au stabilit că ieşirea evreilor din Egipt este un fapt istoric. Pentru majoritatea oamenilor, problema este nu dacă, ci cum au trecut ei Marea Roşie. Unii spun că vântul a făcut ca apele să se dea înapoi, însă era un zid de apă de ambele părţi, și vântul nu putea să facă asta. Alţii sunt de părere că un altfel de fenomen natural a făcut ca apa să se dea la o parte. Unii chiar susțin că a fost un cutremur în momentul în care evreii au încercat să treacă marea. Ce trebuie să acceptăm noi este că, într-adevăr, acolo a avut loc un miracol. Poți să fii de acord cu el, sau nu! Dar cumva, printr-o minune, Dumnezeu a despicat marea și a croit un drum prin ea, astfel încât poporul Israel să traverseze marea ca pe uscat.
Când au ajuns pe ţărmul celălalt, aș spune că aveau picioarele uscate, pentru că pe drumul deschis prin mijlocul mării nu era apă nici cât să le umezească picioarele. Ar fi greu de explicat acest lucru în afara unui miracol. Dar intervenția lui Dumnezeu nu urmărea doar izbăvirea poporului Său, ci și distrugerea forței militare a opresorilor!
„Eu voi împietri inima egiptenilor, ca să intre în mare după ei. Şi faraon şi toată oastea lui, carele şi călăreţii lui, vor face să se arate slavaMea. Şi vor şti egiptenii că Eu sunt Domnul când faraon, carele şi călăreţii lui, vor face să se arate slava Mea.” (Exodul 14:17-18)
Ca unii care știm asta din Biblia pe care o avem la îndemână, cred că dacă am fi avut posibilitatea, când egiptenii au început să-i urmărească pe copiii lui Israel de-a lungul Mării Roşii, poate că i-am fi spus lui Faraon: „Bănuiesc că îți dai seama că îi urmărești pe evrei pentru că inima ta şi a oamenilor tăi au fost împietrite de Dumnezeu, nu pentru că vrei tu să faci asta.” La fel de probabil, faraon şi generalii săi ar fi râs de noi (dac-am fi scăpat doar cu atât!), și dac-ar fi catacdisit să răspundă ar fi zis doar atât: „Îi vânăm pe israeliţi pentru că așa vrem noi!” Nu-și dăseau seama, bieții de ei, că erau doar pioni nesemnificativi pe tabla de șah a lui Dumnezeu, care îi forţează pe egipteni să facă exact ce era în inima lor. Ca să nu mai spunem că – după cum repetă însuși marele regizor – în joc era însăși slava lui Dumnezeu, care „nu Se lasă să fie batjocorit! Ce seamănă omul aceea va și secera.”
Îngerul lui Dumnezeu, care mergea înaintea taberei lui Israel, Şi-a schimbat locul şi a mers înapoia lor, şi stâlpul de nor care mergea înaintea lor, şi-a schimbat locul şi a stat înapoia lor. El s-a aşezat între tăbăra egiptenilor şi tăbăra lui Israel. Norul acesta pe o parte era întunecos, iar pe cealaltă lumina noaptea. Şi toată noaptea cele două tabere nu s-au apropiat una de alta. Moise şi-a întins mâna spre mare. Şi Domnul a pus marea în mişcare printr-un vânt dinspre răsărit, care a suflat cu putere toată noaptea; el a uscat marea, şi apele s-au despărţit în două.
Există în acest pasaj (Exodul 14:19-21) câteva lucruri care merită menționate. În primul rând, egiptenii amintiți în versetul 18 sunt cei care rămăseseră acasă, în ţara Egiptului. Israel va trece în siguranţă pe partea cealaltă a Mării Roşii, iar Faraon şi armata sa vor pieri în apele mării, așa că egiptenii care rămăseseră în Egipt vor afla că Dumnezeul israeliţilor este Domnul, care luptă pentru ai Săi! Apoi, este menţionat „îngerul lui Dumnezeu” – care cred că nu era altul decât Hristos preîntrupat. Dumnezeu Însuşi este Cel care a stat între egipteni şi israeliţi. Când vântul de răsărit trimis de Domnul a venit, marea s-a dat la o parte. Un vânt obişnuit nu ar fi putut crea un zid de apă pe ambele părţi.
Copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, şi apele stăteau ca un zidla dreapta şi la stânga lor. Egiptenii i-au urmărit; şi toţi caii lui faraon, carele şi călăreţii lui au intrat după ei în mijlocul mării. În straja dimineţii, Domnul, din stâlpul de foc şi de nor, S-a uitat spre tabăra egiptenilor şi a aruncat învălmăşeala în tăbăra egiptenilor. A scos roţile carelor şi le-a îngreuiat mersul. Egiptenii au zis atunci: „Haidem să fugim dinaintea lui Israel, căci Domnul Se luptă pentru el împotriva egiptenilor.” (Exodul 14:22-25)
Când Dumnezeu intervine pentru a-Şi salva poporul, vedem încă o dată că El Se manifestă și prin stâlpii de foc şi de nor, care eu cred că Îl reprezintă pe Duhul Sfânt. Evreii au fost conduşi exact aşa cum ar trebui să se lase condus copilul lui Dumnezeu astăzi – de Duhul Sfânt. De fapt aceasta este singura șansă și rețetă de succes autentic!
Abia acum înțeleg egiptenii că ceea ce li se întâmplă este ceva supranatural și încearcă să se replieze şi să scape de forţa supranaturală ce le sta împotrivă. Dar...
Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna spre mare; şi apele au să se întoarcă peste egipteni, peste carele lor şi peste călăreţii lor.” Moise şi-a întins mâna spre mare. Şi înspre dimineaţă, marea şi-a luat iarăşi repeziciunea cursului, şi, la apropierea ei, egiptenii au luat-o la fugă; dar Domnul a năpustit pe egipteni în mijlocul mării. Apele s-au întors şi au acoperit carele, călăreţii şi toată oastea lui faraon, care intraseră în mare după copiii lui Israel; niciunul măcar n-a scăpat. (Exodul 14:26-28)
Această pasaj necesită o analiză atentă, deoarece relatează – succint, apăsat, indiscutabil – un miracol. Nu există vreo explicaţie logică pentru acest fenomen. Mulţi creștini conservatori, care cred în Cuvântul lui Dumnezeu şi sunt mântuiţi prin credinţa în Hristos, încearcă să explice trecerea Mării Roşii în mod logic. Dumnezeu spune că a fost o minune, iar noi nu avem de făcut decât să credem, sau nu!
Dar copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, în timp ce apele stăteau ca un zid la dreapta şi la stânga lor. (Exodul 14:29)
Acesta este argumentul major pentru care numim acest fapt un miracol, lucru susținut de cel puțin două argumente: evreii au umblat pe uscat în mijlocul mării, și de ambele părţii era un zid de apă. Deci practic au trecut printr-un culoar practicat pentru ei PRIN apele Mării Roșii! Așa ceva nu se poate explicat nici logic, nici științific.
În ziua aceea, Domnul a izbăvit pe Israel din mâna egiptenilor; şi Israel a văzut pe egipteni morţi pe ţărmul mării. Israel a văzut mâna puternică pe care o îndreptase Domnul împotriva egiptenilor. Şi poporul s-a temut de Domnul şi a crezut în Domnul şi în robul Său Moise. (Exodul 14:30-31)
Aceste două versete afirmă că scopul lui Dumnezeu era acela de a elibera poporul Israel din robia egipteană. La începutul marşului lor prin pustie, evreii văzuseră puterea lui Dumnezeu manifestată prin protecția sângelui, care i-a ferit de furia nimicitoare a Îngerului morții. Acum la Marea Roşie, Dumnezeu Îşi arată puterea, prin faptul că-i trece în siguranţă pe celălalt țărm al mării, salvându-i pe ei și nimicindu-i pe egiptenii care-i urmăreau. Dumnezeu Îşi eliberează copiii prin putere, și-n virtutea sângelui Mielului!
Este momentul să lansăm un avertisment serios și plin de dragoste la adresa celor care cred că au șanse să I se opună lui Dumnezeu, sau să se pună cu poporul Său! Poate vi se va părea că repurtați vreu victorie pe ici-pe colo, că reușiți să vă impuneți sau să reduceți la tăcere vreun credincios... Nu va fi pentru mult vreme! Ca și în cazul cu faraon și făloasa armată egipteană, Dumnezeu va interveni când vă așteptați mai puțin, în modul cel mai neașteptat sau miraculos cu putință, și va aduce nu doar izbăvirea aleșilor săi, ci și distrugerea celor ce I (sau li) se opun! Dragii noștri, nu vă luptați cu Dumnezeu, n-aveți nicio șansă! El e un foc mistuitor! Și nu vrea să nimicească, ci să mântuiască! Așa că reflectați mult și bine, cântăriți-vă poziția, resursele, opțiunile, șansele – și alegeți înțelept! Ideal ar fi să vă supuneți, și veți fi și liberi și asigurați! Dar măcar încetați să-L mai înfruntați sau sfidați pe Dumnezeu... El nu întârzie în împlinirea promisiunilor Sale, cum cred unii – pur și simplu pt că nu ceasurile, agendele sau calendarele noastre decid ce-nseamnă „târziu” pentru El! Temeți-vă mai degrabă ca nu cumva eventualelor voastre regrete să nu li se aplice ștampila „prea târziu”! Nu e amenințare, e doar o conștientizare serioasă pentru cei ce cred că pot lupta sau pot câștiga lupta cu Dumnezeu. Dacă ascultația cum, e un indiciu clar că Dumnezeu vă iubește, și v-a mai dat și șansa acestei atenționări! Prețuiți-o!
Iar copiii Domnului să se-ntărească în reverența și ascultarea de Domnul! Pe curând!