Tuesday Jun 18, 2024
Exodul 11:1-12:2 | Itinerar Biblic | Episodul 113
Dragi ascultători, mă grăbesc să vă comunic o convingere personală, și anume că fiecare dintre întâlnirile noastre Îi face plăcere lui Dumnezeu, și ne face bine nouă; desigur, câtă vreme ceea ce ne aduce împreună este dorința de a-L cunoaște mai bine pe Dumnezeu și Cuvântul Lui scris, care ne ajută să trăim cât mai în acord cu voia Tatălui. Pentru că El este Singurul Bun, ceea ce vine de la El nu poate fi decât bun, plăcut și desăvârșit, și vizează doar binele nostru suprem, viața și părășia veșnică cu Impăratul!
De aceea, e trist că ne confruntăm la răstimpuri cu respingere, ostilitate, îndărătnicie – în primul rând în atitudinea față de Dumnezeu, dar și unii față de alții... și nu doar de la oamenii care trăiesc în independență de Dumnezeu, ci și printre așa-zișii credincioși. Cred că răzvrătirea a rămas înscrisă în fibra firii pământești, dimpreună cu orgoliul fiind marii inamici interiori ai omului! Ne pomenim reticenți și leneși în disciplinele spirituale, pentru ca să ne pomenim nu o dată îndărătnici când este vorba să facem ceea ce vrea Dumnezeu să facem. Nu avem niciun motiv raţional să ne împotrivim, dar o facem neatenți sau din frondă – și astfel ne privăm singuri de privilegiata relaţie pe care am putea-o avea cu Creatorul și Răscumpărătorul nostru.
Exact această atitudine l-a caracterizat și pe faraonul Egiptului, pateticul pesonaj care nu se dă bătut și parcă dorește nimicirea Egiptului. Deşi avea toate dovezile că Dumnezeu este singurul Dumnezeu adevărat, și că El are puterea să facă orice doreşte, se opunea cu îndârjire permisiunii cerute de poporul evreu de a se închina după voia lui Dumnezeu.
Neascultarea, răzvrătirea, împietrirea, îndărătnicia noastră îl determină adesea pe Dumnezeu să treacă la măsuri radicale, impuse de refuzul de a-I accepta voia și Cuvântul.
Faraon ajunsese într-o astfel de situaţie. Deja poporul trecuse prin foarte multe. Majoritatea zeităţilor Egiptului fuseseră rușinate și declarate falimentare de către Iawheh. Poporul se lămurise că zeii cărora se închinau n-aveau nicio putere înaintea Dumnezeului evreilor. Chiar înţelepţii și magicienii egipteni recunoscuseră la lucru „degetul lui Dumnezeu”. Şi chiar dacă Faraon însuşi ajunge să se pocăiască (în câteva rânduri chiar), el nu o face cu sinceritate. Pentru el era mai important să-și păstreze autoritatea și demnitatea regală, să nu capituleze – decât să accepte faptul că Dumnezeu este cel care are toată autoritatea.
De fapt aceasta este problema noastră: nu vrem să abdicăm, nu cedăm în faţa autorităţii divine. Vrem să fim liberi, să facem ce vrem, să dispunem de noi înșine. Dar aceasta este o mare înşelătorie: omul nu e, nu poate fi liber. Încă de la naştere el este rob păcatului. Abia venind la Dumnezeu, ajunge în postura de om liber! Dar, ca faraon odinioară, multora le este greu să înţeleagă ori să admită așa ceva! De aceea, Dumnezeu este silit să vorbească uneori foarte apăsat, precum prin această ultimă urgie.
Egiptul era devastat, națiunea era înspăimântată, lunile de încercări și cele nouă plagi abătute asupra țării își spuneau cuvântul și apăsau din greu pe starea și moralul oamenilor... și cred că lucrurile erau și mai greu de acceptat știind că în Gosenul cel mănos evreii nu resimțiseră în niciun fel potopul distructiv (ce dovadă mai bună că urgiile nu erau deloc simple dezastre naturale?!)... iar faraon – tot nu voia să cedeze!
Suntem acum la capitolul 11, cel mai scurt din cartea Exodului (doar 10 versete) și ultimul capitol din această secţiune în care ni se prezintă conflictul cu (și îndărătnicia lui) Faraon. Se apropia a zecea urgie, care urma să fie și cea mai teribilă! Moartea întâilor-născuţi va fi actul final de judecată rostită de Dumnezeu asupra religiei și conducerii Egiptului, înainte ca Israelul să fie eliberat din robie. Faraon ar fi trebuit să fi învăţat până acum că nu era deloc înțelept sau profitabil să se lupte cu Dumnezeu... care fusese îndelung răbdător şi plin de iertare... dar venise timpul ca Faraon să înţeleagă că Israel trebuia neapărat să părăsească Egiptul! Capitolul 11 este doar o readucere la cunoștința acelora din Egipt care aveau urechi de auzit – asupra grozăviei care-i aștepta. Și-ncet-încet, Cuvântul lui Dumnezeu mută transfocatorul, de pe Egipt și faraon, pe poporul a cărui istorie Dumnezeu o plămădea prin această izbăvire miraculoasă.
Până-n acest moment, conflictul pare să se fi desfășurat între cei doi exponenți ai zeilor: Moise și Faraon, iar urgiile vizaseră zeii importanți din panteonul egiptean. Ei bine, ultimele două îl vizează direct pe faraon. Ca fiu al regelui-soare Ra, întunericul de trei zile îi afectase prestigiul și autoritatea, ceea ce și justifică mânia cu care-l alungă pe Moise, la finalul cap. 10, chiar amenințându-l cu moartea. Întregul Egipt aflase însă că Moise nu vorbea și nu acționa prin propriile puteri, ci era trimis al Atotputernicului Dumnezeu al lui Israel – care era pe punctul să dea lovitura de grație unei națiuni care plătea pentru trufia suveranului său.
Domnul a zis lui Moise: „Voi mai aduce o urgie asupra lui faraon şi asupra Egiptului. După aceea vă va lăsa să plecaţi de aici. Când vă va lăsa să plecaţi de tot, chiar vă va izgoni de aici. Vorbeşte cu poporul, ca atunci fiecare să ceară de la vecinul său şi fiecare de la vecina ei, vase de argint şi vase de aur.” Domnul a făcut ca poporul să capete trecere înaintea egiptenilor. Chiar Moiseera foarte bine văzut în ţara Egiptului, înaintea slujitorilor lui faraon şi înaintea poporului. (Exodul 11:1-3)
Probabil că Dumnezeu a vorbit lui Moise chiar în prezența lui faraon, pentru că din text nu reiese că acestuia mesajul i-ar fi fost transmis ulterior. Brațul întins și mâna puternică a Domnului aveau să se vadă în faptul că Israel n-avea să iasă din Egipt pe fugă și în zdrențe, ca un popor de sclavi, ci ca întâiul născut al lui Dumnezeu, cu bogățiile Egiptului în brațe, cât putuseră duce din ele... primite-n dar, și nu jefuite!
Cuvântul „să ceară“ din acest pasaj se referă, pur şi simplu la „a solicita plata cuvenită”. Israeliţii slujiseră sute de ani ca robi, și nu primiseră nicio plată pentru munca lor, dar o primeau acum cu vârf și-ndesat! Ei trebuiau doar să meargă la vecinii lor şi să le ceară plata, iar Domnul a lucrat astfel încât ei să capete trecere înaintea egiptenilor, care s-au bucurat să dea copiilor lui Israel tot ce le cereau, doar să-i vadă plecați (și astfel ei izbăviți!)
Și pentru că deznodământul era la un pas, și pentru că Dumnezeu îi reamintise lui Moise întregul scenariu, Domnul îi deschide gura și-i pune pe limbă cuvintele ce vor răspunde amenințărilor lui faraon, un fel de ultim anunț înaintea izbăvirii mult-dorite a evreilor, și-naintea loviturii de moarte date egiptenilor, prin a zecea urgie:
Moise a zis: „Aşa vorbeşte Domnul: «Pe la miezul nopţii, voi trece prin Egipt; şi toţi întâii născuţi din ţara Egiptului vor muri, de la întâiul născut al lui faraon, care şade pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al roabei care stă la râşniţă, şi până la toţi întâii născuţi ai dobitoacelor. În toată ţara Egiptului vor fi ţipete mari, aşa cum n-au fost şi nu vor mai fi. Dar dintre toţi copiii lui Israel, de la oameni până la dobitoace, nici măcar un câine nu va chelălăi cu limba lui, ca să ştiţi ce deosebire face Domnul între egipteni şi Israel.» Atunci toţi aceşti slujitori ai tăi se vor coborî la mine şi se vor închina până la pământ înaintea mea, zicând: «Ieşi, tu şi tot poporul care te urmează!» După aceea, voi ieşi.” Moise a ieşit de la faraon, aprins de mânie. (Exodul 11:4-8)
La fel ca urgiile nr. 3 - păduchii, 6 - bubele, și 9 - întunericul, și această a zecea judecată desfășurată de Domnul asupra Egiptului ca sistem vine fără să mai fie prevenit faraon – ocaziile să se pocăiască se epuizaseră, răbdarea lui Dumnezeu atinsese un punct-limită! (Este dacă vreți o anticipare a unei judecăți similare, și finale, pe care o va executa Domnul asupra aceluiași sistem lumesc, întruchipat de astă dată de Babilon, în ultima carte a Bibliei, Apocalipsa) Este o judecată cât se poate de specifică și de dureroasă, aplicată la nivelul fiecărei familii din Egipt. Întâiul-născut al omului și al animalelor aparţinea zeilor Egiptului. Domnul Dumnezeu acționează acum direct asupra acestor ofrande aduse zeilor Egiptului, făcând totodată diferenţă între copiii lui Israel şi egipteni... Ca să fim înțeleși: îngerul morţii urma să treacă şi prin Egipt şi prin ţinutul Gosen, astfel că nu în aceasta consta diferența făcută între cele două popoare. Nu era nici faptul că unii erau aleși, tăiați împrejur, iar ceilalți – păgâni, idolatri... Nu era în discuție vreun merit personal sau istoric, nici vreun capriciu divin (fie-ne iertat sacrilegiul!) – ci atitudinea față de mesajul salvator! Diferenţa se făcea pe bază de sânge! Fiecare casă protejată de sânge de miel aplicat pe stâlpii și pragul de sus al ușii nu va fi atinsă de îngerul morţii. Așa urma să fie instituită cea mai veche sărbătoare religioasă a evreilor, praznicul Paştilor. Paştele (nume care provine din cuvântul evreiesc pesah – trecere, adică ce se întâmplă la trecerea Îngerului morții, sau mai bine zis bucuria de a nu fi lovit de moartea pe care o aducea acesta, care va trece pe lângă, datorită sângelui de miel de pe ușiori) Paștele deci reprezintă unul dintre cele mai clare și elocvente arhetipuri ale Domnului Isus Hristos din Vechiul Testament.
Iar dacă mai este vreunul care dă din cap și întreabă nelămurit: „Oare chiar era nevoie de această lovitură sângeroasă?”, o mai spunem o dată cât se poate de clar: Dumnezeu este Suveranul! Binecuvântarea sau blestemul, prosperitatea sau nimicirea nu se datorează favoritismului divin (înaintea Lui nu s-a avut niciodată în vedere fața omului!), ci dorinței lui Dumnezeu de a-Și spune Cuvântul și împlini voia mântuitoare pe pământ, printre oameni: ținta atenției și dragostei Lui. Tot ce face Dumnezeu e bine și drept, pentru că El singur este desăvârșit! Nu putem uita că egiptenii erau cel mai bun exemplu de popor idolatru, cu cohortele lor de zei scârboși; refuzând, deși au avut destule ocazii, să se închine înaintea Celui ce-Și arătase superioritatea asupra oricărei alte zeități, s-au expus automat judecăților lui Dumnezeu (favorizate desigur și de perpetua îndărătnicie trufașă a lui faraon).
Despre Isis, una dintre figurile majore ale galeriei de zeități egiptene, se știe că era sora și soția lui Osiris (vă dați seama ce normale erau considerate astfel de relații, chiar și la nivelul zeilor, în Egipt!), dar și protectoarea copiilor. Ea va primi încă o lovitură, decisivă, când se va dovedi incapabilă să asigure izbăvirea vreunuia dintre întâii-născuți avuți în grijă!
Pe de altă parte, somnul evreilor avea să nu fie tulburat de nimic (nici măcar de un lătrat sau scheunat de câine!), pentru că ei vor fi sub protecția sângelui. De-acum, de vreme ce evreii își vor fi făcut partea, intră în acțiune (tranșant, decisiv, nemilos) Dumnezeu!
Domnul a zis lui Moise: „Faraon n-are s-asculte de voi, pentru ca să se înmulţească minunile Mele în ţara Egiptului.” Moise şi Aaron au făcut toate aceste minuni înaintea lui faraon; Domnul a împietrit inima lui faraon, şi faraon n-a lăsat pe copiii lui Israel să plece din ţara lui. (Exodulul 11:9-10)
Declarațiile finale fiind făcute, deci, conflictul ajunsese la ultima repriză, atmosfera textului ne comunică atingerea punctului culminant, urma desemnarea învigătorilor, și celebrarea lor – dar zgomotul de fond n-aveau să fie orchestre și ovații, ci țipete și jale. Așa se va-ntâmpla totdeauna: cei ce sunt ai Domnului luptă în bătălii și războaie deja câștigate, indiferent de număr și situație, iar cei ce sunt împotriva Lui nu câștigă nici atunci când au toate argumentele și avantajele de partea lor! Aviz amatorilor!
Dacă vă aduceți aminte, înainte de declanșarea întregului război cu zeii Egiptului și a conflictului cu faraon, în partea a doua a capitolului 6 apărea – cumva nepotrivit în desfășurarea narațiunii – redarea genealogiei lui Moise și Aaron, cei prin care Dumnezeu va lucra izbăvirea lui Israel. O paranteză care a avut justificarea ei, dar care ne-a și ajutat să ne implicăm/așezăm mai temeinic în contextul creat și-n acțiunea ce se pregătea. Cam la fel stau lucrurile și-n pasajul acesta (mai amplu ca precedenta paranteză pomenită, adică cuprinzând capitolul 11 – amenințarea cu urgia a zecea, și primele 28 de versete ale capitolului 12 – deci 38 de versete) care parcă amână deznodământul. În loc să se focalizeze pe confruntarea ajunsă la apogeu dintre Moise și Faraon, narațiunea se întoarce spre... națiune, detaliind una dintre cele mai semnificative sărbători ale Domnului, episod fundamental al istoriei și vieții religioase a evreilor, și capitol major și vibrant al Bibliei – fundamentarea, explicarea și detalierea sărbătorii de Paști.
Nu doar noi cei de azi, ci majoritatea celor din poporul lui Dumnezeu de-a lungul ultimelor 35 de veacuri, evreii și-apoi neamurile ce se-ncred în Mesia Isus Hristos – ne pregătim și celebrăm Paștile în tihnă și cu gândul la spiritul și atmosfera sărbătorii. Ei bine, să nu uităm că pregătirile dinaintea primelor Paști erau de fapt pregătiri febrile pentru o zi a judecății, de dezlănțuită mânie a lui Dumnezeu. În noaptea primelor Paști, s-a ales neghina de grâu, cei din Împărăția lui Dumnezeu de cei ce nu-I aparțin Lui! Și singurul criteriu de departajare a fost mielul, al cărui sânge a fost pus pe ușiori și-al cărui trup a fost consumat de fiecare familie din Israel în noaptea aceea!
Sărbătoarea de Paşti a fost instituită pentru rememorarea eliberării poporului Israel din Egipt, şi celebrează alegerea și adoptarea lor ca popor al lui Iahweh. Paştele este sărbătoarea care consfințește intrarea lor într-o nouă relaţie cu Dumnezeul Izbăvitor.
Putem spune că acest capitol 12 reprezintă punctul culminant al cărţii Exodul, în care Îl găsim prezent chiar pe Hristos. Aici găsim instituirea Paştilor, tablou la care face referire și apostolul Pavel când proclamă solemn, în 1 Corinteni 5:7: „Hristos, Paştilenoastre, a fost jertfit. Să prăznuim dar praznicul nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimile curăţiei şi adevărului.” Cu ajutorul lui Dumnezeu vom înțelege și la ce se referă, și ce semnificație au cuvintele apostolului pt toți ei ce le citesc... Deocamdata citim
Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron în ţara Egiptului: „Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului.” (Exodul 12:1-2)
Odată cu acest capitol începe o nouă secțiune a cărţii Exodul. Prima parte (capitolele 1-11) se ocupă de Moise, eliberatorul, iar capitolele 12-14 vorbesc despre eliberarea efectivă a poporului Israel. La început se vorbește despre un eliberator, iar apoi despre eliberare. Dar, de fapt, eliberarea nu este realizată de Moise. În primul rând, eliberarea se înfăptuiește prin sânge. Acesta este praznicul Paştelui, moartea întâilor-născuţi. Apoi, în capitolele 13 şi 14, vom citi cum minunea trecerii Mării Roşii şi nimicirea armatei egiptene sunt rezultatele puterii desfășurate de Dumnezeu. El i-a eliberat deci pe evrei prin sânge şi putere.
Şi răscumpărarea noastră astăzi se face prin sânge şi putere. Sângele pe care Domnul Isus Hristos l-a vărsat pe cruce a plătit pedeapsa pentru păcatele noastre, iar puterea Duhului Sfânt face ca răscumpărarea să fie reală şi eficientă în inimile noastre păcătoase. Despre ea vorbește Domnul și prin profetul Zaharia când afirmă (4:6) că „nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu – zice Domnul oştirilor!” Răscumpărarea este lucrarea Domnului Isus pe cruce pentru noi („Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”), precum şi lucrarea Duhului Sfânt în noi.
Pregătirea Paștilor începe radical, nici mai mult nici mai puțin decât cu o schimbare a calendarului, care vrea să arate ce preț trebuia să pună o națiune nou-născută și proaspăt eliberată pe acest început minunat!
Nu e deplasat să afirmăm că – și în calitate de credincioși – ne desfășurăm existența în funcție de un calendar general acceptat. Orice calendar admite alternanța zi-noapte, scurgerea zilelor și săpămânilor... sunt unități de timp, convenții omenești îngăduite – aș spune chiar inspirate – de Dumnezeu pentru ușurarea vieții, activității și-a raporturilor dintre oameni, dar finalmente: ca să ne determine să gândim în termeni de „început” și „sfârșit”. Calendarele antice erau în principal gândite și alcătuite ținând cont de sezonul agricol. În Israel, anul nou civil începea cu luna Tishri, care marca sfârșitul sezonului agricol și începutul unui nou sezon. Prin alcătuirea sa, calendarul acesta le atrăgea atenția evreilor asupra obligațiilor și urgențelor privind pâinea cea de fiecare zi și munca și roadele câmpului.
Deși evenimentele povestite se desfășurau în luna a șaptea a anului civil (care începea cam în lunile septembrie-octombrie ale calendarului nostru, având în vedere calendarul lunar după care măsoară evreii timpul), începând din acest moment – lunile martie-aprilie, la momentul exprimării lui Dumnezeu – ea devenea prima lună a anului, și se numea Abib (care înseamnă „spice tinere, proaspete”) Era perioada în care se recolta orzul. Întregul nou an avea să se clădească pe evenimentele din această primă lună; binecuvântarea și blestemul poporului aveau să atârne de modul cum se raportau la Dumnezeul ce stătea la baza sărbătorii. Viața care urma să fie trăită de-a lungul lunii și anului ce-l deschidea trebuia să fie o expresie a mulțumirii către Dumnezeu, pentru tot ce făcuse și făcea pentru ei. Paștile nu era o sărbătoare între altele, ci una de căpătâi, la fel cum Cel ce-o instituise Se va prezenta pe Sine în raport cu evenimentul ce-o generase: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-am scos din țara Egiptului, din casa robiei” (Exodul 20:2)! Având un calendar nou, o identitate nouă și definită de Dumnezeu în raport cu El, Israel avea să devină definitiv poporul ales.
Mai târziu, în perioada captivităților sale ulterioare, patru dintre cele 12 luni ale acestui calendar vor fi redenumite, între ele – Abib, care va fi cunoscută ca Nisan (care înseamnă „timpuriu” sau „început”).
Așadar, primele două versete din capitolul 12 relatează succint și inechivoc naşterea unei naţiuni. Când Israel coborâse în Egipt, ei erau doar o familie – cea a lui Iacov, cu fiii lui și urmașii acestora. Când au ieşit din Egipt, însă, au ieşit ca naţiune (un număr incert de suflete, cuprins între 1 și 2 milioane). Cel mai interesant aspect este că Dumnezeu a pus și în felul acesta – și direct și indirect, de altfel – un accent pronunțat pe familie, pentru că familia reprezintă cărămida, elementul de bază prin care s-a construit naţiunea. Vă amintiţi cum Faraon îi forţase pe israeliţi să facă cărămizi fără să le mai dea paie? În timpul în care fuseseră în robie, Dumnezeu făcuse din evrei cărămizile pentru zidirea unei naţiuni ridicate din propriile paie. Nu uit vechea zicală care spune: „Nicio naţiune nu e mai puternică decât familiile acelei naţiuni”.
De la bun început (de când nici nu existau popoare departajate, nici omenire dezvoltată) Dumnezeu a proiectat și pus în act ideea de familie. Iar dezvoltarea poporului Său a gândit-o în termeni de sumă de familii puternice, cu respectarea descendențelor și-a cronologiilor. Istoria dovedește sensibilitatea Creatorului la conceptul de familie și de familii de popoare – și-atunci, cu ce drept se ridică oamenii de azi împotriva deciziilor Creatorului, pe ce bază disprețuiesc și denigrează căsătoria dintre bărbat și femeie, ca bază a oricărei familii normale, în acord cu modelul inițial stabilit de Dumnezeu? Uitându-ne la degringolada și promiscuitatea aproape legiferată cauzată de relativismul moral care guvernează azi conviețuirea umană, uitându-ne în urmă la prescripțiile repetate și la atenția și prețuirea acordate de Dumnezeu familiei, să nu obosim în apărarea și promovarea singurei forme de conviețuire acceptată de Dumnezeu: familia bazată pe căsătoria liber-consimțită dintre un bărbat și o femeie, care-și asumă responsabil procrearea, creșterea și educarea pruncilor.
Începutul capitolului 12 din cartea Exodului ne găsește deci în „momentul-zero”: începutul numărătorii inverse a ieşirii din Egipt a lui Israel! Instrucțiunile privind Paștile pe care le comunică Dumnezeu prin Moise reprezintă singurele reglementări pe care le primește Israel pe când se mai afla în Egipt! Ele vor viza, vom vedea data viitoare, aspecte liturgice dar și tehnice, prin care poporului i se explică semnificația, ritualul și conduita pe parcursul sărbătorii. Pe de altă parte, ele sunt primele dintr-un lung șir de porunci, prevederi și prescripții prin care Creatorul a urmărit să-i ajute pe evrei să-L cunoască de fapt pe El, Răscumpărătorul – Persoana, caracterul, lucrarea, voia și plăcerea... cât să-Și dea seama că a umbla la înălțimea standardelor Sale de sfințenie, singura lor speranță era... tot El!
Ce favoare am primit noi ceilalți care am avut cinstea să-L avem printre noi pe pământ pe Dumnezeu întrupat în Fiul Său Isus Hristos, să ne-ncredem în El, care a trăit și ne-a lăsat tot ce-avem nevoie să fim și noi cu Dumnezeu pt totdeauna... și ce privilegiu să-L avem în noi pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt!
Bucurați-vă, iubiți-L, onorați-L! Să ne reauzim sănătoși data viitoare!